Spații culturale nr. 98-99 (8)

Christine Bernadette ROUSSEAU

Pietrele Templului Ierusalimului

Piatra 15
Setea

Ridic o frunză de pe cărare
și frunza devine călăuza acestei zile.
Iau în mână o piatră și știu că am mutat munții
mai aproape de inima mea, sprijin să-mi fie.
Îmi pun piciorul în pulberea drumului
și mă văd călătorind chiar și în rugăciune.
Iau pe degete roua dimineții
și roua îmi astâmpără setea de Tine, Doamne.

Piatra 16
Nu numai astăzi

Nu numai astăzi cărarea rătăcită se luminează
arătând călătorului că nu e pierdut,
nu numai astăzi păcatul nu poate fi săvârșit
pentru că în el se află cuprinsă lumina ca o virtute,
nu numai astăzi tăcerea are aripi
și zboară de la o inimă către toate inimile
aflate pe pământ,
nu numai astăzi te chemăm rugăciune cu lumina ta
să ne ierți și să ne iei sub aripile tale toate,
nu numai astăzi pentru că astăzi
strălucirea Luminii feței Lui,
a Luminii veștmântului Lui,
a Luminii inimii Lui
o vedem, noi cei mai mari păcătoși,
o vedem și chiar dacă o vom uita
El ne va ierta și ne va reaminti
că suntem ai Lui pe veci.

Piatra 17
Zbor

Zborul îngerilor e cu totul altfel decât orice zbor
Îngerii zboară, plutesc, dar ei se și scaldă în apele cerului,
în firescul acela azuriu
în care Dumnezeu i-a botezat demult, demult de tot.
Îngerii sunt cele mai jucăușe ființe din câte au existat vreodată.
Ei se pot ascunde în nori, în cuvinte…
pot să plonjeze până
și în paharul cu apă pe care oamenii grijulii
îl pun lângă pat, pe noptieră, pentru cei pe care îi iubesc…

Piatra 18
Sămânța

Sămânța căzută lângă drum,
înainte de a o mânca păsările
a cerut vântului
să o ducă acolo unde pământul o poate primi,
pământul care poate plămădi din ea
un falnic spic credincios și plin de evlavie.
Sămânța căzută pe stâncă
a strigat soarelui să nu o usuce
ci să o lase până vin ploile,
binefăcătoarele ploi,
ploile pline de Grația Divină a rodului
și atunci ea, sămânța aceea
va depune drept ofrandă încolțirea smeritei ei rugăciuni.
Sămânța căzută în mijlocul spinilor a crescut
dar spinii nemiloși au înțepat-o
dar frunzele ei au sângerat mii și mii rugăciuni
învingându-și firavul trup.
Sămânța căzută în pământ bun
a crescut răbdătoare și a făcut rod
dar rodul ei va fi din când în când
și sămânță căzută lângă drum,
și sămânță căzută pe stâncă,
și sămânță căzută în mijlocul spinilor…

Piatra 19
Despre păsări

Păsările se opresc arareori din cântat,
și când se opresc adună frunze, paie și lut
pentru a-și construi cuibul.
Își așază ouăle în cuib și le acoperă cu ființa lor.
Cred că le e dor să mai cânte
dar nu vor să tulbure
ființele mici ce se plămădesc
în lumea ovală a oului.
Când păsările încetează să cânte,
acolo în lumea aceea ovală a oului cântă îngerii
pentru ca puii, când vin pe lume, să aibă
pe limbile lor mici ciripiturile începutului de viață
ca un început de zi senină.

Piatra 20
Mărturisire

Când Iisus cere
să i se pregătească un loc de găzduit
nu trimite soli numai în satul acela samaritean
ci fiecăruia dintre noi îi cere.
Așa că trebuie să deschidem camera cea mai bună,
să o curățim, să aducem ștergarul cel nou
și cusut cu cruci ale rugăciunilor,
să spălăm pragul peste care va trece El,
să punem bucatele cele mai bune pe masă
alături de apa cea proaspătă de izvor.
Și nu în cele din urmă
să ne curățim sufletul, mintea și cugetul.
Toate faptele rele
să ni le scoatem la suprafață, amintindu-ni-le,
pentru că atunci când Mântuitorul
va intra în casa noastră
să întâlnească mărturisirea noastră
înainte de a ne întâlni pe noi.

