Literadura nr. 34 (3)
Francisco STOICA
MĂ SIMT MAI ÎNTREG
Locuiam la mică distanță de unitatea militară. Traseele mele erau de acasă la serviciu și invers. Cunoșteam doar o mână de oameni, mereu aceiași. Simțeam că ceva nu este în regulă. Până când am intrat în presa militară. Mi s-a deschis lumea. Am cunoscut alte moduri de gândire, alte locuri. Am intrat în contact cu foarte multe persoane din toată țara, chiar din străinătate. Iubesc oamenii, îmi place să cunosc cât mai mulți, mă simt mai întreg.
O LUME DE DOUĂ ORE
Îmi este dor de călătoriile cu trenul, am făcut câțiva ani naveta la București, compartimentele erau pline, fiecare se pregătea pentru cele două ore până la destinație, deschidea o carte sau un ziar, sau încerca să ațipească. Era un studiu discret, fiecare cerceta pe fiecare, până punea cineva un subiect pe tapet, se încingea o discuție serioasă, de cele mai multe ori interesantă. Tăceam brusc atunci când se oprea trenul în București, bună ziua și ne împrăștiam…
CÂT PUTEM CONTROLA?
Nu-i nimic, s-a întâmplat, mi-a zis mama. Primisem o pereche de pantaloni scurți noi și din prima zi i-am agățat în ceva și i-am rupt. M-am liniștit, mă temusem de o ceartă zdravănă, dar am simțit puterea acelui ,,s-a întâmplat”, era clar că nu trebuia să se mai repete! Dar poate fi controlată întâmplarea? Mă gândesc acum ce rol a jucat în viața mea și cât m-a condus, deși se spune că nimic nu este întâmplător…
SUNT LUCRAT
Îmi imaginez câteodată că sunt într-o încăpere în care, dacă nu aș ține cu brațele întinse pereții, aceștia s-ar tot apropia pentru a-mi micșora spațiul. Așa se întâmplă cu zilele, parcă tot încearcă să-mi umple timpul cu mărunțișuri, din ce în ce mai multe, astfel încât eu să am din ce în ce mai puțin loc. Și reușesc de foarte multe ori să mă păcălească. Doar când realizez că sunt… lucrat, îmi mai fac și eu loc.
LINIA DE PLUTIRE
Fiecare este un univers, cum să-l cunoști? Uneori mă minunez, cum de ne înțelegem? Mă întreb cum ar fi fost dacă nu ar fi existat bunul simț, răbdarea, dacă nu ar fi existat sentimentele. Probabil și regulile sunt bune, ne aduc pe o linie de plutire. Și prietenia este foarte importantă, ea știe să mențină o relație fără a intra în amănunte, fără a descoase. Da, doar așa ne putem înțelege, în esență suntem atât de diferiți…
PRIVIM AMÂNDOI ANOTIMPURILE
Nici nu mai știu câtă vreme a trecut de când l-am pus în pământ, un gutui firav, îl priveam cu neîncredere, acum este falnic, mi-a devenit prieten, în fiecare dimineață este primul care mă salută înfășurat mai mereu în raze de soare, îl întreb și eu ce mai face, parcă-i simt răspunsul, ce să fac, începe să-mi fie cam frig noaptea, dar mă bucur de ultima lună de toamnă, și așa, într-o magie totală, privim amândoi anotimpurile…
NOTA LA PURTARE
La sfârșitul fiecărui an de școală răsuflam ușurat, mă cuprindea o anumită stare de bine de care îmi este dor. Normal, după atâtea extemporale și teze, după atâtea manuale învățate pagină cu pagină… Îmi vedeam media finală, era o relaxare deosebită, eram mulțumit de mine. Mă gândesc acum că aș avea nevoie, anual, măcar de o notă la purtare. Nu știu cine ar putea să o dea, dar să fie adevărată, să nu mă mai evaluez singur.
