Literadura nr. 34 (10)
Grigore CURCAN
Poem cu versuri de zăpadă
Mă întreb, ce ar fi să fii o lebădă albă,
cum te-aș căuta în oglinda pământului să-ți prind irișii,
să mă iei în grațiile tale,
cum aș face să te alint în unde vibrânde,
cât de mult m-ai iubi
când amurgul își lasă ochii de sânge pe voalul răchitei?
Cât ai valsa cu mine
pe fluida lucire?
m-ai lua cu chirie în viața-ți lacustră?
ți-aș fredona refrenul luminii albe,
ai uita de ermetismul tău,
de dualul ce ne desparte?
Un licăr, ca un fulger violet,
te-ar face o zână,
m-ai înfia în inima-ți cu sângele meu,
iar eu, un zeu,
poate mai mult,
te-aș învăța întâile silabe,
poeme cu versuri de zăpadă
Neiubiri infantile
mai știi
înflorise cerul spre amurgul de sânge
firul de iarbă se ridica în picioare incerte
mă întrebai insistent unde îmi scriu poemele albe
cu nectarul luminii pe buze
eram un copil
cu rouă în ochii căprui șatirat
o frunză albastră rătăcită-n cărări
difuz în tot ce gândeam
eram doar surâsul de vișin cu mirese pe ram
și sufletul arid ce îmi cânta infantil
în arealul meu clandestin
toate înfloriseră-atunci
și irișii-n orbite opace
câmpul își leagănă fete bălane
cu pletele ninse de alb și turcoaz
pe margini de drum
romanițe pufoase
trunchiu-și scăldau în lumina trufașă
înflorise și obrazul meu
cu macii febrili
o poezie înflorea în necuvintele mele ce încă erau
neiubiri uitate în fașă
Azi și mâine
nu știu cum pot să te pictez atât de des
mereu mai schimb câte o nuanță
cu pana dintr-un ieri
sau dintr-un mâine
pun sufletul pe șevaletul alb
din călimara mov eu scot atât de multe grații
cuvintele-s culori și lacrimă și pâine
la ochii tăi lucrez destule nopți
cu zoaiele la geamuri printre stele
când cerul pleacă obosit de la fereastră
iar mi te alint cu slove dulci
și tot așa
de cade geană peste geană
din echinocțiu în echinocțiu
nu știu cum să te pictez mai bine
să fie sinonimul mai perfect
când nu mai pot mă furișez în mine
mă feresc de toți
într-un azi sau într-un mâine
mai defect
Emilia AMARIEI
O limonadă în cer
namaste, suflet luminos
nu ți-am cunoscut templul
în care locuiești
dar vibrațiile noastre se întâlnesc deseori
și dansează ondulând eterul
legături fără seamăn sudează
energia nevăzută cu ochii
prietena mea, îmbrățișarea
ne este fulger depărtat
știu că și tu picotești nopțile
deasupra unor foi albe
picurând din tine viață pentru ceilalți
că te poți numi poezie
care s-a întrupat
și se răstignește pentru mântuirea candorii
pentru tine durerea e o lecție
crești în tine comori precum perlele în scoică
dăruiești lumii ferestre spre lumi mai înalte
excelând în curaj ne înaripăm și
în evadările noastre ne întâlnim pe cornul lunii
odihnește-te, suflete
uneori, când obosesc aud cuvintele noastre:
„ne vom întâlni la o limonadă!”
la o limonadă pe pământ sau în cer?
Nirvana
poate așa a fost să fie
să nu trimită nimeni spre mine
cuvinte-lumină
până la tine
îți sorb fiecare literă
mă întorc în cuibul meu și
nu fac altceva decât să aștept
un alt dezmăț de metafore
când mai curge câte o lacrimă
încerc să mă conving că e bine așa
pentru că, uneori
mi-e atât de dor de o îmbrățișare
încât mor în acest gând
ca să nu mă întorc
la vitregiile vieții
da, suntem nebuni pentru lume
niște nebuni expulzați din rai
tu îmi pari coborât de dincolo timp
descifrezi mesaje din lumi paralele
și nu știu
serafim ești, om sau fantasmă?
aș rămâne veșnic la picioarele tale
să ascult, să învăț
să mă întorc la Sinele curat
căci prea m-am înăsprit grăind singură
da, ce am spus eu și ce ai spus tu
este al nostru
am vrut să iau tot
dar cuvintele tale nu mi le pot asuma
am ascultat și acum știu
sunt exact unde trebuie să fiu
dar tot însetată rămân și mă chinui
spune-mi cum să mă vindec
„Am brațele deschise, doamna mea
vino aici, în sufletul meu
rămâi în mine”– îmi spui
„vino să te port în Nirvana”
„Rămân, rămân, rămân!” – îți răspund
acum te respir, te primesc
ne putem vorbi
cu gândul, cu liniștea
iată, ni s-au tămăduit aripile
ne vom găsi în fiecare noapte
în miezul cuvintelor
