Spații culturale nr. 98-99 (1)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Mai comunicăm?…

Deși frecventat de mass media, de politicieni, sociologi, psihologi ș.a.m.d., dar și, mai ales. de scriitori și jurnaliști/publiciști, termenul „comunicare” pare a fi golit de sens, folosit automat, în fluxul vorbirii, fără să mai acopere vreo realitate. Declinul pare să fi început din școli, odată cu agrearea politicilor curriculare centrate pe formarea de competențe, când, teoretic, România a deschis educației zona de acces în mileniul III, ca timp istoric marcat de pragmatism, cu miza evidentă a construirii unui profil flexibil și adaptabil viitorului adult. Cuvinte mari, nu? Puternice pe hârtie, fiindcă numai acolo viitorul adult are (sau ar trebui să aibă) competențe de comunicare și un profil „flexibil și adaptabil” (nu se știe la ce), la procesul său de formare a lui contribuind, din plin, zecile de hectare de hârtie tipărită cu obiective specifice privind comunicarea orală, lectura, elementele de construcție a comunicării, elementele de interculturalitate etc. Nu cred că transformarea orelor de limbă și literatură în „limbă și comunicare”, în acord cu ceea ce se mai întâmplă prin lume, a fost un lucru rău; rea a fost superficialitatea cu care s-a operat această transformare; lipsa de coeziune a sistemului politic, succesiunea amețitoare a tot felul de persoane fără pregătire în domeniu la conducerea ministerului educației, a inspectoratelor școlare și, nu în ultimul rând, a școlilor, apoi oportunismul unor edituri, dispuse să tipărească orice bazaconie cu condiția să aibă în titlu cuvinte-cheie ca „metode de predare”, „competențe de comunicare”, „dezvoltarea limbajului” ș.a.m.d., manualele stufoase și ilogice, apoi pregătirea precară a noului val de profesori/ educatori, rezistența în fața noului a celor vechi și multe alte realități dureroase și complet ignorate de clasa politică au dus la situația aberantă în care, ca să dăm doar un exemplu, un elev, care tocmai a predat teza lui de bacalaureat, este incapabil să spună titlul poeziei (era vorba despre „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga), despre care i s-a cerut să redacteze câteva rânduri; nu eseu, nu „analiză literară”, doar câteva rânduri în măsură să demonstreze competențele de înțelegere a textului. Fiindcă, nu-i așa?, încă de la grădiniță bietul elev a fost antrenat în activități vizând dezvoltarea limbajului sub aspectele vocabularului, ale gramaticii, ale sintaxei, dar și ale înțelegerii semnificației mesajelor, ale comunicării, cuprinzând abilități de ascultare, comunicare orală și scrisă, nonverbală… he! he!… și el nu știe să răspundă corect nici măcar la întrebarea „ce ți-a căzut la bacalaureat?”.
Lămuriți, cât de cât, în privința eșecului (să nu generalizăm, probabil că nu eșec total) suferit de școală în dezvoltarea competențelor de comunicare, trecem și peste aproape inexistenta comunicare interpersonală (știut fiind că „generațiile Z/Alpha/Beta” stau față în față cu telefonul/tableta/calculatorul, nu cu persoane în carne și oase) și ajungem acolo unde ne doare, adică la literatura de astăzi. Mai comunică ea ceva? Mai are interesul să comunice? Un critic literar dispărut din manuale, Mihail Ralea, era optimist: „Oricât se susține într-o estetică ideală că artistul creează pentru el însuși fiindcă are ceva de spus, în realitate el scrie pentru o societate dată, adică pentru un anumit public”. La fel, Tudor Vianu, în „Dubla intenție a limbajului și problema stilului”, distingea între intenția tranzitivă și cea reflexivă a limbajului, considerând că cele două se află în raport de inversă proporționalitate: „Opera literară reprezintă o grupare de fapte lingvistice reflexive prinse într-o pastă și purtate de valul expresiilor tranzitive ale limbii”. Criticul pornea deci de la ideea că acela care comunică se și comunică, o face pentru alții și o face pentru el; prin limbaj se eliberează o stare sufletească individuală și se organizează un raport social. Judecând cât de cât obiectiv ceea ce se întâmplă în literatura de astăzi, când la fiecare două secunde se mai tipăresc o carte de poezie, un roman fluviu și cel puțin trei-patru cronici de întâmpinare, numărul scriitorilor depășindu-l cu mult pe acela al cititorilor, trebuie constatat că nu prea e în regulă, că lucrurile nu se desfășoară tocmai normal și eficient. Avem nenumărați poeți tineri care se consideră generație spontanee, „poeți adamici”, cum își zic ei, fiindcă literatură înaintea lor, chipurile, ori nu s-a scris, ori nu contează. Ei scriu pentru ei înșiși sau cel puțin așa declară, deși trimit grupaje la toate revistele și concursurile posibile, scot plachete în format fizic sau virtual și umplu rețelele de socializare cu postări lirice. Nu-i interesează publicul, deși au pretenția să ajungă la el prin toate mijloacele puse la îndemână de tehnologie. Nu-i citesc pe înaintași, ci, în caz că au nevoie de inspirație, se citesc unii pe alții și se dezvoltă în colonii ca trifoiul negru cu floricele galbene din grădinile patriei. Refuză reflexivitatea din principiu, deși ceea ce scriu e o dare de seamă a programului zilnic de muncă, distracție și sex (nu întotdeauna în această ordine). Ce comunică toate acestea despre ei? Să spună cei care-i promovează, îi premiază și-i aduc în atenția unui public oricum cu deficiențe de atenție și educație, cu minime competențe de înțelegere și comunicare și cu interes cultural ca și inexistent.

