Cenaclul Alexandru Sihleanu – 11 ianuarie 2025
ARTA SCRISULUI RĂMÂNE UNA DINTRE DOVEZILE GRĂITOARE ALE CIVILIZAȚIEI UMANE
Sâmbătă, 11 ianuarie, † Sf. Cuv. Teodosie, începătorul vieții călugărești din Palestina; Sf. Cuv. Vitalie, ședința Cenaclului literar Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Florea Costache, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană, George Anghel. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
În prima ședință din anul 2025, vă urez un an cu sănătate și inspirație! Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Dl prof. Mihail Constantinescu a lecturat la momentul in memoriam o poezie proprie, omagiu adus prof. Nicolae Liviu, plecat în eternitate pe 4 ian. 2025, Dumnezeu să-l odihnească în pace!: „Cu energie-n școli, pe stadioane,/ Prin fapte mari în Cartea Urbei ai înălțat coloane/ Și deseori la Centrul Cultural/ Veneai voios sub cerul de cristal.// Făptura-ți radia plină de viață/ Și toți îți admira făptura ta măreață,/ La toți împărtășind a vieții frumusețe/ Și tainic retrăind o tinerețe.// O tristă adiere doar veste mi-a adus,/ Steaua Domniei Tale s-ar fi dus/ Spre ternul Styx al vieții de apoi/ Și c-ai plecat în tristă iarnă de la noi.// Și-ndurerat mi-am zis: Așa să fie?/ Când radiai atâta energie?/ Când ai aprins în lume o lumină/ Cu sufletul frumos ca o grădină?// Cum Cronos nemilosul ți-a adus / Domnule Liviu Nicolae un apus?/ Și totuși azi lumina nu s-a stins,/ Ci mai intens pe Ceruri s-a aprins/ Să strălucească încă și mai vie/ Cu amintirea ta în veșnicie.”
Dna prof. Ecaterina Chifu a lecturat în semn de omagiu pentru poetul național Mihai Eminescu eseul DIN DOR DE MIHAI EMINESCU, GENIU UNIVERSAL:
„Din dor de Mihai Eminescu, în anul cultural Eminescu, 2025, aducem un profund omagiu celui ce este oglinda sufletului Românilor, dedicat celei mai mari personalități a culturii române.
Cel ce avea chipul unui „înger frumos, pe fruntea căruia era scris semnul Dumnezeirii”, cel ce-a visat „visul vieţii cel chimeric”, când viaţa îi părea „un basm pustiu şi urât”, cel care a revărsat „gândirea-i fără margini peste marginile lumii”, semănând lumină din „tainica-i simţire”, cel care, prin menirea de geniu, n-a fost fericit şi n-a putut „face fericit pe cineva”, acesta este marele Eminescu al cărui nume „a scăpat de noaptea uitării”, el fiind un simbol al eternităţii.
Iată portretul făcut de Ioan Luca Caragiale lui Eminescu, în articolul publicat în „Nirvana”, la 20 de ani de la moartea poetului:
„Era o frumusețe! 0 figură clasică încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înlăuntru, un zâmbet blând și adânc, melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri vii, torturătoare…. Era un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire.”
Figura lui Eminescu impresiona la apariția sa în lume, prin această frumusețe fizică extraordinară. Autoportretul poetului apare în nuvela sa „Cezara”:
„O frunte naltă şi egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezată deasupra unor ochi adânciţi în boltele lor şi deasupra nasului fin, o gură cu buze subţiri, o bărbie rotunjită, ochii mulţumiţi, cum am zice, de ei înşii privesc c-un fel de conştiinţă de sine care-ar putea deveni cutezare, expresia lor e un ciudat amestec de vis şi raţiune rece.”
Este reluarea portretului din nuvela „Sărmanul Dionis” scrisă de Mihai Eminescu: „Părul numai cam prea lung curgea în viţe până pe spate, dar uscăciunea neagră şi sălbatecă a părului contrasta plăcut cu faţa fină, dulce şi copilărească a băietanului.”
Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească pe culmile perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi. Poetul şi-a propus în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca scena istoria poporului nostru. Eminescu a ridicat un templu în literatura română, opera sa fiind „Ave Maria” în literatura universală. Geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale. Opera sa poartă pecetea eternităţii, prin strălucirea imaginilor artistice şi profunzimea cugetării.
Mesajul său liric se materializează în esenţe umane de încântare şi înfiorare în faţa frumuseţii, sensibilităţii şi armoniei poeziei sale, căci adâncurile sufleteşti ale poetului uimesc mereu, prin acel inefabil şi mister ce-nvăluie fiinţa ce-a creat o opera nemuritoare.
