Spații culturale nr. 97 (8)

Debut

Claudiu BUTNARU

Dor

Plutește dorul ființei mele de căldura ta
și chipul mi-e alb de străinătate, ca osul
căci fără tine-mi simt viața ca un val
ce se unduiește vag, negăsindu-și rostul.

Mi-e sete de o gură din structuri vechi de lut,
mi-e sete de-un moment ce-ar fi-nsemnat adio
și cu tâmpla pe podea pasul ți-l ascult,
dar în zadar hramul ți-l port, stafio.

În seri cu apusuri roșii ce coboară spre noapte
mă mint privind spre viitor, că-mi va fi bine,
cvadriga simțului saltă-n cai cu șoapte
și ca un pungaș se strecoară dorul de tine…

Toamnă târzie cu măceși

În alte sulițe zâmbește sângele
cu colții lui roșii închiși de râsete.
Alătură-te cântecului meu gol de sunete
și arde funia răbdării până rămân doar
chingile.

Haide! Vino-mi în brațele ca stâncile
tu mare ce își arată liberă adâncurile
și aruncă-n mine cu falși sfinți și
cu arginți.

Frumusețea ta a născut trandafiri
pe fundul mării; atât de neprețuită
ești și algele se preumblă pe ochii
tăi dați serii ce sunt mai presus de
formațiunile cerești.

Berzele s-au înroșit de apusuri

și-n toamnă îngerii culeg fructe din
trupul copților măceși. Se sfârșește

sunetul din ploile pe care le invoci
până ce norii, se golesc…

Și mi te-arăți din când în când palidă
alintându-te de-oglinda ta nesfârșită
ce îmbină zările, toate depărtările
lungindu-ți corpul plin de feminitate
aparte…

Odele Mariei

2

Tu, pe tine te-ai născut ultima din largul mării stelare, ovale.

Tu naști stâncile de zbor cu sânge și pene pe vise secundare plutind printre sfere cu licăriri ciudate și contorsionate.

Vifor în camere, sânge cald în vene cu flori pe ovare și îngeri în drum spre a se naște sub priviri eterne, bucurii pământene.

Mărie din palmele tale, din tălpi și din ochi să naști îngeriri caste, de priviri albastre…

Adună-mă

Și ploaia ta de vise mi-a deschis
aripile. Zbor, zbor ca o clipă răzvrătită
prin aerul timpului, oprindu-mă în ochii tăi, ce îl
poate opri.

Atât de dulce toamna pe care o văd
prin existența ta, de parcă tu ai fi adus-o
și râuri de smarald poartă frunze, și frunze
trec peste îngerii din noi, oglindiți, în apă.

Deodată, lumea se deschide în lume și
aerul e mult mai dulce, și visele-mi se oglindesc
în visele tale, despărțite de o cascadă de lumină.

Adună-mă din căile pe care ți-e teamă să mergi.
Adună-mă din răsărituri pe care le simți, nu le vezi…

