Ora de muzică 2 – His country
Intenție minimă, de o perioadă încoace, să pun engleza pe locul întâi. Vinovat este codul procedurilor civile în instanță.
Prin simpatie, am uitat să mai antetez și românește articolele. Numai reluarea răsfoirii celor peste o sută de pagini m-a readus cu picioarele pe plaiurile limbii materne, să văd că nu acesta era făgașul pe care pornisem.
An nou, muncă mai multă, filme la care Stewart a primit noi mandate pentru coloana sonoră. Horse Opera deschide lista anului 1993, ecranizare de televiziune, unde regizor este Bob Baldwin. Trecem la căutări, neavând alocat un link cu informații in Wikipedia. Trailerul este o coloană sonoră de musical, iar textura instrumentală m-a întors cu gândul la cel puțin trei ani în urmă din cariera de movie-sountrack-ist a lui Copeland. Sunetele acelea ciudate care azi le mai găsești doar pe claviaturi de jucărie. Fiind și vis, și western, și comedie, se putea anticipa care va fi parcursul sound-ului. Trailerul conține vreo trei piese, astfel că lipitura între ele, bună, tot bizară pare. Întărită de banjo-ul sintetic care nu se lasă o secundă din strunire, însă nu așa cum v-ați obișnuit cu arpegii normale, e un SiM7 – septima mică, nu ca în cifrajele jazz, unde ceea ce am indicat poate fi perceput ca si major cu septimă mare sau si major șapte plus -, și o trecere prin treptele superioare – la octavă – ale terței și cvartei, uzate de altfel, dar într-o succesiune fără urcușuri de acest fel, încadrabile doar în prima octavă a tonicii. Oricum, ciudate. Inclusiv liniile melodice ale actanților vocali. Ba am recunoscut și un glas apropiat de al lui Sting, executând o urcare la terță graseiată leit. Însă, oricât de multe ciudățeniile auditive, este suficient contrapunct, chiar prea mult, cât să avem o operă, care, de ar fi beneficiat de mai multe elemente „serioase”, expunerea sa ar fi devenit una de pus în ramă. Apar voci în tot spectrul: pițigăiate, consacrate, de operă, nătăflețe, alintate, nevinovate, persuasive, de tot felul. Totuși cred că a exagerat cu sunetele instrumentele, prea stridente și mult prea îngrămădite, afectând foarte mult peisajul sonor pe care cel ce urmărește un astfel de material de imagine și sunet îl deranjează. Revin secvențele în care sunt inserate sunete de viori suprapuse cromatic, alăturate la secunde mici. Este un mixaj de diverse nuanțe, interpretări ce tot revin – o voce pavarottiană în spectru median tenorial -, câte o notă susținută poate și patru timpi…. Libretul asigurat de Jonathan Moore. Poveste…. Unui funcționar ce lucrează la taxe în Nottingham, ce aspiră să scrie o importantă nuvelă despre cowboys și visează, evident, noaptea.
Al doilea din cinci. The Wide Sargossa Sea. Film căruia i s-au cam pus mici opreliști pentru conținutul sexual. Sunt, într-adevăr, câteva secvențe, dar nu mai vulgare și mai explicite ca altele din următorul mileniu. Deh, acțiunea se petrece printre națiile cu pielea neagră, căldurile interioare tind să explodeze. Ele însele au menirea, parcă, a începuturilor omenirii, dezbrăcate, dezrobite (deși „papuașii” încă mai mănâncă pâinea sclaviei) de reguli, de rețineri, de pudicitate. Nuvela după care este preluat scenariul este a madamei Jean Rhys, titlu eponim, la rândul ei preluând o parte din acțiunea și personaje din cunoscutului roman Jane Eyre de Charlotte Brönte (Eduard Rochester). Pe noi însă „textura” muzicală ne interesează, ce a mai născocit Copeland și aici. Mai bine picându-i la socoteală elementul civilizațiilor plantifere, lucrurile stau un dram diferit. A înțeles că fondul cu partituri de corzi în josul spectrului, difuz prin adăugarea unui reverb prelung, dincolo de o simplă sală de concert, catedralic, stadionard, creează premisele unei baze nimerite pentru tonul de nai al locurilor, cu intervale specifice. Și nu m-a înșelat auzul. La debutul coloanei sonore, parcă mocnind în așteptare, un sitar își dezvăluie corzile zăngănite, dar ponderate în strumming, pe fundalul înfundat al unui pad și cu inserări de misterioase voci vorbite feminine, imaginile fiind în apa oceanului, printre alge uriașe. Sunt pasaje de muzică clasică de secol 17-18, un cvartet de coarde. Nu lipsesc împreunările de note în secunde pentru a reda mai bine suspansul. Nici chestii ritmice, tribale, foarte rapid executate unele dintre ele, însoțind dansurile specifice slujbașilor negri. De regie s-a ocupat Jon Duigman, de asemenea scenarist și totodată australian, cu o listă de filme ce pornesc din 1971 – ca actor în rol principal (Bonjour Balwyn) și se termină în 2012, azi la 76 de ani. Actori de marcă în pelicula de față: Michael York, Nathaniel Parker, Karina Lombard și Rachel Ward.
