CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 97 (9)

Nina-Elena PLOPEANU

Solomonara
(continuare din numărul anterior)

Chiar dacă mai crescuseră, copiii tăi aveau încă nevoie de tine: să aduci uscături din pădure, să mulgi caprele, să fierbi laptele și să faci mămăligă, să strângi masa după ce ei mâncau și să mături pe sub masă ca să fie curat în locul în care, după aceea, se așeza în genunchi și se ruga maica Domnului. Pădurea te hrănea pe tine și pe ai tăi. Pe timp de vară, îți luai pruncii cu tine și scotoceai dealurile și văile. Cunoșteai foarte bine calendarul nescris al naturii. Adunai de toate: urzici, măcriș, lăptoși, gălbiori, mitărci, frăguțe, căpșuni, zmeură, mure, jir, ghindă și multe alte buruieni pe care le fierbeai în oale de lut la gura sobei. Când flăcările se întețeau, apa din vas începea să bolborosească vrute și nevrute. În scurtul răgaz în care vegheai fiertura, la îndemnul lui Sarabos, ciuleai urechile la poveștile focului. De la el ai învățat să-ți vindeci copiii tăi și pe ai celorlalți de gâlci, de gălbinare sau de boli de burtă. Ceaiurile din pojarniță, izmă, pelin, mușețel, rostopască, păducel, brusture, vâsc, plante existente pe acest pământ încă din vremea dacilor, erau principalele medicamente. Când nu izbândeai bolile doar cu acestea, rosteai cuvinte magice cu voce tare sperând că cei care le vor auzi le vor duce mai departe așa cum și tu le auziseși și le învățaseși în alte vremuri. Când cineva mânca cu foame și i se apleca, îi frecai mâinile de jos în sus până la coate cu oțet și îi descântai cu vorbe de leac „Plecate nemțești, sârbești, franțuzești/ Plecate din nouăzeci și nouă de neamuri/ Ieșiți din os în carne/ și din carne-n piele/ și din piele afară./ Cum se potolesc, apele, ploile, focu-n cuptor/ Așa să se potolească sfârșeala, amețeala, scârba din inima Mariei./ Să rămână Maria curată, luminată ca argintul strecurat de Maica Precista lăsat”. După ce terminai de topit broboanele ce se formaseră sub piele, bolnavul se înviora, scăpa de greață și fața i se lumina. Îl sfătuiai să aibă grijă, să nu mai mănânce cu lăcomie, să bea ceai de mentă, de anghinare, de sunătoare sau de mușețel. El promitea că așa va face, dar dacă era firav și mânca ce nu-i pica bine, în scurtă vreme te chema din nou să-i descânți. Descântai de multe ori de deochi copiilor, mai ales, dar și fetelor frumoase, care se moleșeau și aveau dureri de cap după ce vreo femeie cu suflet hapsân se mira de drăgălășenia lor. Acestora le ziceai de mai multe ori Tatăl nostru, îi mângâiai ușor pe frunte cu cele trei degete cu care te închinai și îi învățai să-și pună ceva roșu în păr sau să spună de la obraz celei ce deochea să rostească „ptiu, ptiu, ptiu să nu fii de deochi”. Când un copil de trei-patru ani nu putea să vorbească îi dădeai să bea apă descântată dintr-un clopoțel și, la scurt timp, țâncul începea să rostească primele cuvinte. Când se îmbolnăvea un copil, părinții te chemau chiar și în miez de noapte. Dacă țâncul făcea vărsat de vânt, îl scăldai în țuică și apoi îi puneai o cârpă roșie pe burtă să iasă bubițele pe piele să nu rămână pe ficat, pe fiere sau pe inimă. Dacă avea fierbințeală, o învățai pe mamă să-l înfășoare în cearșafuri umede și apoi să-i frecționeze cu oțet picioarele și tâmplele. Dacă îl dureau urechile, încălzeai untdelemn și îi turnai câteva picături. Aveai har, oamenii începuseră să-ți zică doftoroaie. Așa îți spunea lumea și tu doreai să-ți păstrezi puterile vindecătoare. Posteai de trei ori pe săptămână, lunea, miercurea și vinerea, iar vinerea, zi în care ți se născuse unul dintre fii, țineai post negru doar cu aiasmă și anafură, și respectai posturile de peste an. Nimeni nu putea să te convingă să mănânci carne, brânză sau ouă chiar dacă în aceste zile cădea sărbătoarea Crăciunului. Odată ce copiii au crescut și dormeați toți într-un pat înșirați de-a latul, ai renunțat și la dragostea trupească. Bărbatul ți se îngrășase, arăta ca un pinguin imperial. Se angajase ca și ceilalți săteni la mina de cărbuni ce fusese deschisă în sat și care a fost mană cerească pentru toți. Trecea luna și își luau salariile. Tu erai tot mărunțică și alergai ca o sfârlează când la deal, când la vale. De la deal aduceai croznii de lemne și de frunze pentru capre, de la vale cumpărai de la cooperativă cele pe care nu ți le puteai face singură: gaz pentru lampă, sare pentru hrana cea de toate zilele, ață și stambă pentru cusut.
În 1958 a început un nou val de arestări. Printre cei închiși s-au numărat scriitori și savanți precum: Constantin Noica, Nicu Steinhardt Alexandru Paleologu, Păstorel Teodoreanu, Alexandru Pillat. Au fost acuzați că primiseră lucrări scrise de la Mircea Eliade și Emil Cioran care aleseseră să trăiască în Occident și pe care regimul politic de la București îi considera legionari. Sarabos îți povestea despre condamnații care primiseră pedepse de muncă silnică și au fost duși în coloniile penitenciare înființate în zonele mlăștinoase din Delta Dunării unde deținuții tăiau stuf pentru fabricile de celuloză din zonă. Erau siliți să lucreze manual stând în apă până la brâu. După o zi de muncă se întorceau în barăcile de lemn neîncălzite și neizolate. Cei mai mulți se îmbolnăveau de malarie și mureau. În lagărul din Balta Brăilei se aflau și mulți țărani care se opuseseră procesului de colectivizare. Fuseseră aduși aici și studenții care încercaseră să părăsească țara ilegal. Suferinzi de febră tifoidă și dizenterie, datorită mizeriei din staulele pentru oi în care erau cazați, în toiul iernii, au fost obligați să construiască un dig. Mulți s-au îmbolnăvit grav, alții au murit.