Florentin POPESCU
Oameni și locuri din Buzăul de
altădată (XXX)
„Macul Roșu“ – o „Capșa“ a orașului de odinioară (V)
Prietenul meu și vechiul „combatant“ al Cenaclului „Alexandru Sahia“, Ion Aldeniu mi-a reamintit că-n noiembrie anul acesta fostul nostru coleg de aspirații literare Mircea Ichim, dacă ar mai fi trăit ar fi împlinit vârsta de 80 de ani – prilej cu care l-a evocat într-un articol-medalion, mi l-a trimis și l-am publicat în revista „Bucureștiul literar și artistic“.
Vechi cenaclist și el, Mircea Ichim făcea o figură aparte printre colegii lui de generație. Având o anume prestanță, un echilibru în discuții și fiind un ponderat în ce privea scrierile altora, el se dovedise a fi destul de „zgârcit“ cu propriile lecturi în cenaclu, poate – aveam să-mi dau seama mult mai târziu! – grație pe de o parte unei anume autocenzuri și unei educații primite în familie, mai ales de la tatăl lui, profesor de renume în oraș. L-am avut și eu dascăl de literatură la Liceul „B.P. Hasdeu“ și acum, după atâta amar de vreme, îmi dau seama că tatăl și fiul, cei doi Ichim se asemănau întru totul unul cu altul. Profesorul era un distant față de elevi, fără a fi, însă, arogant, îngăduitor cu noi, fără a face rabat la note și la disciplina școlărească de atunci.
Junele Mircea Ichim (despre care am scris în mai multe rânduri în evocările și amintirile mele), nu prea lejer și slobod la gură, îi plăcea compania colegilor de la amintitul cenaclu, mai ales atunci când discuțiile din acel conclav se continuau și după ședința de lucru, fie seara târziu în plimbările colective prin Crâng, fie la „Macul Roșu“. Nu de puține ori venea la „Macul Roșu“ cu câte-o idee bună (literară, evident), pe care toată lumea o aprecia de îndată ce era formulată.
În micul local ne întâlneam, însă, nu numai în zilele „de cenaclu“, ci și în altele.
Îmi amintesc, bunăoară, că în unele duminici câțiva dintre noi ne făceam obiceiul să trecem și pe la cofetăria cu pricina, chit că nu ne dădeam întâlnire unii cu alții, ori am fi avut vreo treabă anume prin zonă. În astfel de zile poposea acolo și Dan Dumitrescu, care era profesor de literatură într-un sat din județ, prozator care în câteva rânduri citise câteva texte la cenaclu, întrunind frumoase aprecieri din partea celor care le ascultaseră. Povestea cu umor cum în primul lui an de profesorat lăsase corigentă o jumătate de clasă și s-a trezit că este chemat la Inspectoratul școlar județean, unde i s-a spus cât se poate de răspicat: „Nu elevii sunt slab pregătiți, ci dumneata, că nu știi să le predai și nu-i determini să învețe! Așa că bagă-ți mințile în cap, vezi ce faci pe viitor, dacă vrei să nu te sancționăm!“.
Cariera lui Mircea Ichim, atâta câtă a fost în literatură și-n publicistică poate fi considerată una meritorie și pe care cei care l-am cunoscut am apreciat-o cum se cuvenea și o apreciem și azi la fel.
După absolvirea Facultății de Limba și Literatura Română de la Universitatea București, el a fost angajat la „Viața Buzăului“, seria nouă, condusă de un alt mare entuziast și animator al vieții culturale din orașul de atunci și din județ: Lazăr Buciucu.
S-a-ntâmplat ca anul în care Mircea Ifrim a absolvit facultatea să coincidă cu reîmpărțirea administrativă a țării, din cele două mari raioane, Buzău și Râmnicu Sărat, să rezulte județul Buzău.
Și fiind el un județ nou, Buzăul a intrat pe făgașul unor transformări multilaterale în bine. Pe lângă altele având nevoie și de un organ de presă, teascurile tipografice au dat lumină amintitului cotidian, citit până și în cele mai îndepărtate cătune. Era ceva nou, se crease o emulație, locuitorii de peste tot erau curioși să se informeze despre ce se întâmpla în jurul și-n apropierea lor, fiindcă de cele câteva ziare centrale și de televiziunea redusă la doar două ore de emisie se cam săturaseră.