Eminescu a armonizat ritmurile naturii cu ritmurile inimii sale care a încetat să bată prea devreme. Cuvântul în poezia sa are o magie unică, irepetabilă. Starea de vibraţie ce ne-o dă trăirea estetică, citindu-i versurile, face să ne transpunem în universul mirific al poeziei sale.
Poetul a trăit într-un timp şi un spaţiu doar al său, cel poetic, cunoscând starea de poezie, stare ce ni se transmite şi nouă, prin trăirea estetică. Eminescu va rămâne in conştiinţa poporului nostru ca un suflu viu, căci spiritul eminescian este veşnic, veghind asupra noastră din spaţii astrale.
Eminescu era conştient de valoarea universală a operei sale, de aprecierea ei prin timp și spațiu, aşa cum se reflectă în poezia „Numai poetul”: Iată versurile:
„Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului,/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări.”
Adesea, ne întrebăm de ce ne este aşa de dor de Eminescu. Simţim, noi, adevăraţii Români, un „dor dureros de dulce” de Eminescu? Dorul de acest genial poet este ca dorul de un frate mai mare, plecat prea devreme dintre pământeni, este un dor de un prieten drag ce ne ştie suferinţele şi toate durerile, visele şi speranţele.
Multora le este foarte dor de chipul lui visător de student, transfigurat de puritatea gândirii şi simţirii sale, de chipul unui tânăr înflăcărat de mari idei şi sentimente. Am vrea să ştim, să simţim tot farmecul ce-l răspândea fiinţa lui reală, tonalitatea şi inflexiunile vocii sale, mersul lui avântat sau doar de om ce meditează, pierdut în sine, vibraţia sufletului său plin de iubire, gesturile sale şi mai ales toate acele porniri pline de entuziasm, acele acţiuni puse-n slujba poporului care a dat acest geniu inegalabil.
Mihai Eminescu era o fire veselă, îi plăcea să cânte și avea o voce foarte frumoasă. Dar viața nu a fost blândă cu el și a cunoscut multe dezamăgiri, multă suferință.
Ne este dor de cel ce a scris poezia cutremurătoare „Ce suflet trist”, definindu-se pe sine, dar şi pe noi, căci ne regăsim în acele versuri, poetul purtând povara unui destin nefericit, al său şi al neamului său, pentru care a luptat cu condeiul, el fiind promotorul unor idei progresiste.
„Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinții din părinți,/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinți? Ne este dor de cel care ar fi putut face mai mult pentru ţara sa, dacă nu pleca prea devreme la îngeri. În imaginaţia noastră, îl vedem pe Mihai Eminescu cu zâmbetul lui dulce, pe buzele-i atât de frumoase, cu privirea tandră, arzătoare sau îndurerată, cu lumina chipului său, unică, irepetabilă. Cum să nu ne fie dor de cineva pentru care avem o iubire aparte?
Dacă nu vine la chemarea dorului nostru, înseamnă că undeva, acolo sus, este iubit. Noi rămânem să dorim ca şi el României „la trecutul mare, mare viitor” să vedem cum „izvorăsc din veacuri stele una câte una” şi să admirăm luna ieşind „din codrii” sau „a lacului văpaie”, să simţim „flori de tei înmiresmate”, să ascultăm şi pentru el „aspru cânt al mării” şi chiar să ne dorim ceea ce spune poetul:
„Mai am un singur dor:/ În liniştea serii,/ Să mă lăsaţi să mor,/ La marginea mării,// Să-mi fie somnul lin/ Şi codrul aproape,/ Pe-ntinsele ape,/ Să am un cer senin.
Mihai Eminescu, încă de la debutul său în „Convorbiri literare” a surprins eternul feminin:
„Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,/ Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,/ A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.” (Venere și Madonă)
Portretul iubitei este idealizat:
„Din valurile vremii, iubita mea, răsai/ Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai/ Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri/ Slăbită e de umbra duioaselor dureri!/ Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,/ Femeie între stele şi stea între femei/ Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,/ În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.” (Din valurile vremi…)
„Fruntea albă-n părul galben/Pe-al meu braţ încet s-o culci,/ Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buze dulci… ” (Dorința)
Misterul feminin este redat în poezia „Trecut-au anii”:
„De-or trece anii cum trecură,/ Ea tot mai mult îmi va plăcé,/ Pentru că-n toat-a ei făptură/ E-un „nu ştiu cum” ş-un „nu ştiu ce”.
Dar cea mai frumoasă imagine a ființei iubite apare în poezia: „Atât de fragedă…”
„Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireş,/ Şi ca un înger dintre oameni/ În calea vieţii mele ieşi.”
Poezia redă drama omului Eminescu care iubește și suferă ca și în cea intitulată „Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci”, o autobiografie versificată.
Această apariție maiestoasă din poezia „Atât de fragedă” este contrastantă cu cea a iubitei din „Floare albastră”:
„Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul,/ Să-ţi astup cu dânsul gura.// Înc-o gură şi dispare…/ Ca un stâlp eu stam în lună!/ Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!”