Petrache PLOPEANU

într-o speluncă dintre rânduri de sorg.
reținerea mai mult decât e nevoie

s-au luat drept bune spusele lui marx și unul dintre
cei mulți (introduși întotdeauna în expresii de forma rinichiului de
viezure brad copil mal)
s-au aruncat cu întinderea musculară îmbălsămată cu mei

de calitate îndoielnică (știm despre soia modificată sentimental
cu lacrimi distilate din balene deprimate)

– venind vorba de mei lectorul trecut deja prin
canoane poetice de avangardă retrospectivă
știe precis că urmează un discurs ideologizant
despre mătură și revoluția scărpinatului inghinal –

unul dintre cei mulți (dacă ar dispărea toți în afară de el
la fel s-ar spune mulțimea fiind vidă)
se întoarce dintr-o lungă manevră a unui scaun cu tapițerie
barocă murdară într-un colț ascuțit de 15 grade

prin mila celui de-al doilea principiu ecumenic al transfințeniei
reprizele cu tăceri secționate de șoareci
– asta o spune flegmaticul de la etajul neizolat termic iar
justificarea este de natură patetică n-am bani frate în
momentul găsirii pe treapta a doua
a parterului a unui fes rupt în trei locuri stropite cu vopsea roșie –
așadar reprizele
sunt îndrumate spre o mai bună priză între proletarii
din toate țările exploatate de crizele nautice

între timp s-a realizat o îndepărtare de 23 de rânduri (exclusiv acesta și
3 spații goale) de
părintele bun al curățeniei de primăvară a popoarelor
în camera de zi în dormitoare în bucătărie și baie pe holuri iar
vorba (lipsită de principii electromagnetice și dubioase parțial
rostită mereu la miezul nopții când aurolacii nu se inventează reciproc
și epoca de bronz fusese demult înlocuită cu
manifestul comunist) nu s-a mai întâmplat
avizul de la sanepid nu a mai fost reînnoit
burghezii ca burghezii
au adăugat măturii un motoraș plin cu dantele roz i-au dat numele de
marea revoluție socialistă și au cerut despăgubiri de la
grădina botanică

(dacă vreți să continuăm discuția despre slaba izolare termică
a apartamentului celui mai bun prieten
deghizat al lui marx

semnați formularul atașat terciului cu puțină grăsime în care
se pun și câteva bucățele de soia după care se adaugă
ceapă tăiată mărunt

se dă drumul la focul care se așteaptă în stația troleibuzului
inexistent încă în acest oraș al nimănui și concomitent se primește o
amendă pentru tulburarea liniștii dintre pauzele de tăcere
secționate de șoareci – dar despre asta s-a mai spus
la ultima conferință de asumare a greșelilor viitorului -)

Irene POSTOLACHE

La clacă
fata desculță, subțire ca o ață.