Adună-mă, încheagă-mă…
Am uitat cine sunt, pentru ca eu iubesc să fiu tu…

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Argonautul

Altădată eram convins de faptul că numele lui Eugen Botez nu mai este rostit decât în treacăt și poate, paradoxal, printr-o aulă universitară ori cenaclu de provincie. Mi-aduc aminte că „Jurnalul de bord” era plasat la mijlocul anilor ’80 (sper ca memoria să nu îmi joace feste!) în fruntea listelor ce fixau lecturile suplimentare pentru elevii de gimnaziu. Evident, doar retoric, mă întreb: câți dintre aceștia se vor fi angajat la parcurgerea cu stoicism a cărții și câți vor fi avut priceperea de a-l citi așa cum trebuie? Scriitorul născut la Botoșani, cu o biografie ce ea însăși devine subiect de roman, a echivalat cu o figură exotică în literatura noastră. George Călinescu îi aprecia argoul marinăresc, dublat de o disponibilitate ieșită din comun de a conferi verosimilitate întâmplărilor povestite.
După ce în tinerețe urmează cursurile Școlii de ofițeri din București, apoi ale Școlii de aplicație a sublocotenenților de marină din Galați, Eugen Botez pleacă în 1896 din portul Sulina cu „Mircea”, într-una din aventurile vieții. Ca marinar – ofițer urcă treaptă cu treaptă, ajunge în diferite porturi, se bucură de aprecierea „camarazilor”, primește varii distincții. Aproape în același timp se consumă și celălalt traseu, cel al „aventurii literare”. Un scriitor cu siguranță plămădit dintr-un altfel de aluat, al cărui destin trebuia prins și într-o formulă romanescă, drept pentru care… apărut în deja celebra colecție a biografiilor romanțate, „Jean Bart. Argonautul” (Editura „Polirom”, 2024) oferă o alternativă fictivă extrem de reușită, în granițele căreia lectorul este întâmpinat de „realitățile” unor lumi în același timp contrastante și complementare, cu coordonate bine alese, reprezentative, avându-l drept element de legătură pe cel care, în ciuda celor cincizeci și nouă de ani, „se simțea bătrân cât un vechi lup de mare”.
Adrian G. Romila reușește admirabil să restaureze prin imagini literare consistente nu doar un caracter, ci reface o întreagă epocă; inspirat, alege ceea ce îl pune în avantaj, apoi clădește cu meticulozitate, acordând atenție
fiecărui detaliu. Scenele au miez și o tensiune narativă intrinsecă, evenimentele capătă o aură aparte, fiecare traseu este motivat și dus până înspre ultimul semn relevant. Se simte experiența pe care a întregit-o odată cu volumele anterioare, aș zice mai ales grație incursiunii către un posibil imaginar al mării – „Pirați și corăbii” (Ed. Cartea Românească), dar și romanului multipremiat „Acasă, departe” (Ed. Polirom), a cărui acțiune presupune din nou bricolaje (auto)biografice. Și aici, în paginile romanului docu-fictiv „Jean Bart. Argonautul”, pendulând între real și un imaginar (re)creat, Adrian G. Romila surprinde fapte deosebite, destine capricioase, aventuri, confruntări mai mult sau mai puțin verosimile. Volumul are o construcție ciclică, începând și întrerupându-și firul evenimentelor în dreptul celor cincizeci și nouă de ani la care ajunge personajul. În vâltoarea evenimentelor se află ușor augmentată figura unui fost ofițer activ al marinei române (1896-1912), aflat în anii din urmă în rezervă, descoperindu-și cu adevărat vocația (cu câteva săptămâni în urmă își publicase romanul „Europolis”). Creionat voit în tonuri luminoase („Dar ochii îi erau vii, plini de speranțele viitorului, de viitorul literaturii sale, abia de acum va demonstra ce poate, da, se va urca literalmente pe succesul recent și o va ține tot așa, o să vadă toată lumea cine e și de ce-i în stare în materie de scris.”), chipul Comandorului va privi retroactiv cu destulă seninătate evenimentele ce îi vor fi dat sens… Poate și din pricina unui parcurs încercat (război, confruntări de tot felul, două căsnicii fără happy-end, mai multe imobile în care e nevoit să trăiască – de la cămăruțele închiriate pe unde-l purtau îndatoririle până la casa din Constanța devastată de nemți și bulgari în iarna lui ‘96-’97, până la casa din București de pe Str. Zefirului ori la cea de pe Oltea Doamna!), personajul în discuție schimbă roluri, posturi și registre, împă(u)nându-și existența cu o „recuzită” demnă de invidiat. În astfel de „interioare” adăposteau când și când camarazi de punte (Ionescu-Johnson), amici de la Liga Navală Română, de la publicațiile marinei, dar și scriitori însemnați precum Ralea, Vianu, Istrati, Vlahuță, Sanielevici, Arghezi etc.
Decorurile pline de bun gust ale spațiilor mici se acordă cu planimetria orașelor mai importante – Sulina, Iași și chiar Bucureștiul, tustrele stând în fața celui ce le privește aproape exclusiv cu „cele grăitoare ochiului”. În descrieri, pe alocuri, Adrian G. Romila rămâne voit în formula balzaciană (București – „Grădinile cârciumilor, terasele și cafenele își scoseseră deja mesele și scaunele pentru mușterii care ar fi vrut să servească ceva afară, la aer și la priveliște fără fum, vitrine și geamuri în față. Mirosea deja a vară, începea vânzoleala în orașul de pe malurile murdare ale Dâmboviței, oameni, tramvaie, automobile și trăsuri mișunau încoace și-ncolo de la Palatul Regal și de la centrul cu pavaje și case falnice, cu garduri înalte din fier și cu marchize, până la mahalalele pitice, cleioase, îngălate, înecate-n cotețe, viță-de-vie și livezi.”), amintind prin vocile eroilor săi filiațiile lui Jean Bart cu proza de factură realist-socialistă („Și… asta, cum îi zice… un fel de… lirism naval la domnul Jean Bart, numit și Eugen Botez, persoana aici de față! Dacă-i excludem socialismul – și cine naiba a mai văzut ofițer socialist, domnilor? -, lirismul naval e pe de-a-ntregul al lui, e stilul inconfundabil al domnului Jean Bart zis și Eugeniu Botez, în literatura română! Sau era invers, Eugeniu Botez zis Jean Bart? Oricum, mare comandor și mare scriitor, om sensibil, ce mai! Moldovean sadea! Nu ne-a zis el odată c-a fost elevul lui Creangă la primară, acolo, în târgul prăfuit al Iașilor? Na, poftim, elevul lui Creangă, monșer!”).
Meritele lui Adrian G. Romila sunt incontestabile: cu „multă știință de carte”, redescoperind volutele limbii de la mijlocul secolului al XIX-lea, pornind de la un subiect ce pentru majoritatea s-ar fi dovedit mai degrabă arid, autorul ivește o poveste frumoasă, redescoperindu-ni-l pe Jean Bart; așază în „rame drepte” rolul celui care declara: „sunt un democrat dar am fost pentru cauza celor mulți și obidiți”, al unuia care se regăsea în poezia lui Eminescu, deși nu era atras în niciun fel de junimiști – un om plin de contraste, și asta pentru că tumultul vieții mustea în toate hotărârile pe care le lua. Un roman despre patima mărilor și a apelor întinse, despre iubire, greșeală și iertare, despre destine iconice – precum cel al bricului Mircea, nu în ultimul rând, un roman despre aventurile cândva prefigurate în sufletul fiecăruia dintre noi.