Ne impresionează profunzimea sentimentelor exprimate de poet care susţine un dialog permanent cu iubita sa, dezvăluind înfiorarea sufletului său tulburat de fiecare mişcare a fiinţei iubite, el fiind un poet al contemplaţiei, al meditaţie, mereu cu ochii dornici de imaginea femeii iubite.
Mihai Eminescu este poetul iubirii, de aceea poezia sa a căpătat o valoare universală. Dar melancolia și durerea se simt în versurile sale, Eminescu fiind cel mai mare poet al lumii care a scris „poezia durerii”:
„Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere,/ Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.” (Ce e amorul?)
Conștient de valoarea operei sale a scris cu revoltă în suflet aceste versuri:
„Ai fi trăit în veci de veci/ Şi rânduri de vieţi,/ Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,” (Pe lângă plopii fără soț)
Poezia găsită în halatul cu care era îmbrăcat în spital în ziua morții sale confirmă dorul lui Eminescu de mare, inclinarea sa spre reflecție, premoniția că va muri:
„Stelele-n cer”„Stelele-n cer/ Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier./ Până nu mor/ Pleacă-te,îngere,/ La trista-mi plângere/ Plină de-amor!// Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat? ”
S-a spus despre Eminescu că a fost ateu fiindcă a scris aceste versuri, fără a menționa că poetul reda vorbirea unui personaj din „Împărat și proletar”:
„Religia – o frază de dânşii inventată/ Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”
Mihai Eminescu era o ființă credincioasă, credință fiind pătrunsă în inima lui din copilărie, de aceea a scris cea mai frumoasă rugăciune din literatura creștină:
„Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupra-ne coboară,/ O, Maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie/ Noi, cei din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, Maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!” (Rugăciune)
Ce impresionantă este poezia Odă (în metru antic)! Ea ne reprezintă pe noi toți care avem aceleași trăiri:
„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii.// Când, deodată, tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce…/ Pân-în fund băui voluptatea morţii/
Ne’ndurătoare.// Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus./ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării.// De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…/ Pot să mai re’nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?// Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!”
Nichita Stănescu a scris: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” aceste umbre se adună ca într-un singur cuvânt sublim, care nici nu este cuvânt, ci o intuiție-limită a conștiinței lui „a trăi” și a „muri”. Este strigătul abisal al Poetului care descoperă cauza fundamentală a artei, voința de a fi.”
În „Glossă” poetul ne dă lecții de viața, poezia fiind considerată drept catehismul lui Eminescu:
„Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate;/ Nu spera şi nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece.”
Poate că, pe nevăzute căi, putem comunica toţi cu marele poet şi-l putem implora, prin rugăminţi fierbinţi să revină printre noi, să aducă în inimile noastre speranţa unei lumi mai bune, armonia şi pacea şi toată frumuseţea sufletului său încărcat de iubire.
Am tradus poezia de dragoste eminesciană în limba franceză și poezii care scot în evidenţă ideile sale artistice, etice şi filozofice, volum apărut în 2017 (Mihai Eminescu „Poésies” (Editura Editgraph) și în 2019 o ediție bilingvă, în română și franceză (Editura Amanda edit), traducerea în franceză fiind promovată online prin Editura digitală. Am tradus „Luceafărul”în limba franceză prin Editura UZP, în 2023.
Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anunțat, în ianuarie 2009, că „Luceafărul” este cel mai lung poem de dragoste și el a intrat în Guiness book.
„Luceafărul” este un poem filozofic care redă soarta omului de geniu neînțeles de societate și se constituie din antinomii: viață / moarte, vis / realitate, nemuritor / muritor, terestru / astral, clipă / eternitate, întuneric / lumină etc. Despre poemul „Luceafărul” Eminescu a scris: „Aceasta e povestea. Iar înțelesul alegoric ce i l-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.” „Luceafărul” este o capodoperă a literaturii române și universale.
Condiția omului de geniu neînțeles apare în Scrisoarea I și în „Luceafărul”:
„Trăind în cercul vostru strîmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.” (Luceafărul)
Eminescu are meritul de a reda în acest poem ca și în poezia „La steaua” relațiile spațio-temporale din cosmos, înaintea lui Einstein, realizând o formulă poetică a teoriei relativității :
„Porni luceafărul. Creşteau/ În cer a lui aripe/ Şi căi de mii de ani treceau,/ În tot atâtea clipe.// Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele –/ Părea un fulger ne’ntrerupt/ Rătăcitor prin ele.// Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca’n ziua cea di’ntâi,/ Cum izvorau lumine;// Cum, izvorând, îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a ‘notul…/ El zboară, gând purtat de dor,/ Pân’ piere totul, totul.// Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea ‘ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte.// Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe.” (Luceafărul)
„Luceafărul” a fost tradus în limba germană de Mite Kremnitz (Mărturie în „Jurnalul „Însemnări zilnice” al lui Titu Maiorescu) și publicat în Germania, fiind cunoscut de Einstein.