Nu-i spun bunicii că am o dorință secretă, vreau neapărat să merg seara la clacă. Vecinii se adună când e treabă multă de făcut și se ajută între ei, asta-i claca. A sosit tractorul cărând după el o remorcă plină cu porumb. Au adunat recolta de pe câmp. Unde o descarcă? În curtea bunicii. Vecinii își văd de treabă prin curți, măsurând cu privirea peste gard dimensiunile grămezii. Între timp, din casa bunicii ies nepoții, cu mic cu mare și se așază în jurul maldărului de porumb. Fiecare ia câte o tulpină, rupe știuletele auriu și îl aruncă într-un loc anume stabilit. Greu se desface, trebuie să răsucești puternic și să te păzești ca să nu te tai în frunzele uscate, foșnitoare. Tulpinile goale se strâng, se leagă, se aruncă în spate, lângă grajd. Vacile le adulmecă de departe. Mugesc încetișor, ca să nu sperie vițeii cu bot de lapte și ochi umezi, cu gene lungi. S-a răcorit, miroase a iarbă proaspăt cosită.
Atunci se deschid porțile și încep să vină vecinii la clacă. Luând locul copiilor, se așază în cerc în jurul grămezii și lucrează cu spor, de parcă s-ar fi odihnit toată ziua. Maldărele scad văzând cu ochii. Bunica se grăbește să aducă o găleată de cartofi, nici prea mici, nici prea mari. Un bătrân din vecini, oftând și pufăind la fiecare pas, a făcut focul pe pietre, aproape de oameni. Se întunecă, focul aruncă reflexe arămii pe obraji și aduce în ochi sclipiri noi. Parcă au întinerit toți! Mai au puțin și vor ajunge de vârsta noastră, a copiilor. Până și moșul care coace cartofii aduși de bunica, învârtindu-i cu un băț pe pietrele fierbinți, are acum fața îmbujorată de foc și parcă mai netedă, fără încrețituri.
Un vecin cară o cană uriașă de lut, plină cu vin, aburind de răceala împrumutată din beciul în care au stat butoaiele. Cartofii miros dulce, ademenind aricii care se învârt, înnebuniți de aromă, în jurul focului. Bătrânul coace acum porumb cu bobul mai moale, mere și felii de dovleac pentru copii și cei fără dinți. Răsturnați pe grămezi nelegate de tulpini, nepoții așteaptă nerăbdători festinul.
Oamenii s-au încălzit, bărbații râd gros, mulțumiți, privind femeile. Parcă-i un semn. Prima cântă o brunetă mică de statură, cu ochi zâmbitori și buze pline. Triluri vesele se ridică spre cerul înstelat. Femeile cântă, bărbații îngână, copii se străduie să învețe versurile. Parcă s-a ales cercul acesta luminat de tot restul lumii misterioase și întunecate și pare că oamenii știu exact ce trebuie să facă. Nu mai seamănă cu vecinii noștri de toată ziua, s-au transformat sub vraja flăcării.
– Cântă și tu, Ilincuță! se aude îndemnul moșului.
Ilinca lasă să cadă alături tulpina porumbului. Cu sfială, se ridică de la locul ei. E desculță, subțire ca o ață, cu pielea arămie și ochi albaștri, parcă e toată numai ochi. Îmi schimb poziția, am amorțit și mă înțeapă ceva în spate. Atunci răsună vocea Ilincăi.
– Liiie, lie, lie, liiie! Liiie! Lie ciocârlie!
Ce muzică ciudată se aude! Înfiorată, mă întorc spre fată, sorbind-o din ochi. Nu am mai auzit niciodată așa ceva. Fiecare sunet mă răscolește și mă alină în același timp, ca și când mi-ar mângâia sufletul. Pielea mi se face ca de găină, încrețită toată de emoție. Cântecul îmi învăluie fiecare fibră a corpului, din vârful capului până în tălpi. Nu mă mai satur să ascult. Oamenii tac, vrăjiți, moșneagul plânge fără zgomot, lacrimile îi alunecă șerpuit printre creții obrazului, ca firicelul izvorului de munte printre pietre.
– Așa, Ilincuța moșului! Așa…
Ilinca s-a transformat și ea, de când cântă parcă s-a înălțat, saltă capul cu mândrie iar ochii îi sunt aproape închiși. De unde iese așa o voce minunată? Dintr-o mânuță de fată? Doamne, nu vreau să se termine! Dar cântecul se termină. În liniștea așternută, densă, poți s-o tai cu cuțitul, unii oftează, alții își șterg ochii. Ilincuța se așază, nu mai vrea să cânte. Îmbujorată la față, își apleacă capul și redevine mică. Cu greu se pornesc iar femeile. Cântă melodii calme, armonioase, dar nimeni nu mai ascultă. Oftez, parcă o parte din inimă a rămas captivă în curtea bunicii, la clacă. Nu știam atunci, dar amintirea cântecului Ilincăi mi-a rămas pentru totdeauna în suflet.
Scade firul muzicii și încep poveștile. Aici voiam să ajung! Poveștile mă atrag ca un magnet, vreau să știu tot, să aud tot! Să rețin tot! Nu răspund dacă mă strigă ceilalți copii, nu vorbesc, mă ghemuiesc și tac. Nimic nu se compară, niciun joc, nimic.