Te-ai înstrăinat de omul tău. Munca și greutățile vieții te-au făcut să nu te mai gândești la dragoste trupească. Omul a început să umble pe la altele, iar când se întorcea îți dădea și câte o mamă de bătaie, îți rupea gura, oasele, dar nu aveai ce face și unde te duce: răbdai și tăceai. Nu erai singura femeie altoită de bărbat. Îi treceai cu vederea aventurile. Știai că suferă de o boală care îl făcea să devină violent dacă nu te culcai cu el. Într-o zi i-ai înnodat mânecile de la una dintre cămăși și în felul acesta bătăile și certurile s-au mai rărit. Spre bătrânețe se ducea deseori la oraș după diverse cumpărături. În autobuz, spuneau gurile rele, nu stătea niciodată pe scaun. Prefera aglomerația dintre canapele, unde călătorii se înghesuiau ca sardelele. Se așeza ca din întâmplare în spatele unei femei pe care o coțăia cât timp dura călătoria. Cele care îi cunoșteau obiceiul evitau să stea lângă el. Se nimerea, însă, și câte una care nu știa ce-i poate pielea. De rușine femeia stătea și răbda. Nu luai în seamă poveștile muierilor care te apostrofau.
—Vai, Marioară! Nu ai grijă deloc de bărbatul tău.
Ridicai din umeri și strângeai din buze. Știai că și la casele împărătești se întâmplau lucruri rușinoase. Carol al II-lea, rege al României între 1930-1940, din cauza priapismului, o boală de sânge de care suferea, avea permanent erecții dureroase care nu puteau fi calmate decât prin sex. Categorisit de contemporani și urmași ca aventurier a avut o singură femeie care îi satisfăcea beteșugul, fapt pentru care a iubit-o toată viața necondiționat. Aflaseși din cartea despre leacuri și boli pe care o răsfoiai adesea că disfuncțiile sexuale erau multe și vechi, iar unele nu puteau fi vindecate prea ușor. Oamenii din multe civilizații îl veneraseră încă din antichitate pe zeul fertilității Priapus, fiu al Afroditei și al lui Dyonysos, pe care Hera îl blestemase să aibă în permanență penisul în erecție. Nu era privit cu dușmănie, ci dimpotrivă, la ceremonii femeile și miresele în special se așezau adesea pe membrul său. I-au adresat ode mulți poeți printre care Ovidiu, Horațiu și Vergiliu.
—Poți să mă lămurești mai bine, Moșule Zeu, ce este cu această boală a sângelui, care s-a răspândit printre regi și principi, l-ai întrebat într-una din zile pe Sarbos.
—Ca să înțelegi, va trebui să ne întoarcem în urmă cu multe sute de ani. Mai precis la sfârșitul secolului al IX-lea când a început să se afirme, așa cum susțin unii istorici, naționalismul medieval roman. Pe atunci, soția și fiicele senatorului Theofilact au început să practice așa zisa prostituție de lux pentru ca această familie să-și impună controlul asupra papalității. Această variantă a hierogamiei precum și o încercare de încrucișare interfamilială în scopul creării unei noi rase de stăpâni, a fost continuată de descendente. În felul acesta Marosia de Colonna, din care se pare că se trăgea și regele Carol I, a reușit să aducă pe tronul papal pe fiul său Ioan XII, un copil de doar 12 ani cu grave deficiențe fizice și psihice. Marele teolog, cardinalul Baronius susținea că sămânța acestei consanguinități s-ar fi transmis în marile case regale europene, mai cu seamă în cele germane, franceze portugheze. Cu ocazia Sinodului de la Verzy din 991, episcopul Arnulf atrăgea atenția asupra răspândirii sângelui stricat. Ai auzit, desigur, de destinul tragic al fiului ultimului țar al Rusie Aleksei Nicolaevici. Mama lui îi transmisese hemofilia și pentru ași salva fiul ajunsese dependentă de Grigori Rasputin, călugărul care îl scăpase pe Alexis de multe suferințe. Chiar și regina Maria, dar și sora sa Kitty, ar fi murit în urma unei hemoragii care le-ar fi golit corpul de sânge.
—Cele pe care mi le-ai spus ar trebui să mă ducă cu gândul la faptul că în familia soțului meu ar fi avut loc relații incestuoase care ar fi dus la o amestecare a sângelui și că această boală s-ar putea transmite și fiilor mei?
—Vezi, tu, de aceea biserica interzice și condamnă căsătoriile dintre rude, chiar și cele dintre veri primari , dar și de rangul al treilea.
—Eu aș putea să fac ceva în această privință?
—Nu cred. Ceea ce a depins de tine ai făcut. Ai născut fii.
—Mă gândesc că poate există vreun leac care să vindece această boală despre care nu prea se vorbește. Sunt băieți tineri care se confruntă cu așa ceva. Au dureri, au mâncărimi ce nu se pot calma cu una sau două.
—Nu știu ce să-ți spun. Nu am auzit de vreo plantă sau de vreun medicament care să vindece această moștenire de la Priapus. Ai putea, totuși, să spui cât mai des o rugăciune scurtă de iertare pentru tine și pentru tot neamul tău.
—Eu și tot neamul meu cer iertare pentru toate greșelile mele și ale neamului meu. Eu și tot neamul meu îi iertăm pe toți cei care au greșit față de noi, ai spus făcându-ți cruce și trei metanii.

