Fărădelegea lui Călin – At the hand of the judge
Bat recordul azi. Trei articole într-o zi, în doar trei ore….
Fac ce n-am putut o bună perioadă, de prin iulie până prin decembrie anul trecut, când am avut uneori și două săptămâni când n-am avut nici timp, nici chef să scriu și să public. Mai că mă luaseră gândurile de lăsare, căutând în sine-mi resursele continuării. Erau. Mocneau. Cloceau. Sunt într-o pauză poetul, romancierul, cugetătorul (mi-ar fi plăcut panseit, dar încă nu l-a inventat dex-ul), pamfletarul, dar vor reveni. Toți aceștia sunt la învățătură.
Ziaristul își face treaba lejer. Culege informații, le filtrează nițel, face pe nebunul, pe interesatul și interesantul spre a mai pune un pai pe focul opiniei publice, destul de dezinteresată de profunzimi, destul de neputincioasă chiar și la suprafață, acolo unde cuvintele înseamnă doar ce sunt ele în primordialitate.
Decădere și…. Mă iscodește un titlu…. A! Mărire și decădere. Nu știu de unde. Art. 263 mi ți-l prezintă pe decăzutul din dreptul administrării probei de la Art. 262 în ipostaza de propriu apărător în fața celor susținute și a dovezilor părții potrivnice, „… discutând în fapt și în drept…”. O inutilă „frazare”, lungită, contrar simplificării redactării prin „se va apăra în fața” celor mai sus arătate. Încă mai cred, fără să caut remunerarea pentru o astfel de însărcinare, că redactorii Codului de Procedură Civilă și ai tuturor legilor sunt plătiți la numărul de cuvinte și semne grafice.
Le iei pe rând, probele, chibzuiești în dreptul fiecăreia ce este și ce nu este adevărat și licit – cele două nu sunt totdeauna identice, similitudinile nu sunt mereu în procent maxim -, le pui la comun și decizi și totul după aceleași criterii. Sistemul de evaluare? „… judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerilor sale…” Iată hiba majoră! În astfel de timpuri, când înțelepciunea a început să pălească în fața multitudinii de schimbări, de porniri ale societății care acceptă un nivel ridicat al vinovăției ca pe o normalitate, de nebănuite reguli ale nelegiuirii puse pe seama licitului, un om să decidă soarta altora după convingeri cel puțin pe jumătate îndoielnice, abonate la robinetul capitalist, incert și funcțional-analfabet al societății, este cert o fundătură, o groapă care va săpa până la considerentul că suprimarea celuilalt nu este deloc o greșeală ce trebuie sancționată imediat, cu mijloacele cele mai vehemente și până la a renunța definitiv la ființarea făptașului. Iată unde este sistemul juridic, unde adastă ca un lup cu colții pregătiți să sfâșie orice miroase a carne de om. Scăparea, dacă poate fi numită așa: când legea – prin ce cotlon? – stabilește puterea doveditoare a faptelor din probele încuviințate. Art. 264.
Salvare și de la înscrisuri. Pot ele desluși mai alb pe negru ceea ce crede partea procesuală că poate dovedi. Ori consemnare, ori scriere, date despre acte, fapte cu caracter juridic, neimportant suportul material, neimportant modul de stocare sau starea de conservare, pertinent să fie. Art. 265.
Trecuți de noțiune, am crezut că și următoarele înscrieri se vor ralia bunei explicitări. Ce este suportul informatic? Doar că este admis ca și cel de hârtie? Art. 266.
Hai că pe ăsta electronic îl știu, deși nici el nu figurează cu proprietăți la Art. 267, ci numai cu o trimitere la legi speciale.
Intrăm din nou pe terenul minat al expresiilor găunoase, discreditate de variantele uzuale și-n alte „limbi” decât cea juridică. „… face deplină credință…” creează destulă neîncredere și nesiguranță la descifrare. Cum naiba să încuviințezi așa ceva: „Semnătura unui înscris face deplină credință… despre existența consimțământului părții…”? Ne-am tâmpit! Semnătura este dovada că…. Ce e atât de greu să fii clar și deslușit? Cui să facă credință, care și cât de deplină, în ce? Doamne…. Că este pe documentul prezentat instanței al unui funcționar public, semnătura conferă autenticitate înscrisului. Că este pe un document electronic, de asemenea, dar numai dacă și semnătura este electronică, după rigorile legii. Art. 268.