Adulții ne privesc insistent, abia așteaptă să isprăvim cu mâncatul ca să ne ducem la culcare. Mă frig cu un cartof copt, mai suflu, mai mănânc, prelungind la nesfârșit momentul. Oftând, plec împreună cu ceilalți, împinsă cu fermitate de bunica. Dar mă întorc, pe întuneric, pipăind drumul cu tălpile, mă ascund după o grămadă de saci plini cu știuleți galbeni de porumb. Am urechile mai mari decât ochii. Parcă bănuind, după o jumătate de oră, bunica îmi descoperă ascunzătoarea și mă duce, încruntată, în pat. O pune pe Leontina să mă păzească și nu pleacă, afurisita, nicăieri, până când nu se asigură că dorm de-a binelea. Adorm cu ciudă. Îi jur Leontinei răzbunare veșnică, dar până dimineață uit.
Of! Iar am dat greș! Cu claca n-am reușit. Dar nu mă las. Bunica spune că n-am voie să stau la un loc cu bărbații tineri care beau vin și spun ce le vine la gură. Dar cu femeile, duminica, la poartă sau pe marginea șanțului, am voie? Și atunci se cântă și se spun povești! E singura distracție a oamenilor, nimeni din sat nu are încă aparat de radio sau televizor. Agasată de interminabilele rugăminți, bunica îmi promite, cu jumătate de gură, că duminica viitoare mă lasă să stau, doar dacă nu pun întrebări. E mirată, bunica. Clatină din cap. Ce apucături ciudate are fata asta cu nume la fel de ciudat! Toți ceilalți copii abia așteaptă să fugă la joacă, nu stau să asculte povești din gura celor mari.
Mă duc duminică la poartă. Și următoarea duminică. Ascult. Apoi mă bag în vorbă, povestind o scurtă întâmplare auzită la altă adunare, din curtea mătușii de la Focșani. Chiar dacă la început bunica vrea să mă întrerupă, celelalte femei n-o lasă, ascultă povestea cu nesaț, însoțind-o cu exclamații scurte.
– Ptiu! Ferească Dumnezeu! Chiar așa? își scuipă în sân, se închină cu ochii închiși, apoi încep întrebările: Unde-o fost asta? Nu-i de la noi din sat… Când a fost?
Mă duc și în seara următoare la poartă. Și în celelalte seri în care nu plouă. Bunica mă lasă. Femeile se adună iar, întreabă de mine. Mă privesc cu un amestec de mândrie și frică. Parcă nu-i bine să știu povești de oameni mari de la vârsta asta! Realizez, brusc, cât de ușor îmi vine să povestesc. Descopăr puterea cuvântului. Cum, oameni maturi vin să mă asculte pe mine, un amărât de copil, povestind vrute și nevrute? Pe mine! Ce mândră sunt! Nu mai încap în propria piele. Doar sunt „a mică a Ioanei, care le zice bine”.
Nici ele nu pot să-mi pronunțe numele, li se pare greu, așa că mă strigă la fel ca bunica, Irina.
– Lasă, e mai bine așa, Irina e nume de sfântă, mă consolează bunica.
Sunt mândră. Prea mândră, tot de la mândrie mi se trage. Într-o zi zăresc trei femei pe banca de la poartă. Își caută de lucru sub lumina purpurie a serii care își coboară genele umbrite peste sat. Leneșe, încălzite de arșița zilei, una croșetează, două cos cu acul. Miroase dulce a vară, a fân uscat, și puțin iute, de la fumul ieșit pe hornul bucătăriilor rezemate strâmb lângă case. E ora la care se coace mămăliga aurie.
Las joaca și mă apropii, repejor. Așezându-mă între ele, împletesc cuvinte. De pe pătura întinsă pe iarba șanțului, bunica uită să coasă, ba, chiar să și închidă gura, privindu-mă admirativ. Din când în când mă aprobă, dând din cap spre celelalte femei. Figura bunicii tot nu-mi pare destul de impresionată, așa că inventez o minciună mai mare ca mine.
Pe loc și fără pregătire, mă prefac a ști o ciudată limbă străină al cărei nume mă feresc să-l precizez, dar mă laud că o pot vorbi. Nu de alta, dar nici eu nu cunosc ce limbă-i asta. Inventez cuvinte melodioase care par a fi împrumutate din limba franceză, dar sfârșesc într-o hârâită duritate nemțească. Chiar în timp ce fac asta simt că nu-i bine, că are să se răzbune soarta, dar nu pot da înapoi. Câteva minute bune păcăleala a ținut. Femeile ridică priviri mirate și îmi cer explicații.
– Ce zâci acolo? Vai de mine, așa de mici și vă chinuie la școlile alea ale voastre! Păi ce, pe vremea mea știam să vorbim inglezește?
Mă aflu în culmea succesului, apoi decad. Intru într-o totală pană de idei. Destul de repede, femeile au înțeles. Magicele cuvinte se repetă și iar se repetă. Își strâng lucrul și se retrag, puțin mâniate, puțin rușinate că și-au pus mintea cu un plod. Câteva seri nici nu mai dau pe la poarta bunicii. Dar când revin, ehe, se schimbă socoteala! Mă găsesc cuminte, spășită, rostind clar, românește, o poveste veche auzită tot la claca mătușii dinspre mamă. Și iar uită să-și închidă gurile… iar devin idolul tuturor! Dar cinstit și pe față, fără vreo încercare de a-mi mai strâmba biata limbă.