Airborne are iz de dramă comedioasă sau comedie dramatică. Cu tineri. De la regizor, la primul lui film în această postură, Rob Bowman, dar nu ultimul și cel mai puțin important. Star Trek Next generetion, serialul de televiziune îi aparține. Și mai ce credeți? The X-Files, cu Mulder și Scully. A fost ultra nominalizat și premiat pentru filmul Castle. De la Emmy în jos și în sus: 23 de nominalizări, 26 de premii câștigate. Adolescenți pe role – la noi le pupai pe toate părțile de ți le făcea cineva cadou în 1993; nici n-am fi știut să mergem pe ele -, unul dintre ei pornind să povestească, precum „dama” din Wide Sargossa…, dintru debut, despre valuri, despre mama natură și chemările lor, pe al cărui fundal, clocește sonor zgomotul de uriașe talazuri perceput de ureche din apropierea oglinzii oceanului, amestecat cu paduri și un subtil sunet de fluier caraibean, do și si bemol, care se continuă într-un alt plan, al cursei actorului principal și prietenului, pe role, până la mare. Tensiunea premergătoare startului adaugă o chitară cu distorsion în pregătire cu flajeolete din panație, suite de triluri, extensii de coardă, iar după debut, un solo acompaniat în stil pop-hard rock – o selecție de tipare de linii melodice dintre cele mai titrate în acei ani -, cu o schimbare de tonalitate la patru măsuri, o calmare după încă alte patru, revine fluierașul, descriind cursa în prag de asfințit, se mai tensionează pe ici-colo materialul muzical și se ține apoi în suspans melodia, ajunși în apă cu plăcile de surfing, și-ntr-un final de pasaj, Copeland ne scufundă iar și personajele le scoate la liman fericite pe asfalt înapoi către casă, desculți, fredonând un cântec. În general soundtrack-urile se învârt în cercul celor două ipostaze muzicale, când blânde, când nervoase. Nu lipsesc piesele celebre de la acel moment – I’m to sexy for my… – și disputele tinerești. Interesant, revigorant, o lecție.
O nouă colaborare cu regizorul Ken Loach, pune muzica lui Stewart pe pelicula Raining Stones, a treia. A patra afișare din 1993. Apar din nou sunetele „sintetice”, are o chitară care din fașă este „defectuoasă”, materialul sonor din care a fost concepută este un wave scurt, „împrăștiat” pe mai multe note, ceea ce la notele mai înalte face ca el să se scurteze și mai tare, iar la notele mai joasă să capete un soi de tremurat nefiresc. Dar nu ne punem noi cu voința creatorului, al cărui mod de a îmbina și alege sunete are premisele bizareriilor muzicale. Numai el știe care au fost criteriile după care le-a mixat. Chitara, doar ca exemplu, înșiruie pe pătrimi la, do, mib, mi, fa, fa#, sol, sol# și coboară cu mi, sol, sib; după o măsură mi, sol, sib, si, do, do#, re, re#, la și coboară spre la, do, la. Peste, pianul, în octava superioară, cântă un fel de solo de rock and roll, prin pentatonice pe șaisprezecimi. Gândiți-vă cum sună cu sol, la, do, sol, la, do, mib, re, do, la împreunate cu notele de chitară fa#, sol# și mi. Dubios, dacă se întretaie cu mib și cu la.
O așa replică din partea actorului din rolul principal la primele secvențe de după enumerarea celor mai importanți în economia peliculei Bank Robber: „O, shit!”. Patrick Dempsey. Asemănări cu cele două din urmă…. Valuri, ape…. Și apucături compoziționale de la filmul western. Un muzician cu voce de tenor înaintat spre altist, ajunge, pe voce de piept la re de pe linia a patra a portativului cheii sol, care interpretează persiflant partitura, voit, apoi schimbare de tonalitate pe care se pliază o trompetă cu urdină, acompaniate ambele de chitară și paduri provenite din sunete de pian electric rhodes, cu pendulări între notele de terțe. Luat grosso modo, materialul se aseamănă mult cu majoritatea temelor copelandiene. „Mulge” și chitara electrică nervos, cu pasaje sacadate înainte de jaful bancar. Avem și orgi, avem și saxofon, și-un pic de blues-achi, și-un năișor în spectru notelor sale mai joase. Spre final, cu 15 minute înainte, și-a propus să amestece toate instrumentele și tonalitățile, intervalele mărite și micșorate.
De terminare, după trei zile de concepere, fiindcă s-au lăsat greu cele cinci filme la sinopticul muzical, propun, existând pe Bank Robber în lista de alte muzici decât ale lui Copeland, trupa Ozric Tentacles (loc prin care trecu și fiul lui Roger Waters de la Pink Floyd pentru un turneu în 2004) – ca să mai vedeți cum se poate și altfel și cam de unde se mai inspiră psihedelicii noștri neaoși muzicieni.