**
În primăvara lui 1965, Gheorghe Gheorghiu Dej a murit. Se zvonea că a fost iradiat de ruși pentru că a ținut partea comuniștilor chinezi și a început să se depărteze de Moscova. Alții vorbeau despre efectele bucății de uraniu pe care o ținuse pe biroul său de pe vremea când se înființaseră primele sovromuri și principalele avuții ale țării luaseră drumul Moscovei. Priveghiul a durat cinci zile timp în care nu ați avut dreptul nici măcar să zâmbiți. Ziarele scriau că un milion de oameni s-au perindat înlăcrimați pe la căpătâiul celui care reușise să-l convingă pe Nichita Hrușciov să-și retragă din România cei 35 000 de militari ruși. Da, oamenii uitaseră abuzurile din anii 50 și, pentru naționalismul său, chiar l-au plâns pe Dej. Primarul și ajutoarele sale au umblat prin toate satele și au spus oamenilor ce să facă atunci când vor suna sirenele și vor bate clopotele bisericilor, semn că marele conducător va fi înmormântat. Ați ieșit cu toții în curte și timp de mai multe minute ați înlemnit privind spre București unde trupul celui defunct așezat pe un afet de tun a fost dus către mausoleul ce-i era destinat. În ultima perioadă a vieții, celor apropiați le-a recomandat să evite alegerea lui Nicolae Ceaușescu ca secretar general al PCR. Inevitabilul s-a produs însă și cizmarul de la Scornicești s-a cocoțat în vârful statului. Asemănător se întâmplase în URSS în 1924, când Stalin preluase puterea în ciuda sfaturilor pe care le dăduse Lenin. Ceaușescu începuse să muncească de la vârsta de unsprezece ani, ca mai toți copii din familiile sărace. La treisprezece ani era deja înscris în mișcarea comunistă și a fost arestat împreună cu ceilalți comuniști participanți la grevele din 1933. Se spunea că era foarte îndrăzneț. A fost închis la Doftana și s-a aflat multă vreme în apropierea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Într-o ședință de judecată la care participa tot grupul de comuniști, un tovarăș a cerut de mai multe ori să vorbească. Judecătorul i-a interzis și l-a amenințat că-l dă afară din sală. atunci tânărul Nicolae Ceaușescu s-a ridicat în picioare și i-a strigat judecătorului: „De ce nu-l lași să se apere? Dacă nu-l lași să vorbească, atunci nici eu nu am ce să mai vorbesc cu tine” și s-a întors cu spatele. Exemplul său a fost urmat și de ceilalți acuzați. A primit Ceaușescu atunci cea mai mare pedeapsă, doi ani și șase luni. Cele șase luni au fost pentru sfidarea Curții.
La numai trei ani de la preluarea conducerii, Nicolae Ceaușescu era în culmea puterii. Lucrul acesta i-a permis să se detașeze tot mai mult de fratele mai mare de la răsărit. În august 1968, la ordinul Moscovei, trupele a cinci state socialiste care făceau parte din Tratatul de la Varșovia, au invadat Cehoslovacia. Cu o săptămână în urmă o delegație românească de partid și de stat făcuse o vizită la Praga. Ceaușescu se întâlnise cu omologul său Alexander Dubcek, care începuse un program de reforme rămas în istorie sub numele Primăvara de la Praga. Aceste reforme veneau în contradicție cu doctrina Brejnev și în consecință peste un milion și jumătate de soldați sovietici, germani, polonezi, unguri și bulgari au întrat în Cehoslovacia și au impus împărțirea acesteia în Republica Socialistă Cehă și Republica Socialistă Slovacă. Conducătorul român, care nu fusese, se pare, invitat să participe la invazia în Cehoslovacia, a făcut atunci un mare act de curaj și a rostit un discurs în balconul Comitetului Central din Piața palatului, unde fusese organizat un mare miting transmis în direct de TVR, în care spunea că pătrunderea celor cinci țări în Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie gravă pentru pacea Europei și pentru soarta socialismului în lume. Era o mare îndrăzneală din partea lui Nicolae Ceaușescu care ar fi putut să atragă mânia vecinului de la răsărit, dar a fost salvat atunci de poporul român, care a strâns rândurile în jurul conducătorului perceput de oameni ca un mare voievod. În scrisorile de adeziune au existat persoane, cei care au readus în atenție cultul personalității, care au susținut că secretarului general al PCR ar trebui să i se adreseze cu apelativul de „Măria Ta”. Ceaușescu se temea atunci, se zvonea că armata sovietică era la graniță, că România va avea aceiași soartă cu țara vecină și de aceea a luat și măsuri militare printre care și aceea de înființare a gărzilor patriotice înarmate formate din muncitori, țărani și intelectuali. Din fericire, președintele SUA Lyndon Johnson l-a avertizat pe Leonid Brejnev că nu va permite încă o invazie. România a scăpat astfel de intervenția țărilor surori și prietene, iar Ceaușescu a fost considerat un adevărat campion al democrației.
—Ai zice că oamenii bogați și cei care se cațără în fruntea țării sunt nemuritori, îi spuneai într-o seară, în care stăteai la gura sobei și urmăreai dansul flăcărilor, lui Sarabos.
—Nimeni nu este veșnic. Așa este de când lumea. Cei despre care vorbești, spre deosebire de muritorii de rând, rămân în conștiința colectivă și în cărțile de istorie. Despre unii se va vorbi chiar și peste multe veacuri. Ai auzit cu siguranță de povestea lămâii și portocalei. Așa sunt și oamenii, unii dulci, alții acri.
—E bine sau e rău să ți se tulbure somnul de veci, să fii judecat și după ce treci în lumea de dincolo?
—Fiecare primește ceea ce a dat. Dacă a făcut bine, locul lui este în Grădina Edenului, dacă faptele lui au fost rele, oricum va arde veșnic în fundul iadului.