În acest context Mircea Ichim, secondat de Corneliu Ștefan și de redactorul-șef Lazăr Buciucu a înființat un cenaclu literar al „Vieții Buzăului“ și a editat periodic un supliment al ziarului, cu nimic mai prejos (ca valoare a textelor și ca prestigiu al semnatarilor) decât oricare altă revistă culturală din țară.
Peste ani, când „Viața Buzăului“ a intrat pe o pantă descendentă din cauza drasticelor economii financiare de la scară națională (Deh! Politica de propășire și afirmare a județelor se cam sfârșise și odată cu ea emulația locală încetase), Mircea Ichim a venit în București.
O vreme a lucrat pe post de cercetător la Institutul Național de Istorie, o alta a fost redactor la revista „Albina“, iar mai apoi a predat ziaristica la Academia „Ștefan Gheorghiu“, după 1989 fiind luat în echipa lui Ion Iliescu de la cotidianul „Dimineața“, deținând funcția de secretar general de redacție.
În această din urmă postură i-am făcut o vizită la redacție și i-am propus înființarea unei colecții de cărți, ca suplimente ale ziarului, în genul celor pe care le publicau marile ziare în perioada interbelică. I-a surâs și nu prea ideea (probabil din motive tăinuite) și am stabilit să ne mai revedem cât de curând spre a pune la punct eventualele detalii.
A fost ultima noastră întâlnire, întrucât după un timp el a părăsit redacția fiind „propulsat“ ca deputat de Giurgiu de către același Ion Iliescu, ultima lui funcție înainte de moartea prematură survenită în 1993, într-un februarie geros și cu multă zăpadă, fapt care i-a împiedicat pe mulți dintre cunoscuții lui să participe la slujba de înmormântare de la biserica Amzei. Acolo, după un mesaj din partea Parlamentului, rostit de o actriță obscură, dar parlamentară, i-am evocat, pe scurt, anii de adolescență și de tinerețe de la Buzău.
Din perspectiva istoriei literare, numele lui Mircea Ichim se leagă de două realizări remarcabile: volumul de versuri Ieșirea din crisalidă (1976) și un Curs de secretariat de redacție, de mare utilitate studenților de la Facultatea de ziaristică.
Ieșirea din crisalidă, apărut la Editura Cartea Românească, o firmă cu recunoscut prestigiu în epocă, este de fapt un poem dramatic, în maniera vechilor tragedii antice grecești, cu un timbru de originalitate incontestabil.
Întâlnindu-ne la puțin timp după apariția cărții, Mircea Ichim îmi mărturisea că speră ca volumul lui să primească Premiul Uniunii Scriitorilor. L-am privit puțin sceptic, știind că atunci, ca și azi, astfel de premii se acordă de multe ori prin aranjamente de culise, iar eu mă îndoiam că el le-ar fi avut, necum că s-ar fi aflat, ca destui alții, într-un păienjeniș de relații cu inși ce ar fi putut avea un cuvânt greu de spus în ce-l privea.
Îndoiala mea a devenit curând o certitudine, fiindcă volumul a intrat repede într-un con de umbră al criticii, cum se întâmplă uneori cu unele cărți de valoare.
S-a nimerit ca 11 octombrie al anului în care ne aflăm să fie o zi frumoasă și însorită – ziua în care am poposit la Pârscov la Concursul Național de poezie „V. Voiculescu“ – un bun prilej de a-mi reaminti de momentele în care pe aceleași locuri m-am aflat cândva și cu Mircea Ichim, acum doar o imagine pe un panou din casa memorială a celui care de-a dat uimitoarele Sonete închipuite și nu mai puțin fascinantele Povestiri fantastice.
La întoarcerea de acolo mi-am propus ca în locul unei cupe de șampanie ciocnită cu Mircea Ichim la 80 de ani, dacă ar mai fi trăit, să merg la o biserică și să aprind o lumânare în memoria lui…
