Brigada diverse – (P)as, (T)oni!
23, 29 noiembrie 2024
Este a doua oară când ies din carapacea obișnuinței. Săptămâna aceasta. Rar spre deloc mă uit la filme românești actuale. La cel de astăzi forțat de meserie și țintuit locului parcă de o intuiție – jur că am dat să mă ridic. Un început ca mai toate. Ca-n literatura școlară: expozițiunea? Preambulul unei plecări peste hotare. Griji, preocupări cotidiene, pregătiri. Intrigă sau nu, s-a ajuns la momentul diurnei. Și de acolo hotărârea definitivă. Să urmăresc până unde poate merge…. Așa am revăzut practic, în cheia grupurilor cu care am prestat artistic, cele două descinderi în Germania. Ambele cu defecțiuni. Ambele asemănătoare cu „America, venim!”. Rămași fără bani sau fără vreun ban de diurnă. Cu angajamente particulare ciudățele. Și cu două descinderi la televiziuni – una chiar la Măruță (una la Răzvan și Dani) – unde aproape că fabulasem ca și echipa de actori din film (noi lăsasem totuși să pluseze realizatorii până la un punct – n-am fost atât de nesimțiți și aroganți să spunem că aveam mai mult decât era: legătura lui Becker cu doi dintre Scorpions-și, muzicale evident, înainte să devină ceea ce sunt azi).
De data trecută pierdusem din vedere esențialul îngrijorării pentru bugetul vlăguit. În a patra selecție exista un pasaj unde câteva domenii erau alese ca barometre pentru dezastrul (și nu chiar așa) actual: construcții rezidențiale, transporturi, producție industrială și – luați loc ca să nu picați – serviciile IT. Tocmai de acolo – ultimul – de unde sume „uriașe” „intrau” în buzunarul statului. Ași, bre! Nu erau scutiți de taxe, parcă?
Cabral și pe fundal o șosea și-un necatalogabil ins care și-a găsit să incite la citire cu un titlu pentru care se face răzmeriță națională: „Cum era să mă omoare…” respectivul. O povestire idioată, ca toate idioțeniile cu care se preocupă societatea, individ cu individ, astăzi, fără să apeleze vreodată la rațiune. „Mortul”, pe scurt, sunat de metisul uriaș, bătând apa din piuă doar pe faptul că tocmai el avea parte de un așa privilegiu, ca să-i spună o glumă. Atât de bună, susține, încât era aproape să dea colțul de râs. Fâs, mă nene! Bineînțeles că m-am dus cu similitudinea de-a fi folosit un titlu cu aceeași rezonanță. Numai că eu visasem. Și m-am și trezit.
Atât spun: copiii ăștia se cred poeți. Și nu e niciunul.
Am și cunoscuți dintre cei ce se pozează acasă lângă șifonier cu ochelarii de soare, nu doar închipuiți liric.
Întâi să ai angajatori și mai apoi să pui problema reducerii șomajului. Chestiunea cu sportul are asemănări destule: nu toată lumea poate și vrea. Și mai este nevoie și de alte activități și meserii.
Cred că le-a… făcut-o Trump. Dar ei o zic mai bine și mai interesant. Americanii.
Cică Rui Zink îi spune. Nereușind să găsească un surogat pentru un verb. Voi cum ați reformula „Despre ce vorbim atunci când vorbim despre exilați”?
Măcar kosovarii au avut bunul simț să renunțe. Pe când și românii, când joacă cu echipe al căror nivel este net superior sau, mai curând spus, care sunt de neînvins, inexpugnabile?
……………
Numai mamă de prezidențiabilă să nu fii. Dădui întâmplător pe a ăsteia tot „răsfoind” fadele televiziuni. Și n-a reușit să mă impresioneze. După – după alegeri -, însă…. E o performanță. Aceeași canapea, același aspect cameral, aceeași bluză. Asta ca să arate poporului cât de ca tot poporul este. Săracă. Da’ cine mai este azi?