***
Zilele se înșirau ca mărgelele pe ață. Copiilor le creșteau aripi. Sosise vremea să zboare. Băieții aveau meserie. Și-au găsit fete la care s-au mutat. Nu ai putut să le faci case și a trebuit să asculți gura satului care clevetea că s-au măritat. Mai greu era cu Cila și Marcia. Nu aveai zestre pentru ele. Le spuneai adesea că cinstea, cumințenia și hărnicia trebuie să fie avuția lor. Cele mai multe codane, supravegheate cu sfințenie de către părinți, care voiau să le ducă fără pată în fața altarului, se păstrau domnișoare. Părinții băiatului și chiar soțul aveau pretenția să vadă cearșaful pe care în noaptea nunții avea loc deflorarea. Trebuia să aștepți băieți muncitori care să le placă și să fie dispuși să-și întemeieze o familie. Cea mică era ca o zână și nu-ți făceai griji pentru ea. Cea mare semăna cu fata babei din poveste. Erau apropiate ca vârstă și mergeai împreună cu ele la hore și baluri, le însoțeai chiar și când mergeau în vizită la vecini să privească la televizor. Era o rușine ca fetele mari să fie văzute singure la distracții. Ele erau cele care te rugau: „Hai mamă cu noi. Ne place și nouă să jucăm cu băieți și fete de seama noastră!”. Primii care și-au cumpărat televizor au fost ai lui Bălțoi. Leana și Petre aveau o casă plină de copii și mai primeau și pe alții. Locuiau aproape de casa voastră la doi pași de tâmpla pădurii. Așa ai fost și tu martoră la ceva nemaivăzut și nemaiauzit până în 1969, primii oameni, americani, plutind pe lună.
Te gândeai ca toate mamele: nu cumva fetele să-ți facă vreo boacănă, nu cumva să te facă de mirul lumii. Pe atunci floarea rușinii încă avea mijlocul roșu. Dar, de ce ți-a fost frică n-ai scăpat. Cea mică, mai fâșneață decât sora ei, și-a luat zborul din cuib înaintea acesteia. A fost furată de un argeșean de-al tău. Ai jelit-o ca pe un mort, dar trecerea timpului ți-a vindecat rana din suflet. Când a devenit mamă la rândul ei, ai iertat-o și ai primit-o să vină
să-ți sărute mâna și să-i dai binecuvântarea. Cea mare s-a măritat târziu, după vârsta de douăzeci de ani, când începuse să i se zică fată bătrână, cu un băiat care o curtase mai întâi pe cea mică. Ginerele știa zidărie de la taică-său de la care moștenise și plăcerea pentru băutură. I-ai ajutat să construiască două cămăruțe alături de casa bătrânească. Ai dormit cu ei în aceiași cameră, tu cu fata, ginerele singur, până când s-au luat cu acte și s-au cununat în biserică. Când s-a născut primul lor fiu, l-ai luat și l-ai crescut ca pe propriul copil. Aveai nepoți și nepoate de la cei doi băieți. Pe toți i-ai doftoricit, dar cel care ți-a intrat la suflet și pe care l-ai iubit ca pe propriul copil a fost Dănuț. După el, Cila a purtat o sarcină până la nouă luni, dar a născut un băiat mort. L-ai luat acasă. I-ai cusut cămășuță și pantalonași din finet verde brotăcel, l-ai plâns, l-ai așezat într-o cutie de pantofi și l-ai îngropat la cimitirul din curtea bisericii, lângă mormântul socrilor tăi.
Într-o iarnă te-ai urcat pe scară în podul de la pătul să dai jos hrană pentru capre. Când ai vrut să cobori, scara a alunecat pe gheață și ai căzut împreună cu ea. Ai urlat de durere, iar când cei din casă au ieșit în bătătură, au văzut cum osul de la piciorul stâng îți străpunsese pielea și ieșise ca un ciot mai sus de gleznă. Au chemat salvarea și te-au dus la spital. Doctorii ți-au pus piciorul în ghips și ai stat așa o lună încheiată. Piciorul stâng ți-a rămas puțin mai scurt și de atunci ai început să mergi șchiopătând. În locul în care rana ți-a fost cusută, un semn ca o floare de tei amintea de tragica pățanie. Aveați părul înspicat de acum: și tu, și bărbatul tău. Copiii îți erau aproape, la fel și nepoții, care până la sfârșit au fost șaisprezece. Cei mai mici se învârteau în fiecare zi după fusta ta, iar seara nu plecau la părinții lor decât după ce mâncau din aceiași strachină cu voi și din aceiași mămăligă aburindă, făcută afară pe pirostrii sau pe plita sobei de cărămidă din camera cu pământ pe jos și cu masa de la geam, cu prispa îngustă pe care stăteau înghesuite la taifas oalele cu mușcate roșii, roz și albe. Ai aruncat toate florile după ce fata cea mică ți-a murit în urma unui avort provocat cu o ramură de mușcată. Ți-ai blestemat zilele că le învățaseși pe fete cum și în ce fel să folosească plantele: și cele bune, dar și cele rele. În 1966, Ceaușescu dăduse decretul prin care femeilor care nu aveau patru copii le erau interzise avorturile. Marcia avea doar doi: un băiat și o fată. Nu-și mai dorea niciunul. Casă ca lumea nu avea, bărbatul ei era prieten cu paharul și nu aducea destui bani în casă. Nu avea cu ce să mai crească încă un suflet, deși unii ziceau că unde mănâncă doi, poate să mănânce și al treilea. Așa că a procedat ca de atâtea ori. De cum a constatat că este însărcinată ți-a introdus în uter o bucată dintr-o tulpină de mușcată, dar, de data aceasta, n-a fost să fie cu noroc. Și-a provocat o hemoragie puternică și a trebuit să fie dusă la spital. Aici doctorii nu i-au făcut nimic până când n-a venit procuratura. Ea era aproape inconștientă, iar omul legii o presa să spună.
— Cine te-a ajutat să faci întreruperea de sarcină? Spune că altfel doctorii n-au să-ți facă nimic. Au să-ți rămână copii pe drumuri.
Marcia nu avea ce să spună decât că își provocase singură avortul, așa cum făceau mai toate femeile simple. Dacă aveau noroc scăpau, dacă nu, treceau în lumea de dincolo, de-a dreapta lui Scaraoțchi, vinovate de pruncucidere, fără să aibă vreme să-și spele păcatele. Au lăsat-o să moară ca pe o cățea, nespovedită, neîmpărtășită, fără lumânare, așa cum au murit o mulțime de femei în vremea aceea. A făcut septicemie. Degeaba au mai dus-o, până la urmă, la spitalul militar din București. A fost prea târziu pentru Marcia. Erai bătrână și bolnavă. Băieții, care aflaseră tot despre sora lor, te-au pregătit cu grijă pentru înmormântare. Copiii tăi întotdeauna ți-au fost aproape. Niciodată nu ți-au vorbit urât, te-au respectat, te-au ajutat și au vrut, după puterile lor, să-ți facă viața mai ușoară. Au angajat un imeseu, deși unul dintre ei era șofer, și te-au dus în orașul în care nu fuseseși niciodată și în care copilul cel mai drag zăcea fără suflare. N-ai avut putere să plângi. Doar îi mângâiai mâinile și picioare și îi sărutai fruntea. Fata ta ca o zână era vânătă și umflată și avea în picioare niște pantofi de lac cu un vârf prea ascuțit și un toc prea înalt. Din când în când te văitai fără să te audă cineva și o întrebai: „cum o să poți merge, draga mami cu pantofii aceștia cu tălpile ca niște surcele? Cum o să vii să stai de vorbă cu mine când te-oi sătura de străini?” Cumnatele o împopoțonaseră și o făcuseră de nerecunoscut. Îi vopsiseră unghiile, buzele și ochii, deși ea cât trăise nu se machiase niciodată. Nu avea nevoie, era frumoasă de la natură.