(Fragment din romanul „Casa și toate amintirile”, Editura „Junimea”, 2024)

Mihaela MALEA STROE

Poem sub clar de lună…

Ce lună rotundă și tandră, iubite,
Se-arată azi într-al zării înalte senin!
Se-arată, sub pecetea tainei,
Pe cerul aproape de tine, de mine,
De lumea-n răscruce –
Lume-povară – purtată-n tăișul săbiei
De heruvim!
Se-arată, frumoasă, luminoasă,
Aproape-aproape de casă.

Iar noi surâdem
Și lumii-n răscruce
Despre ea-însăși îi povestim…

În tine plânge roua,
În mine zefirul se frânge – suspin,

În singurătate, ne-singuri,
Ne tot întâlnim…
Precum pâinea și vinul cuminecăturii,
Sub patrafirul vremii
… Ne tot întâlnim.

Gina ZAHARIA

în lumea dintre ziduri

era o zi oarecare în odaie trăiau potcovarii sorții
i-am auzit că-s acolo fără să vreau
îmi făceam de lucru prin poduri
altfel n-aș fi știut
cum își ascund veverițele teama de necunoscut
ori cât de veche e scara care duce spre cer tocmai din latura
stângă a omului

parcă ziua aceea a fost cea mai intensă
se făcea că o femeie își alăptează pruncul printre snopi de pelin
soarele dogorea nepăsător
rochia îi fusese sfâșiată de griji iar ea căuta un loc cu răcoare
în care să-și odihnească lumina

fiecare oftat cerea pace îndurare izbândă
și cine știe câte rafale de curaj s-au cuibărit la sânul ei
nici spinii nu-i îngreunau fuga
și nici râurile care se umflau din poteci n-o împiedicau să culeagă
fragii din ierburile frumos crescute
în urma ei răsăreau albăstrele astea mi-au plăcut mult
am cules câteva apoi i-am ținut calea și i le-am dăruit
cu sfială

e clar că trecusem în lumea dintre ziduri lumea care aducea a mormânt în vârful stâncilor
ori aduna oameni pentru adrenalină și poker
habar n-aveam ce căutam eu acolo dar am socotit că pot înscena
un drum principal și câteva zgârieturi
într-o imagine simplă

așa am făcut fredonam cântece abia inventate și mă minunam
împreună cu orbii
de orice adiere care îmi săruta glezna

aș fi stat acolo câteva ceasuri dar cineva a strigat-o pe numele mic
și femeia a apărut
îndată m-am dat din calea ei toți procedau la fel
atunci s-a arătat un înger și m-am trezit pe un pat de nuiele
în camera zugrăvită cu întrebări și tăceri

devenisem ucenicul fără stăpân
mușcam din libertate și-mi încrucișam brațele ca-ntr-un exercițiu haotic
cu umbrele cred că mă înțelegeam adică n-aveam idei comune
nu ne susțineam și nu ne bănuiam
de falsitate
într-un fel era bine eu veneam dintre nuci bătrâni
ele își făcuseră loc în lanuri cotidiene
și-atunci orice salut ar fi fost de prisos

când m-am trezit zorii aruncau cu bolovani spre apus
dar s-au liniștit repede
adormisem cu palmele pe genunchi de fapt adormisem în genunchi
de pretutindeni venea un zumzet divin
aveam inima bătută în cuie
și crezul… crezul meu se făcea mare și puternic
bucuroasă de trecerea peste zid
am știut că nu sunt singură că mărgelele se destramă sub tălpile mele
și poate că e bine să le adun