Petrache PLOPEANU

Sfârșitul istoriei=sfârșitul patriei=sfârșitul omului?

Motto:
„Sfârșitul istoriei, sfîrșitul omului? E oare serios să ne gîndim la așa ceva? – E vorba de evenimente îndepărtate, pe care Anxietatea – avidă de nenorociri iminente – vrea să le grăbească cu orice preț”.
(Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, București, 1992, p. 108)

E o vreme, aceasta a noastră, care seamănă mult cu perioadele de recrudescență ale mult clamatei Apocalipse, din Evul Mediu. Ne aducem aminte, e un laitmotiv la care se recurge deseori, de mulțimile strânse în fața bisericilor la anul 1000, mulțimi care așteptau să vină această pedeapsă absolută care trebuia să-i selecteze odată pentru totdeauna pe cei credincioși și puri de cei păcătoși și să înceapă în sfârșit participarea la bucuriile/bunătățile Paradisului, pe de o parte, iar pe de altă parte, la chinurile veșnice ale Iadului. În istorie au existat mai multe asemenea așteptări/frici ale mulțimilor de oameni, nu neapărat adunați în jurul lăcașelor de cult, ci în jurul curților regale, ale armatelor, ale unor instituții politice, ale unor instituții financiare precum bursa modernă.
Așteptarea are o conotație pozitivă, sau cel puțin acesta este semnul pe care doresc să-l dau aici acestui termen, în timp ce frica are o conotație negativă. Cu alte cuvinte, așteptarea este o dorință a oamenilor, o adăugare la ceva existent în ființa lor, acest existent îmbunătățindu-se, pe când frica ia ceva din ființa umană, adică certitudinea și liniștea lăsându-i o lipsă, neliniștea, un alt termen care stă la baza fricii.
Vremea noastră este una a contrastelor, la fel ca lumea mentalităților medievale. Contrariile reprezentau elementul reprezentativ al acestora, de la cele simple: frig-cald, plăcut-neplăcut, îmbuibat-flămând, gol-îmbrăcat, până la cele politice și metafizice de tipul pace-război, material-spiritual, Maria-Martha, om-Dumnezeu, lumină-întuneric etc., enumerarea putând continua. De ce spun că
lumea noastră este una a contrastelor, făcând în felul acesta o apropiere între Evul Mediu și Epoca noastră contemporană? Este suficient să fii conectat la mass-media, dar în același timp să ai și capacitatea de a înțelege, nu numai de a auzi ceea ce se comunică, pentru a-ți da seama de contrarii. Mecanismul apariției contrariilor este simplu: apare o informație care, aproape instantaneu sau după un foarte scurt timp, este negată prezentându-se versiunea opusă. Fenomenul este permanent în epoca noastră, mult mai rapid și mai insinuant decât în Epoca medievală datorită internetului, televiziunii, ziarelor etc. Și mai ales datorită Inteligenței Artificiale tot mai prezentă și mai vie direct în viața indivizilor și a mulțimilor umane.
Ascult chiar acum dezbaterea „capetelor vorbitoare” la o televiziune despre demisia președintelui Klaus Johannis din funcția respectivă. Comentatoarea are un ton alarmat, vorbitorii vorbesc despre adâncirea crizei politice, care „în mod sigur” va fi urmată de o criză financiară, una economică și de „scăderea credibilității a României pe piețele externe”. O Apocalipsă românească, se pare! Imediat comentatoarea se adresează unui „reputat jurist”, fost ministru al justiției, așteptându-se ca acesta să-i confirme și tonul apocaliptic și ideile sumbre și panicarde. Dimpotrivă, tonul juristului respectiv ilustrează cealaltă perspectivă: nimic nu s-a petrecut în afara unor fenomene politice cunoscute, „avem un guvern stabil”, așadar nu trebuie să ne alarmăm. Iată cele două contrarii determinate de știrea demisiei iminente a președintelui „republicii”: pe de o parte Apocalipsa mass-mediatică, pe de altă parte viziunea unor fapte politice banale, care nu ar trebuie să fie exagerate și nici încărcate cu o povară milenaristă.
De fapt nu numai la noi este prezent mecanismul creării permanente a contrariilor, ci pretutindeni pe planetă. Peste tot vedem acțiuni, fenomene, evenimente care își au reflectarea în oglindă: ceea ce este pozitiv devine negativ, ceea ce este negativ devine pozitiv, iar mulțimile se hrănesc cu aceste contrarii. Ce altceva reprezintă ratingul atins de televiziunile care prezintă la o anumită oră evenimente horror – accidente, conflicte, incendii, crime, violuri, răpiri, dispariții -, iar la altă oră telenovelele însiropate cu un romantism și un patetism grețos? Aceasta este hrana mulțimilor. La fel trebuie privite și „conflictele” politice, „luptele” pe „principii” pe „reformarea” cutărui și cutărui domeniu de activitatea socială (aici intrând cel politic, administrativ, social, cultural, militar, religios ș.a.). Oamenii sunt doritori în mod exagerat să vadă contrariile în acțiune și când spun aceasta nu mă refer numai la ceea ce celebrul ideolog comunisto-post-comunist Silviu Brucan definea ca fiind „stupid people”, ci și la cei care se autodefinesc ca intelectuali, oameni de cultură, oameni politici, experți etc.
Văd că istoria se repetă, chiar dacă într-un alt decor, nu acela al catedralelor, ci acela al Mall-urilor, noile catedrale ale timpului nostru la care ne „închinăm” zilnic. Oamenii sunt avizi de spectacole pe care să le poată înțelege. E greu să înțeleagă o piesă de teatru mai filozofică, o simfonie, o arie dintr-o operă muzicală, o pictură. Au și acestea contrariile lor, dar ele nu pot fi înțelese de oricine și, în același timp , ele au depășit nivelul înțelegerii primitive, a instinctelor care au legătură cu nevoile primare. Contrariile timpului nostru, cele care au acaparat atenția, acceptul, alăturarea, manifestarea directă în conformitate cu capacitate mulțimilor, sunt legate de aceste nevoi primare. E tragic faptul că de multe ori cei care au puterea și pot gândi fără a pune în balanță lupta contrariilor, se dovedesc a acționa conform dorințelor mulțimilor. Un exemplu în acest sens se leagă de termenii din titlul acestui articol: „Sfârșitul istoriei=sfârșitul patriei=sfârșitul omului?”, adică „sfârșit”, „patrie” și „om”. Semnul întrebării (?) are rolul de a face posibilă reflecția pe marginea acestui șir de egalități (=).
Emil Cioran are în corpul textului pe care l-am ales drept motto, doar „Sfârșitul istoriei” și „sfârșitul omului”. Desigur, tangențial vă trimit din nou la Francis Fukuyama și la cartea sa cu titlul „Sfârșitul istoriei”. Însă nu despre Fukuyama și despre cartea sa doresc să scriu acum, ci despre ceva mai neaoș, mai românesc, despre modul în care percep românii istoria (și geografia) ca disciplină (obiect de studiu) în sistemul de învățământ românesc. Emil Cioran a scris „Sfârșitul istoriei” ca și Fukuyama și a adăugat „sfârșitul omului” în ton cu pesimismul lui funciar. Eu am intercalat între cele două egalități încă un factor, „sfârșitul patriei”, realizând șirul de egalități prezent în titlu.
Mai înainte de a analiza motivul intercalării respective, modul în care factorul „sfârșitul patriei” relaționează cu „Sfârșitul istoriei” și cu „sfârșitul omului”, mă voi opri la „silogismul” propus nouă de către Cioran. Mai întâi câteva observații:
1.Cioran exclamă „Sfârșitul istoriei, sfîrșitul omului? E oare serios să ne gîndim la așa ceva?”. Prin această exclamație relativă la cele două expresii „Sfârșitul istoriei”/„sfârșitul omului”, filozoful surprinde acțiunea prin care se formează contrariile care înspăimântă omenirea. Pe de o parte iraționalitatea Apocalipsei dispariției istoriei/omului, iar pe de altă parte luciditatea filozofului care se întreabă, cu gândul de a răspunde NU, dacă e o chestiune serioasă problema sfârșitului istoriei și a dispariției omului pe această planetă.
2. Faptul că Cioran se întreabă dacă dezbaterea asupra acestor probleme este serioasă, face să dispară punerea în contrarii a discuției și apariția unei posibilități a unei noi abordări a acestor aspecte.
3. Filozoful identifică și observă cauza care determină apariția acestor contrarii, adică problema sfârșitului istoriei și a omului – neseriozitatea fenomenului abordării acestor probleme în „Anxietatea” care „avidă de nenorociri iminente – vrea să le grăbească cu orice preț”; anxietatea omenirii, evident!
4. Este ca și cum avidă de „vizionarea” nenorocirilor de tot felul, „iminente”, care așteaptă așadar la limita orizontului, omenirea vrea să le grăbească.
5. Omenirea poartă în sine, prin primitivismul atracției pentru satisfacerea acestor nevoi primare/primitive cu spectacolele nenorocirilor germenul autodistrugerii. Punându-și problema sfârșitului istoriei și a sfârșitului omului, o problemă despre care Cioran se pronunță că este neserioasă, omenirea demonstrează iraționalitatea ei de a considera serioasă o problemă neserioasă. De la această linie nu mai este decât un pas până la a demonstra că „Sfârșitul istoriei” este aproape, la fel ca și „sfârșitul omului”.
Acum, în logica cioraniană propozițiile „premiselor” alcătuiesc, puse într-o altă ordine și cu unele modificări, următorul silogism:
„Sfârșitul istoriei, sfîrșitul omului? E oare serios să ne gîndim la așa ceva?”
Gândul la aceste probleme este unul neserios;
„E vorba de evenimente îndepărtate…”
„Anxietatea – [omenirii] avidă de nenorociri iminente – vrea să le grăbească cu orice preț –”.
În spațiul românesc educațional, politic și cultural se duce în acest moment dezbaterea în legătură cu modificările în planul de învățământ la ciclul liceal în legătură cu statutul istoriei României (și al geografiei României). Politicul prin Ministrul Educației dorește să se realizeze în acest plan de învățământ o serie de schimbări în ceea ce privește aceste două discipline, schimbări interpretate printr-o prismă „anxioasă” de către mediul academic, profesori, mass-media, ajungându-se la ideea exprimată în mediul public că aceste schimbări vor duce la o îndepărtare a elevilor de liceu de istoria României, a patriei deoarece această disciplină realizează într-un mare grad educația patriotică! Am pus semnul exclamării pentru a sesiza anxietatea din spatele exprimărilor respective. Teama afișată este că nu va mai exista o sursă a educării patriotice a tinerilor români. În același timp ministrul și alți „experți” din Minister/ministere, argumentează necesitatea schimbărilor deoarece elevii sunt supraîncărcați cu materii (nu se susține deoarece au fost introduse două discipline suplimentare de anul trecut, Istoria Holocaustul și de la anul Istoria comunismului în România), deoarece trebuie „schimbată paradigma” predării istoriei…
Între timp, elevii nu se agită. Eu cunosc foarte bine mediul acesta predând din 1986 până în 2024 la un liceu/colegiu național. Indiferent de ce schimbări se vor face, de ce discipline se vor introduce sau se vor scoate, cum vor fi amestecate conținuturile (curriculumul), de predarea modernă sau învechită a profesorului, acești tineri ai acestei prime jumătăți de secol XXI nu mai pot fi formați patriotic de școală, iar aceasta din mai multe motive:
a. Ei nu mai sunt cetățeni ai unei patrii, ci cetățeni europeni și mai ales cetățeni ai lumii, adică sunt cosmopoliți, iar cosmopolitismul presupune ca elementul cunoscător să cunoască ceva din toate și nimic în mod serios, programatic. Asta dacă are capacitatea cognitivă, adică dacă nu este analfabet funcțional (cauzele sunt multiple) sau analfabet sadea.
b. Acești tineri nu mai țin de cultura tradițională, ci de postcultură (vezi și articolul dr. Arvătescu, „Cultura degetului mare!”, în revista „Salonul Literar” și a subsemnatului în ciclul de articole dedicate Postculturii în paginile revistei „Spații Culturale”), iar aceasta nu mai are legătură cu educația tradițională în care cultura ideologică îi făcea pe tineri patrioți cu forța.
c. Tinerii liceeni de astăzi sunt pragmatici, vor bani cât mai repede, vor cariere fulminante și aducătoare de bani, vor slujbe la instituțiile statului cu salarii „grase”, vor să fie vedete la televiziuni și în alte locuri…
d. Sunt și tineri care au nevoie de istorie și de geografie, dar care le învață de nevoie și apoi cunoștințele se diluează sau sunt însoțite de pasiune și atunci nu este nevoie de acțiunea cuiva pentru a face un tânăr să fie patriot.
e. Și discuția poate continua, dar conchid: patriotismul nu-l mai face școala, nu-l mai face biserica; poate lucra la conturarea acestui sentiment familia (vezi părinții plecați în străinătate cu copiii în România), poate lucra mass-media onestă (care?), dar mai ales chiar ei, tinerii aflați în comunitățile lor numite găști, grupuri, prieteni etc.
Așa că, eu văd toată această discuție din societatea românească despre introduceri, scoateri, schimbări de curriculum, modificarea planului de învățământ, atitudinea intelectualilor de revoltă, la fel și a sindicatelor profesorilor, a oamenilor școlii luați în mod individual, ca un EXERCIȚIU DE STERILITATE!
Un lucru neserios, la urma urmei! La fel ca și clasa politică românească incapabilă/nedoritoare să rezolve ceva pentru toți românii în noile condiții ale apartenenței la UE, ale apariției unei lumi internaționale cel puțin interesante (vezi blestemul chinez: Să trăiești vremuri interesante!), ale avansului Inteligenței Artificiale. Patriotismul trebuie în aceste condiții să treacă prin conștiința de Cetățean al Lumii și apoi să revină la matca sa națională.
Așadar, există într-adevăr un sfârșit al patriei, dar al unei patrii tradiționale, iar titlul acestui articol trebuie citit invers: CREAREA OMULUI=CREAREA ISTORIEI=CREAREA PATRIEI, iar Patria este una universală, iar patriotismul trebuie să fie unul universal.

Dan Bogdan HANU

ALEG SĂ FIE ORBI

sîngele coboară
se aude o cascadă îndepărtată
degetele lor repetă suprafețele pînă la orbire
rezervați sau exuberanți între cei doi versanți
jocurile electrice șocurile de societate
eu ațintesc mai departe linia orizontului
prin luneta aburită ca o oglindă
scrumierele pline paharele goale
acolo e șantierul pîinea virtuală o reverie și ea
privirea unește înșiruirea punctelor de fugă
îl caută pe cel slab ca să pot începe

(ooo, acea alertezza a anilor amnezici
cîndva le vor palpa trupurile vor recunoaște tot)

și cîini negri se leagănă peste avenidas
orfanii imenși înfiați de lumina îngăduitoare
cîini negri prinși în corzi bungee jumping
pe un cer împînzit de așchii metalice migratoare
cîndva obișnuiam să le numim păsări
dar pe atunci privirea încă sălta
pînă departe spre un etaj neclar
unde sălile de așteptare se golesc
în ritm de suflu sistolic
undeva o clădire uriașă va deraia
un pachebot neprevăzut ne va tăia calea
o elegie o galerie înfundată ne va opri
fără însușiri
nu se va mai ascunde nimeni nu se va sfii
așa ne vom despărți
voi fi în apele mele vor aparține trecutului lor

(iunie/ 7.09.2021)

Cornel Simion GALBEN

Remember Dimitrie Ghika-Comănești

N. 25 ianuarie 1840, în Iași – m. 1923, la Comănești. Magistrat, politician, diarist. Fiul moșierului Nicolae Ghika-Comănești și al Ecaterinei (n. Plagino). Îndrăgostit de
frumusețile naturii încă de copil, a străbătut țara în lung și în lat, luând parte la vânători de amploare, ce i-au adus trofee care l-au situat printre reprezentanții de marcă ai cinegeticii românești din secolul al XIX-lea. Mânat de interese și de dorința de a-și completa studiile, a călătorit, de asemenea, în Austria, Franța, Germania, Anglia și Italia, însă faima de explorator și-a câștigat-o după ce a întreprins, în anii 1895 și 1896, expediția spre „cornul oriental al Africii“. Viitorul doctor în drept și consilier la Curte s-a pregătit intens, împreună cu fiul său Nicolae, pentru această spectaculoasă aventură, urmând cursuri de topografie și botanică. Dorința lor expresă era de a descoperi flora exotică a unor teritorii necunoscute din regiunea înglobată astăzi parte în Somalia, parte în sud-estul Etiopiei și de a o valorifica apoi prin muzeele românești. Pregătirea expediției a început în Anglia, de unde și-au procurat echipamentele și aparatura necesară, îmbrăcămintea, alimentele și medicamentele, îmbarcate separat, ei pornind, la 3 octombrie 1895, din portul Trieste, cu un vapor ce se îndrepta spre India. Au străbătut Marea Mediterană, au traversat Canalul de Suez, debarcând la Aden, după ce mai întâi au luat contact și cu Marea Roșie. Bagajele și personalul caravanei îi așteptau la Berbera, unde au ajuns la 19 octombrie 1895, iar după un popas de trei zile au pornit spre regiunea Guban, urmând un traseu ce avea să se întindă pe parcursul a 61 de zile. La 21 decembrie 1895, după ce au lăsat în urmă Golful Aden, Munții Golis, râul Mandera, platoul Haud, Valea Jererului și râul Dogato, Munții Djigo, precum și o mulțime de localități în care au făcut scurte popasuri, au atins „Fluviul leoparzilor“, traversat cinci zile mai târziu printr-un loc situat în preajma vărsării râului Madesso. Deși se apropia Anul Nou, și-au continuat marșul spre sud, la 1 ianuarie 1896 depășind deja limita precedentă atinsă de expediția lui Hoys, iar la 3 ianuarie au ajuns în apropierea localității Delni, punctul final stabilit inițial. Deși campaseră aici, o vânătoare de girafe i-a purtat și mai spre sud, colina atinsă fiind apoi botezată de Institutul Cartografic din Gotha cu numele de Lahovary, după cel de fată purtat de Zoe Ghika, soția sa. Denumiri românești aveau să mai capete trecătoarea peste Webi Shebeli („Vadul Ghika“), descoperită de ei și folosită și azi de indigeni, un munte de 1371 metri, escaladat și botezat Carol, ca un omagiu adus primului rege al României, precum și alte obiective ce se regăsesc în harta întocmită de savantul german Philip Paulische după releveele celor doi expediționari, care au făcut o descriere amănunțită a regiunilor prin care au trecut. În domeniul cartografiei Somaliei, expediția românească avea să dea, de altfel, lucrarea cea mai importantă, așa cum în domeniul botanicii cele 55 de specii de plante catalogate au scos la iveală soiuri total necunoscute, studiate apoi se specialiști de renume, precum G. Schwinfurt și G. Volkens. La propunerea acestora, o specie necunoscută se numește de atunci Sporobolus Ghikeea, alte două sunt cunoscute ca Justitia romaniae și Crotolaria comanestiana, dar acestora li se alătură și alte denumiri românești. Lor li se adaugă o bogată recoltă cinegetică, însumând, după propriile descrieri, „16 gazele Pelzini și Spekel, 3 măgari sălbatici, 24 gazele Walleri, 55 gazele Soemmerrigi, 25 Oryx Beisa, 8 dofari, 1 leu și 3 leoaice, 5 elefanți, 2 pantere, 8 Hartebeest (Bubalis Swaynei), 4 crocodili, 7 rinoceroși, 11 Kudu de specie mică, 2 Kudu de specie mare, 5 hiene pătate și 2 hiene striate, 15 zebre, 4 antilope de apă (Cobus Ellipsiprymnus) și 1 girafă“. Câte două din capetele celor mai frumoase exemplare au fost preparate de naturalistul englez Rowland Ward, jumătate dintre ele, împreună cu girafa și mulțimea de reptile adunate în cele patru luni de expediție ajungând la Muzeul Național de Istorie Naturală din București, iar celelalte la castelul din Comănești, de unde au dispărut după 1945, așa cum au fost sustrase alte importante comori aparținând familiei Ghikuleștilor. Cei doi români au fost însă nu numai botaniști și vânători, ci au notat zilnic observații meteorologice, legate de presiunea atmosferică, temperatura aerului ori viteza vânturilor. Revenind în țară pe un traseu ce a inclus Berbera, de unde au pornit la 22 februarie 1896, Adenul, Cairo, Marea Mediterană și Marea Neagră, Constanța, cei doi și-au așternut impresiile în cărți de sine stătătoare, cea semnată de el purtând titlul O expediție română în Africa, București, 1897 (reeditată de Editura Polirom, Iași, 2016). Magistrat, prefect (1 noiembrie 1871-4 mai 1876) și deputat de Bacău (1872-1896), a lăsat în urmă un tezaur demn de a fi explorat și readus în atenția publicului. Asta întrucât de numele lui mai sunt legate construcția Palatului Ghika (1890, proiectat de Albert Galleron), azi muzeu de etnografie, și exploatarea industrială a cărbunelui, prin încheierea în 1900 a convenției cu Joseph Rotter, care a primit acceptul să extragă cărbunele din subsolul moșiei sale. (În acel an producția de cărbune a Comăneștiului a atins 10155 tone, ceea ce era foarte mult pentru economia de atunci.) Un omagiu târziu i-au adus comăneștenii la sfârșitul anului 1994, când, la 6 decembrie, în parcul din fața Palatului, i-a fost dezvelit bustul sculptat în piatră de Cornel Pașcu.

