Propoziții pretențioase – Aricind
Practica ne omoară.
Să fiți siguri că și pentru consumul de alcool trebuie sârg și rezistență. Dar și bani. Suticile din fiecare seară, timp de două săptămâni, trebuie să mă fi usturat la buzunar. Și uite, pune arcadei drepte, cea ce se întâmplă deja de când mă știu, un mare semn de întrebare acum: de unde? Abia ne târâiam cu finanțele, abia aveam câteva miișoare să facem piața. De aceea o și urăsc acum. Miki mică, Corina ieșea la cumpărături rar. Eu după cartofi, după pui, după zarzavat, ulei, făină, zahăr… pe la tarabe, pe la Nechifor, pe la hală, la aprozarul de vizavi de Rapid, încorporat și el în clădirea Big-ului, eu la brânză – și nu mă pricepeam să iau nimic -, la salam, ou kinder…. Urăsc locul. Și de pe vremea tarabelor de ciment, dar și după ce, măturate din cale-afară, au fost înlocuite de „mese” metalice cu „proprietari” colorați.
Două săptămâni înainte, două săptămâni după ziua lui Mască, 16 mai, atât a mai durat „căsătoria cu repetiție”, a mea cu băutura. Însoțită de țigară. Povestisem de Sticlă, de petul de doi litri vin-motorină-oțet și prietenul lui cu IMS de pe la Buda. Cu ei doi am încercat să redau de gust și tutunului. Ajunsesem la Gară. Țintind din fața ei aproape tangent pe cercul sensului giratoriu, găseai, chiar inconștient, un băruleț cu vreo două mese și scaune de-o șchiopă. Începusem să mă întreb, căci eram deja atins de amețeală, de unde fuseseră achiziționate, că prea semănau cu cele de la Bălăceanu, de la „Laleaua neagră”. La încă o tărie, văzându-mi convivii trăgând cu foc din țigaretă, le-am cerut una. S-a uitat Sticlă ciudat la mine, m-o fi întrebat de ce mă iau iar de fumat, cum m-am uitat și eu la bețișorul acela alb (sau ce culoare vedeam atunci), am aprins-o, parcă nu se aprindea, am încercat să trag în mine, parcă nu intra. Un total eșec. N-am reușit. Și nici n-am mai încercat până după ziua cea mare. După, da. Să vă spun că și azi mă mai visez fumând, episodic, chiar și-n aromire, preț de un minut sau două, de parcă aș visa o noapte întreagă? Dar cum? Parcă fumez așa, de plăcere, o țigară acum, una peste opt ore sau mai mult, de ocazie, cu conștiința trează (adormită de-a binelea) că gestul nu mă va face să mă reapuc zdravăn se tutun.
O fi fost efectul arvunii obținute de la…, uite că-mi scapă iar numele, de la Balta Albă, partea pe care am dat-o înapoi celor la a căror nuntă renunțasem și partea în plus primită. N-a fost masă mare. Cum se lăudase Mască, urma să ne ghiftuim de toate cele. O fripturică, un cârnăcior, vinișor și țuiculiță. Suficiente, dar mă așteptam să ardeiez ciorba aceea de burtă străvezie, și n-a fost, să mă înfrupt din aperitivele acelea preparate ca la ziua lui Jernea, și fir de cașcaval. În lipsă, arestam fiecare câte un cârnat, nu mai mulți de cinci de căciulă, aromați și iuți, asaltam paharele pline de vin cu o poftă nebună. Dă-i chiote, urări, discuții, râsete…. Ptiu! Era să uit. Zi de naștere fără cadouri parcă nu e zi de naștere. Cât îmi strofocasem mintea, cât căutasem cu privirea prin vitrinele magazinelor! Nimic nu se ivea mai cu vino-ncoace. Numai că nu mă uitasem unde trebuie. Nu era nici pensionar, nu era nici proaspăt însurat – cine știa atunci că se va „nenoroci” după un an și patru luni? -, nici…. Lipsurile vestimentare nu aveam cum să i le acoperim noi, cele financiare nici atât. Poate pe cele din…. Și-atunci a venit ideea! Omul ăsta stă prost cu dinții. Din posibilitățile noastre putem să acoperim totuși o proteză. Una de jucărie, de vampir. Când am scos-o și i-am dăruit-o, cu „La mulți ani, măi Mască!” în frunte, a leșinat toată lumea de râs. În frunte cu sărbătoritul!