Și în poezia „La Steaua” apar ideile cosmogonice ale lui Eminescu, aceleași relații între spațiu și timp:
„Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie,/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem și nu e.” (La steaua)
Eminescu este simbolul națiunii române, poetul a militat pentru păstrarea identității românești a unității lingvistice, etnografie, istorice.
Rămâne grăitoare replica lui Mircea cel Bătrân dată lui Baiazid, o pagină de patriotism unică în literatura română:
„Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…/ Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,/ Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/ N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid/
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”
Poetul evoca mereu figuri legendare din istoria neamului nostru care să revină și să ne scape de marasmul unei societăți injuste:
„Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
La fel în poezia „Doina” cere ajutor lui Ștefan cel Mare:
„Ştefane, Măria ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las’ arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinţilor/ În sama părinţilor,/ Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu,/ Ca să-ţi mântui neamul tău!/ Tu te-nalţă din mormânt,/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând./ De-i suna din corn o dată,/ Ai s-aduni Moldova toată,/ De-i suna de două ori,/ Îţi vin codri-n ajutor,/ De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii or să piară/ Din hotară în hotară –/ Îndrăgi-i-ar ciorile/ Şi spânzurătorile!”
Eminescu a murit de prea multă dragoste de țară, fiind primul jurnalist căzut la datorie și moartea lui ne doare profund, dar în inimile noastre el a rămas nemuritor. A lăsat cea mai frumoasă poezie de dragoste de patrie la doar 17 ani:
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;/ Căci rămâne stânca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc.” ( Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie)
Amintim aici cuvintele lui George Călinescu care a scris „Viața lui Mihai Eminescu” în care există multe lucruri eronate, că nu știa adevărul despre Eminescu, dar aprecierea lui este mereu valabilă: „Ape vor seca în albi și, peste locul îngropării sale, va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” (George Călinescu – „Viața lui Mihai Eminescu”)
Iată aprecierile altor personalități:
Eminescu este „poetul nemuririi noastre” (Grigore Vieru) „omul deplin al culturii române”(Constantin Noica), „făuritor al limbii române literare” (Zoe Dumitrescu Bușulenga), iar alţii susțin că este „părintele jurnalismului românesc”. Nicolae Iorga consideră opera lui „expresia integrală a sufletului românesc” Eminescu fiind „ întemeietor de limbă şi cultură românească” (Irina Bazon).
Eminescu rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţe străbat meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de frumos. Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament, cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie.
Dl col. Mihai Doina a lecturat în semn de omagiu pentru Luceafărul poeziei românești eseul 15 ianuarie – cvadruplă sărbătoare:
„În urmă cu aproape un deceniu, în ziua de 15 ianuarie, asistam în București la un fenomen de neînțeles: negarea violentă și totală a lui Eminescu chiar lângă mormântul acestuia. Manifestanții cu nume necunoscute, dar cu pretenții de „intelectuali și moderniști”, făceau mare larmă în Cimitirul Bellu, la mormântul genialului și neegalabilului Eminescu, cel mai de seamă poet român din toate timpurile, ceea ce îi stupefia pe românii care priveau uimiți – români care îl iubesc pe Eminescu și îi prețuiesc versurile, multe învățate în anii de școală. Surpriza mea era enormă: mormântul era acoperit cu munți de flori proaspete,… fiind și singurul de pe aleea scriitorilor. De atunci cer de la cunoscători explicații asupra fenomenului…,dar explicațiile nu m-au mulțumit. Am aflat că autointitulații moderniști doreau despărțirea de Eminescu, considerându-l „un poet abstract, inaccesibil și depășit.” Contestatarii strigau că nu mai există împărați și proletari în România; dar câți dintre ei aveau, oare, o diplomă de absolvire a patru clase? Probabil că nici nu le-ar fi fost de folos, din moment ce aveau aburi de țuică, care li se urcaseră oare elevii cunosc, în zilele noastre, la frunte!
Oare elevii cunosc, în zilele noastre, importanța zilei de 15 ianuarie, respectiv 15 iunie? Am constatat că de mulți ani lipsesc din mass media (și de la T.V.) referiri la importanța acestor două zile. Chiar revista „România literară” din lunile amintite păstrează aceeași tăcere jenantă. Ironia este maximă când un profesor de limba română, mi-a spus că mitul Eminescu a fost demolat sub pretextul că era folosit în comunism pentru scopuri naționaliste și burgheze ! Din ce cunosc eu, mitul lui Eminescu nu a apărut în comunism, ci a început încă de când poetul trăia și s-a aprofundat imediat după misterioasa sa moarte, sub acoperirea romantică a geniului doborât de destin. Locul mitului eminescian este luat de „Haloween” și „Valentine’s Day”, iar ca poet național contestatarii îl împing pe Nichita Stănescu.