Lucian Victor BOTA

***
am așezat cuvintele în așa fel să nu te doară

am dat și haina de pe mine
ca să ție fie ție cald

dar te-ai răcit între timp

degeaba încerc să-ți scriu
pe mine a început să mă doară
când văd ce atitudine au cuvintele tale

tăcerea ta
mă izbește de fiecare zid

într-o zi inima mea va înceta să-ți mai scrie scrisori de mână


Cărți prezentate de:

Elisabeta Bogățan

Virgil Diaconu, Poezia lui Mihai Eminescu în viziunea scriitorilor de azi

Există scriitori cu o atât de puternică energie interioară, încât pot cataliza conștiința scriitorilor dintr-un întreg spațiu geografic, într-o anumită perioadă. Un astfel de scriitor s-a dovedit a fi Virgil Diaconu. Stă mărturie cartea „Poezia lui Mihai Eminescu în viziunea scriitorilor de azi”, Editura Clubul Mitteleuropa, Oravița, 2024.
Incitat de poziția unor scriitori înregimentați (ca „să fie la modă”) în curentul woke apusean, în curentul cancel culture, al căror program declarat este să facă tabula rasa tot ce a produs cultura până la ei, iar ei să fie „strălucitul” început fără rădăcini al unei noi, „adevărate” culturi / literaturi, Virgil Diaconu inițiază ancheta care a devenit titlu al cărții ce o cuprinde, cartea „Poezia lui Mihai Eminescu în viziunea scriitorilor de azi”. Chestionarul cuprinde la punctul 2 faptul declanșator al anchetei lui Virgil Diaconu: „Cum evaluați, astăzi, poezia lui Eminescu? Este ea (1) o poezie de excepție, o capodoperă, ocupă ea o poziție centrală în canonul literaturii române, (2) este o poezie de valoare medie, ori (3) este o poezie modestă, sau chiar minoră, după cum au decretat într-o anchetă mai mulți scriitori tineri, în revista Dilema, din 27 februarie 1998? Pentru un alt poet, optzecistul Călin Vlasie, „Eminescu este idiotul național” (interviu cu poetul Daniel Corbu, în revista Feed Back, nr. 2/2005), iar pentru Cezar Paul Bădescu, autorul antologiei Cazul Eminescu (Paralela 45, 1999), Eminescu este un „poet inert și ridicol”…
Chestionarul a fost publicat în revistele literare, invitația de participare a fost adresată tuturor scriitorilor care doreau să-și exprime punctul de vedere. Au participat o mulțime de scriitori, care, prin pozițiile lor, au subscris, în general, unor esențializări celebre, precum: „Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru și cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele și cerul românesc. El este într-un anumit fel, întruparea însăși a acestui cer și a acestui pământ, cu toate frumusețile, durerile și nădejdile crescute din ele”. (Mircea Eliade), „Eminescu – Omul deplin al Culturii românești” (Constantin Noica), „Eminescu trebuie considerat un simbol național” (Emil Cioran). Astfel, între cei care și-au exprimat punctul de vedere, putem cita pe Paul Aretzu: „Eminescu, este, evident, incomparabil cu oricare dintre contemporanii săi. Într-un fel sau altul, el a generat aproape toată poezia importantă de după el. Face parte din patrimoniul cultural, contribuind la crearea unei matrice stilistice.”, pe Marian Barbu: „categoric poezia românească îi datorează acestei prezențe tutelare enorm. Totul.”, pe Horia Bădescu: „prin profunzime, prin grandoarea viziunii, prin forța sa expresivă, el nu este doar ultimul mare poet romantic, ci unul dintre cei mai mari ai liricii universale. (…) Eminescu este scheletul, structura de rezistență pe care se așează carnea, sângele și sufletul națiunii, genomul spiritual după care se structurează ființa nevăzută a neamului și a limbii! (…) Fiindcă, vorba lui Mircea Eliade, „cât timp va exista în lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”. Se raliază unor astfel de păreri Elisabeta Bogățan: „Dăruind poeziei românești o limbă poetică limpezită și melodioasă, dând modele de profunzimi poetice care leagă fondul străbun de cultura universală a vremii sale, Eminescu a marcat, inevitabil, un salt valoric în poezia românească. (…) Și dacă un critic literar, azi, vrea să prezinte lumii sufletul poetic românesc, nu poate face abstracție de Eminescu.”; Ionel Bota: „evoluțiile poeziei noastre de după momentul Eminescu îi sunt datoare poetului, memoriei sale”; Zenovie Cârlugea: „Eminescu rămâne reper în evoluția literaturii române”; Iosif Cheie-Pantea: „Poezia lui Eminescu satisface condițiile poeziei mari de pretutindeni și din toate timpurile”; Iulian Chivu: „Eminescu este un întemeietor asumat de iure et de facto, prin tradiție, ca «poet național»”; Theodor Codreanu: „veritabila modernitate care l-a înălțat la condiția de poet național (G. Călinescu) și de centru iradiant al canonului literar românesc, condiție pe care i-au recunoscut-o și i-o recunosc toate marile personalități ale culturii și literaturii române. (…) Eminescu este dintre cei care apar la un mileniu o