Cenaclul poeților din cer

Leonid DIMOV
(11 ianuarie 1926 – 5 decembrie 1987)

Continuum

Dureri lichide circulă prin oase
Și pier în mahalaua sufletească.
Dă drumul bibilicelor nervoase
Grăunțele din curți să ciugulească.

Nu te opri-n suburbie, de teamă
Să nu te-nchidă regii în cetate:
E-n pragul ușii lor o criptogramă
Și-i ține-n catifeluri și brocate.

Nu mă privi de parcă nu-s acela
Ce gândul tău aievea înfiripă
Și prins în deget numai de nacela
Balonului de neguri și de-o clipă

Cum ne cuprinde vârsta strâns în clește,
Statorniciți, zâmbind, în mărginime.
Mai termină, mai stai, mai odihnește
Prin încăperi cu tinda sinonime.

Antimetafizică

Prin curtea cu ascunzișuri rotitoare
S-a rătăcit un cățel de vânătoare
Pătat cu negru și coadă scurtă,
Înscris cu macule trandafirii pe burtă,
Având urechile blegi și cărnoase,
Slab ca-nfățișare, tare-n oase,
Mă rog, un cățel mic și neajutorat
Ieșit pentru întâia oară la vânat…
Dar să descriem în amănunțime
Acea curte de-o neînchipuită mărime
Având nenumărate despărțituri enigmatice
Pavate cu dale pătratice:
Erau acolo marmure-nchipuiri bazaconii
Și bazilici, cilindrice scobite-n calcedonii.

Erau sumbre cuie din fier forjat

Aducând din adânc un fel de fluierat
Precum că altădată
Foia în subsol lume agramată.
Erau metereze ivite fără veste
Și rotunde ridicături modeste,
Erau ambaze de beton și proptele
Făcute pentru diferite meserii grele,
Triste paralelipipeduri arămii
Pictate cu privighetori și scatii,
Frontoane tulburi, parcă-n ruină,
Mirosind de departe a digitalină,
Portocali de vâsc înghețați în ere,
Neclătindu-se la nici o adiere
Și-ncolo nimic: nici o vietate,
Decât luminare și pustietate…
Și-acum închipuiți-vă cum tresare
Cățelul pătat de vânătoare,
Cum scâncește cățelul rătăcit!
Cam atât ar fi de povestit.

Destin cu balanță

Era-n acel spoit laborator
Cu ins celebru pus pentru decor
O veșnică balanță Mohr–Westphall
Cu braț întins, cu tije de metal
Ce scânteia-n amurg, însingurată
Pe lespedea cu vine de agată,
De sub cleștar, în triburi, cete, secte,
Luceau alături prinse-n ac, insecte
Și-un tom deschis ivea păduri temute
La pagina o mie patru sute.
Nimic nu se clintea-n acea odaie
Cu folii roz și flori de ciumăfaie
Ci numai în duminici când eleve
Cu fruntea palidă și șorțuri breve
La dascăli șlefuiți în negru stins
Rosteau istorii cu vestitul ins,
Se apleca sub clopotu-i oval
Cer, cumpăna balanței Mohr-Westphall.

Crisp

Se-ncinge tabla dogorând la soare
De pe acoperișuri săltătoare,
Căci saltă-n arșiță ori mi se pare
Că toate suie-n salt ca să coboare
Și-i liniște-n uluci, atât de mare,
Că scot și melcii coarne suitoare,
Cleioși pe sub brusture la răcoare…
Dar lunecosul corn de vânătoare
A răsunat deodată-n depărtare
Și ne-ndreptăm cu toții mic și mare,
Spre codrii de molift, fără scăpare.

Au și râmat mistreții o cărare.