Miercuri 15 ianuarie va fi „ziua ca un trifoi cu patru foi”, iar informațiile se vor referi la „geniul poeziei românești”, la „românul absolut” – cum l-a supranumit Petre Țuțea. Un alt geniu românesc – Brâncuși, scria: „Eminescu este Dacul din munți!” Înțelepciunea poporului, în mitologia populară, prezice că: „trifoiul cu patru foi aduce bucurie și belșug.” Cele patru foi de trifoi eu le consider: 1. Ziua de naștere a celui mai valoros poet român, inegalabilul Eminescu; 2. Ziua Culturii Naționale din „Țara” lui Eminescu, implementată de guvernul României. 3. Ziua Poeziei românești, tot de guvern implementată. 4. Sărbătoarea Anului Nou în calendarul iulian, cunoscut cu denumirea „stilul vechi”, implementată internațional de Vatican. Sunt convins că și Divinitate este de acord cu această grupare a sărbătorilor, deoarece a ajutat pe ministrul culturii să propună, iar guvernul să aprobe cele patru sărbători în aceeași „zi sfântă a spiritualității românești” Rezultă că și Domnului Sfânt Îi place poezia!
Consider o „minune” a cenaclului că în prima ședință din anul 2025 se face referire la cel mai renumit poet român din toate timpurile, un suflet pur românesc! Aș fi preferat să prezint informații mai puțin cunoscute despre fenomenala familie Eminescu și cruda sa soartă, informații care nu se învață la școală și nici nu le auzim în luările de cuvânt ale participanților la întâlnirile culturale, informații despre originea destul de înstărită a familiei și destinul tragic al celor zece frați ai Luceafărului Culturii românești. Nu greșesc afirmând „Luceafăr al Culturii.” Eminescu, în tot ce a întreprins, a atins apogeul. Mă refer la funcțiile lui: bibliotecar, revizor școlar, gazetar renumit, cronicar talentat de politică externă și internă, cronicar de teatru și chiar dramaturg. El a fost și un adolescent îndrăgostit: prima iubire a poetului se numea Elena, iar el o prezintă în câteva poezii, dovedind că nu a uitat-o.
Unii biografi au încercat să dea Luceafărului o obârșie fabuloasă. Sufletul său nobil denotă o origine străveche și aleasă. Însușii poetul răspunde cu indignare falselor legende biografice. Nouă țări deodată pretind că se află la originea familiei poetului: turcii, albanezii, persanii, suedezii, rușii, bulgarii, rutenii, polonezii și armenii! Informația se află în lucrarea lui G. Călinescu, Viața lui Eminescu, adiție facsimil, Edit. Semne, 2004, după ediția din 1932. Însuși Eminescu susținea că se trage din răzeși moldoveni, care au trăit acolo, cu cel puțin două-trei veacuri înaintea nașterii sale.
După 1989 Ministerul Culturii consemnează o serie de miniștri care să susțină, să determine literatura română către rostul ei sacru, acela de artă. Dar însăși miniștri si culturii au denigrat marile valori ale scrisului românesc. Lângă miniștrii culturii se află dl Patapievici, de la Institutul Cultural Român. Acestuia îi aparțin cuvintele: „poporul român se află încă în epoca troglodismului și inadaptaților, iar Eminescu este cadavrul din debara…” Ilustre cuvinte! Dar și Mircea Cărtărescu se află lângă șirul miniștrilor culturii. Acesta declară în revista Dilema, citez: „Eminescu este o ființă de grotă, o caricatură odioasă, o gorilă păroasă!” Dar conștiința poporului român se încăpățânează să considere pe Eminescu unicul poet național. Așa au susținut totdeauna marile caractere culturale ale timpurilor: N. Iorga, M. Sadoveanu, T. Arghezi. Astăzi Luceafărul este renegat în România de autointitulații „avangardiști ai culturii”, care susțin că poetul nu mai este actualitate… pentru că nu mai există împărați și proletari… Cât de puțin cunosc ei lumea! Și ce au înțeles ei din opera eminesciană? Sunt convins că acest curent avangardist, limitat și absurd va dispărea cum au dispărut hippy și celelalte curente limitate. În anii aceștia manelele sunt „pe valuri” și au transformat concertele de muzică în parada modei hidoase, cu nuditate și lecții de sex în direct. Intimitatea și bunacuviință au trecut în carantină… în ultimele decenii. Yoghistul Bivolaru a transformat inhibiția în religie și sport. Îndrăznesc să prezint poezia cu titlul cu titlul „Cu susul în jos” a poetului ieșean Petru Ovidiu Aionesei: „Morala și decența/ S-au întors cu susu-n jos;/ Curcubeu-i chintesența/ Lucrului făcut pe dos!/ Cocoșii cântând pe stradă…/ Păsărici gata de „zbor”, Fără jenă, la paradă,/ Se vor săruta de zor!/ Copiii de pe trotuare/ Vor privi cu ochi mirați/ La câtă dezinhibare/ Au cei „emancipați”!/ Acesta va fi „normalul”/ Zilelor din viitor…/ În zadar trag azi semnalul/ Eu – un ins vetust și chior.”
Întreaga creație artistică eminesciană dezvăluie un scriitor cu o solidă bază folclorică, istorică, mitologică, etc. plasând opera sa în universal… și în universul specific național. T. Arghezi îl numește „sfântul preacurat al versului românesc”, iar Zoe Dumitrescu Bușulenga îl intitulează „ultimul mare poet romantic european” Eminescu, în literatură, a creat nu doar poezii (de dragoste, patriotice, filosofice…). El a creat basmul „Făt Frumos din lacrimă” și nuvele „Cezara”, „La aniversară”, „Sărmanul Dionis”, dar chiar și teatru: „Decebal”. În creația sa și-au făcut loc cugetări și aforisme. O cugetare dragă mie, creată de Eminescu sună așa: „patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut, ci mai ales iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară!” La 15 iunie 1889 Eminescu a intrat în eternitate, lăsând pentru totdeauna literatură și cultura în lacrimi… Am ales din literatura actuală poezia ZIUA CULTURII a poetei Maria Niculescu. Poezia are subtitlul „acrostih” și am extras-o din revista Valahia – Dacia nemuritoare, nr 113, ianuarie 2023: „Zi scumpă, minunată, ce vremea o împlină,/ Iar spiritul încântă cu daru-i de lumină,/ Undire dumnezeie pe firul vieții noastre,/ Aniversare aleasă sub zările albastre,// Culturii țării scumpe omagiu spre-admirare,/ Urmare-n strălucită de razele din soare,/ Lină perpetuare, cum roata de rotundă,/ Tradiției – arare briliante ce inundă,// Uimirilor răspunsul: Valorii – Nemurire,/ Rodirii preacuminte în risipiri pe Fire,/ Iubirii pentru Acela ce ne – A – nzestrat cu haruri,/ Iubirii pentru harul ce naște idealuri.”
A continuat lectorul de serviciu dl Vasile Ghinea, cu un grupaj de poezii. Vă ofer lectura:
(Viața) Pașii aripi întinse/ zborului de mâine./ Soarele întoarce ceasul/ și-n lumina gândurilor/ ne clădim speranța./ Visurile zboară/ păsări călătoare./ Timp și spațiu/ își restrâng domenii,/ cruce zborului celest.
(În adevăr) În colivie pulsează/ doruri multe/ conjugate cerebral/ în adevărul cuvintelor oneste./ Era o zi/ cu lumina unui adevăr/ descoperit pe geana de lumină/
a zilelor cu test/ de supraviețuire.
(Epitaf) Sunt umbra unei idei./ Plecarea mea,/ pe căile visării,/ va lăsa poezia moștenire/ trucului uman.
(Melancolie) Privea în gol,/ cuvintele oftau./ Povestea de umbra/ unui chip romantic./ Singurătatea încolțea povești/ pe valul zilelor de dor./ Ți-am recitit/ poveștile duioase,/ îți înțeleg… „sihăstria”,/ îți cântă în urechi,/ o duci în suflet/ și pe umeri.
(Cântecul tăcerii) Caut să-mi adun cuvintele pașilor/ într-un cântec al tăcerii/
pentru cei ce pot descifra/ tăcerea din mine./ Prin cântec, nevoi, dureri, speranțe/ pașii mei au urcat anii chemării,/ în crugul nopții din cuvintele trăite/ hrănesc crucea vie, bipedă./ Între noi și ziua de mâine,/ noaptea sfetnic ne bântuie gândurile./ Există și frumusețe pe lume,/ dar orgoliul negării/ ne-aprinde imaginația/ și ne transformă/
în cucuvelele zilei.
(Suntem) Suntem cuvintele bipede/ ale unui univers în care/ totul respiră și se respiră,/ totul consumă și se consumă/ pentru o anume cauză/ și un anume crez/ a lui a fi – fiind,/ falsă fericire.
(Dor de tine) Mirarea timpului crescut/ s-a convertit în teamă,/ teama zilei de mâine/ cu plecarea din noi./ Mi-e dor de tine, timp/ pierdut în amintiri.
O ședință deosebit de interesantă și putem spune și frumoasă, în același timp. Felicit pe cei doi eseiști, dna Ecaterina Chifu și dl col. Mihai Doina pentru omagiile aduse marelui nostru poet național Mihai Eminescu.