imaginea aceea mă obsedează
e ușor să crezi că nimic nu o împiedică să mă atingă
car după mine un coș de nuiele
e gol
e bogăția mea
e călătorul pregătit de arșiță ori barmanul care n-a gustat niciodată strop de alcool
în câte feluri mi l-aș închipui
tot miroase a flori
și florile sunt albe poate culese din grădinile raiului
fiindcă devin nemuritoare

pruncul de care am vorbit mai devreme sărută petalele
apoi le aruncă lumii
aș vrea să prind senzația de bucurie
întind brațul de care se agață un curcubeu și stă acolo
femeia surâde și mă dezleagă de el
apoi închide ușa potcovarilor
piatra pe care s-a odihnit strălucește
alerg s-o ating nu am astâmpăr
ceva mă ține trează până la îngânarea celorlalți zori

tăcerea devine stăpână o leg la șireturi și mă bate pe umăr
cine sunt eu de cunosc toate acestea
fără să le știu sensul?

de unde am învățat acest alfabet dar mai ales cine mi-a spus despre cele zece porunci?
e rege
cred
sau vreun slujitor sortit să pecetluiască senzații plăcute
în oase de lut

atunci mă așez la o masă cu mine
las întunericul cu familia de licurici și dau să-mi șterg timpul de praf
nu e obligatoriu să oftez chiar dacă mi se pare că zăresc trenuri
sub stejarul din fața mea s-au scurs ani mulți
iată
îi dăruiesc și eu niște boabe
sunt sigură că înțelege ce-am vrut să spun
altfel de ce i-ar cădea frunzele înaintea pașilor mei?

prizoniera timpului meu

de ce aș întinde brațele pe culmea sfințitului
dacă nimic nu se vede
nimic nu se aude

poate doar niște urme vechi pline de nămol
stau de veghe adună toți norii la o ploaie de vise
așa da
zic
pot păstra multă vreme imaginea asta
chiar dacă nu va trebui să explic nimănui
nimic

la orizont se zărește o ceată de oameni
e ceata înțelepților
cred
se mișcă încet
aproape că-mi vine să le ies înainte dar ei au drumul lor
urcușul lor
patimile lor
și niște păsări pe umeri
acum pot să fac colecție de clipe
apoi voi admira toate râpile
cred că-s interesante cumva
au prilejul să-și reconstruiască scenele dragi

mă simt puternică
dornică de a îmbrățișa culori învechite
nu știu de când nu știu de ce
devin prizoniera timpului meu înnod magia la orizont
și mă închin înălțimilor
alături sunt tot eu o mulțime de mine
îngenunchez
fiecare eu mă urmează și se face pace
și atât

trecători

bate vântul în turnul amintirilor noastre
mai întâi s-a luat la harță cu liniștea
apoi a venit să-i scuture notele de praf

tăcerea stătea tristă și singură
din când în când mai încheia câte un nasture de dor
alunga cucuvelele cât mai departe
chema un om bun să încuie tăcerile
ori dirija emoțiile ușor amorțite

uneori se aude un murmur

vine din adâncul nopții și trece spre nicăieri
dacă știi s-o asculți vei înțelege că toți trecătorii
au iubirile lor
viori
mesageri
și fără să vrei faci parte din ritualul
unei zile
victorioase

***

Mă uit spre pământ precum copacul după frunze, iarna;
nu știu ce tornadă se învârte pe aici,
dar rădăcinile se țin bine de râpi
iar vrăbiile se descurcă să facă senzație.

Dorurile vin și pleacă, vremea nărăvașă la fel,
rămâne o țărăncuță care-și cunoaște bine traiul;
începe să-mi placă, uneori vorbește în dodii, amândouă știm ce spune.

Odată am ajutat-o să-și zugrăvească viața,
a mai rămas de retușat ceva pe la scări,
în rest toate ungherele sunt pline cu amintiri colorate,
umblau păianjenii peste tot,
și nu mă mir că vorbește cu ei, nici că-i dădăcește din senin.

Înseamnă mult s-o știu acolo,
am învățat din mers cum se pictează visele,
cum se răsfață ori se poreclesc între ele,
e bine sa fii arbitru de clipe
și interesant să te sfătuiești cu tine.

Distribuie: