Propoziții pretențioase – Arimeze
Ardeați de nerăbdare?
Și eu. Să ajung cât mai repede la piciorul podului. Fără să apuc așa cum mă îmbarcasem de la restaurant și cum speram să mă întorn casă. Un cap alăturea de un corp înfofolit sucite după namila ce mă bântuia de la spate. O secundă. Fatală integrității descrise. Doar în filme și rar în viață ai parte de dușuri reci, gheață (nu începusem încă tratamentul locativ, avea să mai dureze vreo doi ani, dacă nu chiar trei) care să te înlemnească. Nenorocitul de șofer mă lăsase fără cuvinte. Nici n-apucasem să le rostesc, că mi le-a și întrerupt. Cele trei rânduri de roți de pe partea…. Dacă te uiți la el e stânga, dacă se uită el la tine (și nu m-a băgat deloc în seamă) e dreapta…. Toată apa din rigolă mi-a revenit din cap până la ultimul degețel al picioarelor. Estimativ: cam 40 de litri. De doborât n-a reușit jetul de apă. Dar nici integru nu m-a lăsat. Frig era. Oricum, în orice sezon, traversarea podiștii peste Râmnic nu e tocmai o promenadă plăcută. Vântul circulă ca pe autostradă și nu este o boare reconfortantă, ci stânjenitoare, enervantă, cauzatoare de nesănătate la nivelul capului. De nu te alegi cu o durere de ochi, sigur urechile încep să pune dopuri de ceară, nasul dă să curgă și măselele nesănătoase să zvâcnească deranjate. Cânt despre zona craniană…. Ferească sfântul de dureri de tâmple și ceafă. Cu tot algocalminul (de parcă astea mai sunt medicamente; iei una, două, trei – niciun efect; nu cel scontat; însă te ia candidoza de nu mai speli toată viața) îngurgitat, nu trece. Mă luase strechea. Apa ajunsese în gură, în ochi, în chiloți, în ghete, pe pielea corpului, deși geaca era impermeabilă (pe dracu!). De mă storcea cineva atunci, aduna măcar trei sferturi din cât turnase neglijentul tirist pe mine. Graba mea pentru a prinde cei zece metri s-a transformat într-o leneșă pironire locului. Nu mai știam cum să reacționez, nu mai puteam să gândesc. Și creierul parcă se inundase instantaneu. M-am trezit aretând (n-am știut și sensul a ponta) pe trotuar la nimic. Nu se mai zărea nimic, nu se mai auzea nimic. M-am urnit totuși, după secundele de siderare, fiindcă frigul de afară se instalase deja în haine. La nici zece pași pe tăbiile metalice, blugii se transformaseră în burlane. Țepeni. Tot e bine, îmi zic. Abia nu se lipesc de piele. Cum bate alizeul de-ți pică urechile (le-am controlat cu degetele sloi: erau încă atașate), cum nicio urmă de armatan (ăla-i în Sahara!) să mi-i înmoaie, am lungit pasul cu speranța că timpul până acasă nu mi se va părea etern. Ași! Chiar era! Să mai și găsești ușa indisponibilă la acces, să mai bați și pe la geamuri cât să nu perturbi somnul copilului…. De aceea. Și fiindcă experiența din 1988, din armată, încă mă traumatiza. Expanda fiecare secundă la maximul posibil. Fiecare trecea prin mine cu o greutate de nedescris, insuportabilă, apăsătoare, sâcâitoare, interminabilă.
N-avea să fie singura noapte de… așteptare. Au urmat și altele. Una…. Dar de pomina trebuie să stea la rând. Vreo două snoave încă trenează nerăbdătoare. Scurteici (am dat de câteva vorbe românești de mi-a stat mintea-n loc; nu găsite-n cărți, ci-n dezlegările rebusurilor și-n căutările mele de potrivirea-ncrucișărilor; unele chiar de folosit în viitor; uite că n-am știut că franjul mai are o variantă: țarțam).
V-o spun p-asta scurtă cu Azbi. Să-l șterg apoi din mini opisul alcătuit. Desigur, eu fusesem înlocuitorul lui după încheierea lui 1994. Nu m-a interesat de ce. Pare-se totuși că interesul lui pentru grup, pentru „statut”, cel de membru simplu – cum și ceilalți nu-l depășeau -, pierduse din intensitate și se mutase către solistă. Margareta. Vecina lui Mască. Uite că am și uitat prenumele ei original. După ruptură….