„Aș vrea să le mulțumesc, întâi de toate, dnei prof. Ecaterina Chifu și dlui col. Mihai Doina pentru materialele prezentate despre marele nostru poet național Mihai Eminescu. Apreciez, de asemenea, entuziasmul dumnealor și sunt convins că toate cuvintele așternute au fost din inimă. Revenind, acum, la lectorul de astăzi în persoana dlui Vasile Ghinea, pot afirma faptul că dumnealui este un scriitor cunoscut la nivel local și județean încă din anii ’90. Opera sa este caracterizată de două direcții principale: prima, volumele de cronici realizate despre cărți apărute în țară și a doua , volumele de poezii. Stilul abordat, cu precădere dacă nu chiar exclusiv, este cel al poeziei moderniste. Mare parte din operă este de inspirație stănesciană. Cele șapte prezentate astăzi confirmă, din punctul meu de vedere, cele afirmate mai sus. Vasile Ghinea refuză, cu ghilimelele de rigoare, să se dezică de poezia modernistă. De asemenea, am observat că un motiv care apare foarte des în poeziile dumnealui este motivul tăcerii. Îl felicit pentru întreaga activitate, în special pentru cea de cronicar și am vrea să vedem noi cronici despre alte cărți.” (Cristi Rusin)
„Am urmărit cu deosebit interes, bogatele în informații, materialele dnei Ecaterina Chifu și ale dlui Mihai Doina, care conțin afirmații pertinente și totodată ortodoxe. Este cunoscut fartul că poetul nepereche a fost încă din timpul vieții victima unor detractori. Această atitudine este continuată și astăzi, mai mult ca decât oricând, însă nu putem nega actualitatea unor idei ale geniului eminescian, vizionarismul lui. Multe aspecte criticate de el le vedem și astăzi cu ochii noștri. Oare se poate infirma teoria mutației valorilor a lui E. Lovinescu. Cuvintele sunt aceleași în toate creațiile, diferă valorile semantice. La fel ca și notele muzicale pe care le întâlnim în toate creațiile muzicale, depinde valorile, ipostazele în care sunt puse aceste cuvinte. Referitor la poeziile audiate astăzi, lectorul al Vasile Ghinea este cunoscut și ca autor de cronici deosebit de interesante și este creator remarcabil, din modestie d-lui nu afirmă. Cele șapte poezii în ritm modern, rimă albă, nu sunt lipsite de frumusețe arhitectonică, determinată de grafică. Remarcăm asocierea de imagini care generează impresii, sentimente, atitudini ca-ntr-o panoramă a ideilor meșteșugit expuse, generând atitudini și întrebări din partea cititorilor. Îl felicit și îi doresc succes!” (Mihail Constantinescu)
„Mă bucură începutul atât de plăcut al activității Cenaclului Alexandru Sihleanu în noul an. Am văzut în splendoarea lor Yin și Yang, manifestându-se/. Atât dna prof. Ecaterina Chifu, cât și dl col. Mihai Doina, cele două elemente au fost o prezență foarte, foarte plăcută. A fost un „duel” a oamenilor educați și multicunoscători. Timpul a trecut atât de repede, aș fi dorit să fie mai lung. Informațiile au venit și dintr-o parte și din cealaltă. Au fost momente în care am rămas uimit ascultând cât de frumos și deosebit a fost Mihai Eminescu. Aș vrea să adaug la aceste cuvinte frumoase, câteva versuri în continuarea celor rostite de dna prof. Chifu:„Eu?Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…/ Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta,râul,ramul,/Mi-e prieten numai mie,iar ție dușman este,/Dușmănit vei fi de toate, făr-aprinde chiar de veste;/ N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid… (Scrisoarea III) Dl col. Doina își arată încă o dată măiestria în prezentarea unui material literar-istoric, ca de formație profesională, îi place să prezinte cifre și date exacte. Astăzi a fost o zi minunată pentru mine la cenaclu. Ajungând la dl Ghinea Vasile, pot să spun că m-a lăsat cu gura căscată. Mărturisesc că poezia dumnealui acum, acum, poezia dumnealui mă depășește. Eu fiind adeptul poeziei clasice, poezia în vers alb o înțeleg mai greu. Consider că poeziile dumnealui sunt idei frumoase, spuse una după alta. N-am știut și acum am înțeles că al meu cap este o colivie. Această colivie, după autor, trebuie hrănită cu multe cunoștințe. O să citesc de mai multe ori poeziile dumnealui cu un pahar în față, care nu o să fie cu apă și sper să le găsesc tâlcul și frumusețea.” (Dan Zanfirescu)