dată. (…) Toate piscurile poeziei românești descind din eminescianism (…). Vizionarismul său cosmologic i-a determinat pe savanții de la NASA să dea numele Mihai Eminescu celui mai mare crater de pe planeta Mercur.”; Daniel Corbu: „Eminescu rămâne un model în absolut pentru români, nu mai vorbesc pentru oricare scriitor român adevărat răsărit peste timp, Eminescu este cel care a ordonat și ordonează și azi cultura română. (…) Mi-e dat să cred că Eminescu este un dar al Marelui Creator pentru români. Eminescu nu numai că a modificat total sensibilitatea națională, dar i-a oferit o metafizică ce-o personalizează. (…) Eminescu ne-a dat identitate și ne-a fixat un destin. Prin urmare , AVEM TOT MAI MULT CONVINGEREA CĂ EMINESCU ARE O ÎNVESTITURĂ SACRALĂ (…) Eminescu este, după trecerea celor 133 de ani de la moarte, un poet de reper în România și în universalitate”; Ioana Cosma: „Poezia eminesciană a ridicat nivelul poeziei românești ce i-a urmat, mai ales prin abordarea filozofică.”; Lucian Costache: „Pe Eminescu îl pun alături de marii creatori ai literaturii universale”; Constantin Cubleșan: „Eminescu
este axul central al poeziei noastre: De la el se revendică toată poezia modernă.”; Șerban Denk: „Mihai Eminescu rămâne și va mai ocupa centrul canonului literar românesc (…) Eminescu a creat o operă simbolică pentru poporul, cultura și psihologia lui, a devenit conștiința poetică a românilor de pretutindeni”; Ana Dobre: „Mihai Eminescu rămâne acolo unde ne place să-l știm, veghind și păzind țara poeziei limbii române.”; Alexandru Dobrescu: „Eminescu ar putea trece drept reper valoric într-o societate corect structurată axiologic”; Florin Dochia; „A ridicat ștacheta atât de sus, încât nici azi nimeni nu a reușit să o sară.”; Eugen Dorcescu; „Geniul eminescian, sublim, eteric, celest, extrage, din abisul ființei, și ipostaziază componenta astrală a poporului român. Nimeni și nimic nu ne-au dus atât de sus pe scala Existenței. // De aceea, capodopera eminesciană Luceafărul (…) este, și va rămâne, mereu, dincolo de vremuri și de oameni, cartea de identitate a poporului român. În cer și pe pământ.”; Nicolae Georgescu: „Fiind un domeniu atât de vast, eminescologia a devenit chiar o știință. Asta înseamnă într-adevăr analiști – dar și hermeneuți. (…) Evaluez poezia lui Eminescu așa cum a spus-o și Mihail Dragomirescu: capodopere, opere de talent, opere de virtuozitate. Oricâtă știință ai avea sau ai pretinde de la cineva, nu se poate peste asemenea categorii.”; Aureliu Goci: „Poezia lui Eminescu este un monument al limbii române și al conștiinței naționale, performanța estetică superlativă în pragul secolului XX. Eminescu rămâne unic (…) el este absolutul, canonul literaturii române. (…) Eminescu rămâne o culme a gândirii și creativității românești”; Ovidiu Ivancu: „În canonul românesc, Eminescu trebuie să ocupe o poziție centrală.”; Alexandru Jurcan: „Eminescu se situează în sferele capodoperei. Admir în poeziile sale inefabilul, perenul, universalul, simbolistica mitologică, marca filozofică, dar și iubirea sa pentru limba română.”; Valeria Manta Tăicuțu: „Îmi place poezia lui Eminescu pentru muzicalitatea ei, pentru forma clasică perfectă în care a fost turnată, pentru motivele romantice incluse în ea, pentru bagajul ideatic și emoțional”; Nicolae Mecu: „Eminescu este, pentru mine, instauratorul la noi al standardelor marii poezii și totodată reperul suprem al eticii creației.”; Grid Modorcea: „Eminescu este sfântul nostru de fiecare zi. (…) Dacă suntem români și simțim românește, este imposibil să nu fim eminescieni, fiindcă limba eminesciană este organică, ea reprezintă seva românismului. (…) El este UNIC.”; Mariana Nicolae: „Influența poeziei lui Eminescu, cred, este imensă. A folosit limba română în moduri nemaiîntâlnite până la el. A demonstrat că poate exprima idei care nu fuseseră exprimate până atunci,”; George Olteanu: „Eminescu are, așadar, un mare merit în sincronizarea poeziei noastre cu poezia universală”; Liviu Pendefunda: „lirica lui Eminescu este o poezie de excepție, o capodoperă care ocupă o poziție centrală în canonul literaturii române, și menirea noastră este de a o face în întregime cunoscută întregii lumi.”; Adrian Dinu Rachieru: „Eminescu se încăpățânează să rămână o permanență (…) Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate vie (…) . Fiindcă Eminescu, scria T. Vianu, este și rămâne «marele subiect al literaturii române». Eminescu este lângă cei mari. Este un uomo universale.” El încarnează esența spiritului românesc. (…) putem vorbi de un eminescianism matricial, fertil, compensatoriu, favorizând și stimulând „mutațiile poeziei noastre.”; Ioan N. Roșca: „Eminescu a ridicat poezia pe culmi nemaiatinse până la el, atât prin profunzimea ideilor