Propoziții pretențioase – Armatan
Uite așa își pierde omul mințile și-n loc să stea la oraș, pleacă la….
Fix la Bălăceanu. La țară. Încă mai credeam că localitatea care poartă numele comunei este ceva mai sus decât satul obișnuit și destul de jos față de oraș. În confuzia mea, eram sigur că localitatea se numește comună. Deh, crescut pe asfalt, printre autobuze cu număr de traseu și purtătoare de artiști de colo-colo, tot ce era sub demnitatea urbană nu prezenta interes. Singurul refugiu rural, Colibași, așa, de poftă o dată pe lună, fusese excepție. Era o lume căreia îi purtam amintiri încă din pântecul mamei, încă dinainte să se mărite, deși mă avea deja, un refugiu în mine. Îl trăiam sau mă trăia. Nu era nici sat, nici oraș, nici capitală, nici vreo țară, deși nu era mai mare decât cătunul aruncat la marginea Dobrogei, cel ce-mi dogorise haina de ostaș, cel ce-mi uscase sufletul de depărtare în apropierea graniței bulgare, cel pe care-l arserăm cu toții în minte, leaturi, în ultima noapte petrecută acolo, îmbrăcați cu hainele cu care ne făcusem cale să ne întoarcem din concediu pentru un ultim ordin, pentru un ultim salut de militar.
Mi-am încurcat prioritățile dintr-un singur motiv. Desprinderea bruscă de cele douăzeci de luni în mijlocul câmpiei române nu tăiase definitiv legăturile cu pământurile. Încă mă bântuiau umbrele lor, verdețurile, bulbii, rădăcinile, tulpinile spinoase ale acaților ce flancau proprietatea Mămicuții, vajnicii arători, harnici până la prostie, trebăluind până cădeau lați de beție, țărâna și mândria țărănească mocnind a arțag, arfurile de-un exagerat egocentrism la ei acasă, câinele ce rodea coceni de porumb legat de leasă, amprentele mele lăsate peste tot. De care, la nici douăzeci de ani distanță s-a ales praful și pulberea. De săraci și lipsiți de mijloacele cele mai precare de azi, n-am reușit să imortalizăm niciun crâmpei din toată muncușoara noastră. Niciuna. Ca și cum n-am fost niciodată acolo, ca și cum n-au existat înainte niciunul dintre noi și ai noștri…. Nici via de la câmp arăcită, nici cele din spatele casei, nici cotețele, nici butoaiele, nici canistra de aluminiu în care-și găseau loc mii de corcodușe fermentând a viitoare țuică, nici tufele de trandafir, nici fântâna, stupii depozit de toate cele….
Și nu este singurul loc pe care l-am pierdut pe vecie. Casa de pe Amurgului, cea care primise verdictul Igo „magazie” – nu-i uit pe Toader și pe doamna Iacob; i-aș fi desființat pe loc; prin America probabil că faptul ar fi durat două secunde, cât să descarci în fiecare câte un glonț fatal; cred că a fost al doilea moment în viață când m-am simțit ultimul om de pe planetă -, a avut aceeași soartă. De aceea nu vând proprietatea din Brâncoveanu, acolo se mai păstrează câteva dintre amintirile cu toți ai mei: pașii, urmele de mătură ale lui tata, ecourile ciocanelor, mirosul de lipituri impregnat în pereți, pozele lor, ale noastre de la grădiniță, puținele obiecte de mobilier, șnarturile mamei….
Dar nu așa era în 1995. Cu toate lipsurile, toți închipuiam atunci anii următori cu bucurii. Patru băieți. Urmau încă trei nurori și cel puțin un nepot de la fiecare. Pornirea o făcusem deja eu, iar Miki era dovada că nu putea fi altfel. Prima și cea mai răsfățată. O lua unul, trecea la altul. Ba chiar și tata se îmblânzise considerabil. „Pilea” mai puțin, mai cu fereală. Până și mama căpătase curaj să-l ocărască cu mai mare succes decât în trecut, să-l avertizeze de prezența și existența fetei.