„Poezia Viața este definitorie pentru statutul de poet, în care există această dualitate poet-filosof. Iluminarea interioară este redată în versurile „și-n lumina gândurilor/ ne clădim speranța.” „Visurile” apar ca „păsări călătoare” și această metaforă relevă efemeritatea aspirațiilor noastre. Poetul spune: „Timp și spațiu” apar concentrate ca o „cruce zborului celest”, metaforă ce sugerează aspirația poetică. În adevăr mi-a plăcut metafora „doruri multe/ conjugate cerebral/ în adevărul cuvintelor oneste.” Aici apar reflecții asupra realității, căci lumina interioară este diminuată de lupta pentru supraviețuire, de zbaterea pentru existență. În poezia Epitaf poetul se autodefinește și afirmă cu modestie: „Sunt umbra unei idei.” El este conștient când va pleca „pe căile visării,/ va lăsa poezia moștenire.” Astfel se justifică titlul poeziei Epitaf, poezia fiind un crez literar. În Melancolie apar niște figuri de stil care impresionează. „Cuvintele oftau”, „singurătatea încolțea povești / pe valul zilelor de dor și …„sihăstria”/ îți cântă în urechi.” Este o poezie filosofică căci redă singurătatea cosmică a omului. Poetul se lasă greu descifrat, cum scrie în Cântecul tăcerii: „Prin cântec, nevoi, dureri, speranțe/ pașii mei au urcat anii chemării.” Aceste versuri redau misiunea de poet. Mi-a plăcut acest vers: „Există și frumusețe pe lume”, dar ca-ntr-o dualitate a binelui și a răului, oamenii distrug această frumusețe. Îmi place pluralul colectiv Suntem: „Suntem cuvintele bipede/ ale unui univers în care/ totul respiră și se respiră.” Există această polaritate „a lui a fi-fiind”, care duce la o „falsă fericire.” Dor de tine, poezia de final, nu este un dor de o ființă anume, ci dor de un timp deja trecut: „Mi-e dor de tine, timp/ pierdut în amintiri.” Există aici o nostalgie a trecutului, un timp al frumosului trăit altă dată și existența actuală în care predomină teama zilei de mâine și de moarte, sugerată de expresia „plecarea din noi.” Apreciez această poezie modernă, care nu este doar o pată de culoare în poezia contemporană și ne ajută să pătrundem alte sensuri ale existenței, să descoperim frumosul din noi.” (Ecaterina Chifu)
„Prima ședință din acest an s-a dovedit a fi, chiar și mai impresionantă decât de obicei. Omagiul oferit geniului eminescian, de către dna prof. Ecaterina Chifu și dl col. Mihai Doina, m-a mișcat profund, prin analiza amănunțită a vieții și operei marelui poet și prin pasiunea imensă ce a reverberat discuțiile dânșilor. Lectura de astăzi a dlui Vasile Ghinea ne-a fascinat și mi-a lăsat părerea că prin aceste poezii reverberează o profunzime tăinuită ce-și revarsă lumina într-om manieră subiectivă. Stilul acestor poezii invită la contemplație și aprofundare. Printre aceste versuri cristaline, precum în adâncurile mării, strălucesc perle ale misterului ce așteaptă să fie deopotrivă simțite și deslușite.” (Alexandru Gabriel Dinu)
„Apreciez faptul că în prima ședință a Cenaclului Alexandru Sihleanu pe anul 2025, membrii cenaclului Ecaterina Chifu și Mihai Doina au prezentat materiale în care s-a elogiat figura și activitatea poetului nostru național Mihai Eminescu. Dna prof. Chifu ne-a lecturat un material bine documentat și bine lucrat, în care figura lui Mihai Eminescu parcă a plutit printre noi (ne-a prezentat desăvârșitul său portret fizic). De asemenea, ne-a reamintit prin eseul său, multe dintre poeziile care l-au consacrat pe marele poet. S-a desprins din lectura poeziilor și din aprecierile autoarei talentul inconfundabil al lui Mihai Eminescu, pe toate planurile, ținând cont de diversitatea poeziilor pe tema iubirii și a naturii, pe teme social-patriotice, etc. Despre eseul prezentat de dl Mihai Doina menționez că este bine documentat, aducând în prim plan aprecierile făcute de diverși critici literari, oameni de cultură, păreri și atitudini, atât pozitive, cât și negative la adresa Luceafărului poeziei românești. Felicit pe cei doi, privind materialele prezentate. Referitor la lecturarea poeziilor de către dl Vasile Ghinea, observ și de data aceasta, că poetul nu și-a schimbat stilul în care își exprimă sentimentele și ideile, privind marea temă a scrisului și viața. Abordează subteme diferite, în care se ascund idei diferite pe care și le exprimă cu ajutorul figurilor de stil. De exemplu, în poezia Melancolie predomină personificarea „cuvintele oftau”, iar metafora „sihăstria” înlocuiește termenul propriu „singurătatea”. Felicitări tuturor!” (Aneta Țâru Dumitreșteanu)
Sâmbătă, 18 ianuarie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dl Dan Zanfirescu. Vă așteptăm, cu drag!