și sentimentelor, cât și prin plasticitatea imaginilor, prin varietatea formelor prozodice, prin melodicitate, prin bogăția rimelor și raritatea unora dintre ele (…). Sintetizând, Eminescu este inițiatorul poeziei române moderne, iar prin limbajul său poetic, ca și prin cel al prozei sale, în parte realistă, în parte fantastică, este și unul dintre creatorii limbii române literare. (…) Înaintea poeziei lui Eminescu, adică mai presus de ea, nu cred că se situează vreo altă creație poetică, Eminescu fiind un vârf al poeziei românești și universale, alături, desigur, de altele.”; Viorel Savin: „Poezia lui Eminescu va exista atâta timp cât existența românilor va fi guvernată de instinctul de conservare națională și culturală!”; Nicolae Silade: „este o poezie de excepție, o capodoperă și ocupă o poziție centrală în canonul literaturii române.”; Octavian Soviany: „Eminescu a fost adevăratul creator al limbajului poetic românesc”; Alex Ștefănescu: „Multe poezii ale lui Eminescu au o frumusețe nepământeană, par scrise de un zeu. (…) Cuvântul „geniu” i se potrivește indiscutabil.”; Constantin Trandafir: „Poezia lui Eminescu este o poezie de excepție, genială, ea ocupă o poziție centrală / prioritară în contextul literaturii române. (…) ea se situează în siajul poeziei majore de astăzi și al marii poezii dintotdeauna.”; Radu Ulmeanu: „Eminescu a atins deseori absolutul în gândirea și în poezia lui, și cred că este singurul, în literatura română, din acest punct de vedere.”; Magda Ursache: „Eminescu e de neocolit și se așează singur în Lumină atotstrăbătătoare. (…) Eminescu nu-i poet de serie, e poet complet, enorm, inegalabil, deci e inseriabil. De asociat, pentru geniul său de uriaș calibru, l-aș asocia lui Shakespeare, iar în postura de poeta vates, cu Hölderlin.” (…) Este măsura tuturor poeților”; Nina Vasile: „pentru mine creația eminesciană se distinge (…) prin transgresivitate în primul rând, altfel spus, prin depășirea domeniului strict al poeziei prin poezia însăși. Adică lectura singură a poeziei trimite dincolo de ea, metafizica și fizica fiind doar două dintre extensiunile vizibile în prezent. Asta implică și o tendință enciclopedică, tipică marilor creatori, în general.”; Geo Vasile: „Din punct de vedere estetic, al limbajului poetic, al temelor abordate , Eminescu a însemnat o veritabilă revoluție.”; Călin Vlasie: (după ce încearcă să explice că a fost greșit înțeles privind afirmațiile din interviul publicat în revista Feed Back și nu numai… și că afirmațiile i-au fost întoarse pe dos): „Nu pot despărți numele lui Eminescu de marii poeți ai lumii care stau la temelia unor culturi și literaturi. (…) În eternitate Eminescu transcende orice ideologie literară, fiind simbolul poetului-prototip care va străbate veșnic literatura română în toate timpurile de după el și în cele care vor veni, care se naște o singură dată într-o cultură și care se regăsește în fiecare poet de după el.” (citabil, nu?); Radu Voinescu: „noi avem în vedere opera în ansamblu, care e unică, individualizată între toate literaturile lumii. (…) Ce mă seduce? Măreția acestei poezii, o respirație largă cât umanitatea și cât Universul (…), temele, expresia armonică a unor cuvinte îmbinate neașteptat în sintagme grele de sens și pline de frumusețe, ritmul inconfundabil, faptul că de câte ori recitesc versurile dau de câte ceva care îmi spune mai mult decât dățile trecute.”; Varujan Vosganian; „Poezia lui Eminescu este complexă, abordează specii diferite, este inovativă în ce privește versificația și rima, este patriotică, fără a fi găunoasă, are tematică populară, fără a fi naivă, este religioasă, dar nu habotnică, vorbește cu măreție despre nimicnicia trecătoare a omului, este lirică, fără a fi plângăcioasă. (…) A devenit universal pentru că a atins profunzimi care nu au limbă maternă.”; Lidia Zadeh Petrescu: „Poezia lui este nemuritoare, este perfectă din punct de vedere al structurii, al semanticii, al ortografiei, al prozodiei, fiind construită armonios în cadențe și rime impecabile, abordând teme diferite. ”
La final, înțelegem cât de necesară era această anchetă pentru a se clarifica raportarea actuală a lumii literare la Eminescu, în apărarea căruia au sărit „râul, ramul”, toți, cu mic cu mare.
Mai mult decât atât, ancheta a avut o asemenea forță, încât a determinat exprimarea unor opinii surprinzătoare, contrare, chiar de către unii scriitori implicați în ancheta de la Dilema. Opinii care, poate, fără această replică creată de poetul Virgil Diaconu, ar fi rămas neexprimate. Un efect, aș spune, uriaș. Puține acțiuni literare au avut un efect atât de puternic și de imediat. Și considerăm că prin aceasta Virgil Diaconu a adus un serviciu uimitor literaturii române. Și, poate, nu numai.


Mihai EMINESCU

Când crivăţul cu iarna…

[ I ]

Când crivățul cu iarna din nord vine în spate
Și mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern,
Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern…

Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,
S-aud cânii sub garduri că scheaună și latră,
Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clești,
Să cuget basme mândre, poetice povești.

Pe jos să șadă fete pe țolul așternut,
Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe gânduri și să mă uit de lume,
Cu mintea s-umblu drumul poveștilor ce-aud.

Orlogiul să sune ­ un greier amorțit ­
Și cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,
Să văd roze de aur și sărutări aprinse
În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,
Ca vorba unei babe măruntă, țănduroasă.
Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.
Din el o aud astfel cum voi să o aud
Ș-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.
Și mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,
O-nșiră apoi iarăși cum dânsa a voit.

Astfel gândirea-nșiră o mie de mărgele ­
Un șir întins și luciu dar fără de sfârșit;
Somnul m-apucă-n brațe prin gândurile mele
Și-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.
Prin șirul lor ce sună, orlogiul cu jele
L-aud sunând ca greier bătrân și răgușit;
În urmă tace chiar și a mamei rugăciune ­
La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.

Ajung la ea și noaptea umbririle-i și-ntinse,
Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,
Amorul lin își moaie aripele lui stinse,
Pe ochii ei eu caut profunde sărutări ­
Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse
Și glasul ei e cântec în line tremurări,
Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea așează ­
Adorm și ea la capu-mi surâde și veghează.

[ II ]

Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,
Se-mbină, se-nfășoară, se luptă, se desfac,
Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,
Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,
Și feți-frumoși cu plete în haine luminoase,
Cu ochi căprii, nalți, mândri ca arborii de fag ­
În visele din somnu-mi s-adun și se îmbină,
Fac nunți de patru zile și de patru nopți pline.

Îmi-pare atunci că mândră Ileană Cosânzeană,
Cu ochi, albastre stele, blondă, un spic de grâu,
În mine se-ndrăgește și-ușoară-aeriană
S-așază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,
Eu netezesc cu mâna arcata ei sprânceană,
Ea ochii și-i închide, zâmbind în visul său ­
Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înțelege,
Cu buze-abia deschise îmi spune blânde șege.

Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,
Că lanuri undoiază, că apele lin plâng,
Că nourii îi sparge-o armonioasă lună,
Că stelele din ceruri se scutură și ning ­
Prin lanuri înflorite noi mergem împreună
Și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng
Și ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește,
Iar sufletul îmi râde, și inima îmi crește.

Luna prin nouri înger pe lume blând veghează.
Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.
Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,
Copacii se cutremur în frunțile de stânci,
Lumina se-mprăștie în pânză luminoasă
Pe merii plini cu floare-n grădinele adânci ­
Și eu, la trunchiul unui, visez la ea deștept,
În ploaia de flori roze pe dânsa o aștept.

Ea vine și pe sânu-mi când dulce ea se lasă
În pletele-mi și-ncurcă micuță mâna ei,
Și umeda-i suflare, pură, copilăroasă,
Adie blând pe frunte-mi și peste ochii mei,
Apoi fața-i uimită de pieptu-mi ea apasă
Și lacrimi de iubire i-nundă ochii săi,
Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât
Încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.

Și sărutări o mie trezesc în ea mii vise
Și fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;
În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,
O lume e de visuri, o lume de senin;
Ea fără șir vorbește, și dulcile-i surâse
Cu lacrimi se amestec, și buzele-i suspin ­
Ea doarme astfel trează, din somn când se trezește
Cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbește.

În vis mă arde soare și cerul e văpaie,
Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,
Iar undele-i uimite, profunde și bălaie
Reflectă-n ele țărmii ­ se-ntunecă, se șterg…
În barcă șed ș-ascult eu a inimii-mi bătaie
Căci eu ca rândunica la dânsa iar alerg ­
Pe-a malurilor arbori și frunza este mută ­
Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share