Sorin CĂLIN

Doamna, vagabondul și-o mână de ajutor

Om mare românul, săritor și vajnic apărător de glie. Așa e când educația ți-a bătut devreme la poartă, devreme în secolul trecut, sau poate nu chiar atât de devreme, așa cam pe la o treime din el. Poate nici chiar atunci, încă nu m-am hotărât dacă bubuitura de tun sau vaca despriponită au avut vreun rol în viața celui ce azi, în chip de sfătuitor, de agent ad-hoc de circulație s-a oprit, sprijinit în bățul ce-i ține loc de baston și a început să-l ghideze pe unul dintre prinții sorții, un ieșit din găoace de struț, de pasăre domnească, în încercarea de a-și face loc de ieșire din strâmtoarea parcajului noii orânduieli edilitare. Bătrânul, un afurisit de om când își pune în gând, o semănătură de chip de bunic din partea tatălui (probabil de aceea îl accept drept cunoscut și tata de mușteriu câteodată), mă miră că nitam-nisam și-a găsit timp să zăbovească la porțile bunăvoinței și că sprânceana ridicată din colțul stâng nu arată, ca și la străbunii mei, o plinătate și o suficiență în chip de ,,singurul pe lume”. Îmi aduc aminte cum prin toamnă i-am servit un cot subtil, ca de la egal la egal, în chip de înțelegere și împăcare cu vecina de imobil, hotărâtă să-și ducă planul la realizare: montajul unui biet burlan pus chezaș discordiei dintre ei.
Azi, omulețul meu cu ,,pluș” fuma. Picior peste picior, așa ca un mic fante, fără de barbă stufoasă, cu o mustață dezordonată, asimetrică, ocupa locul unde m-am obișnuit să-l văd semnând condica. Nu-l mai zărisem de ceva vreme, cel puțin nu ca aseară, când reușise să-mi frângă sufletul. Lacrimile, cele sufletești, podidiseră în mine, mă îngenuncheaseră, mă răscoliseră până aproape să nu mai fiu în stare să merg. Sufletul meu rămăsese acolo, lângă el, lângă neputința lui, a mea, a tuturor de-a îndrepta o lege nedreaptă, cea a drumurilor rătăcite. A lucrurilor strâmbe, a duhului fără de duh. Lângă el, doamna, o damă cu camelii, o cățelușă trântită regește pe divanul de pavele, privea cu ochi vigilenți spre mine.
Mi-am făcut cărare printre cei doi și-am prins rărunchilor încă un oftat.

Și?

Se sfârșește pământul, lumea? Sfârșească-se. Ce-a vrut să fie și la ce s-a ajuns. De la un îndemn către frăție, spre unitate și gând bun aproapelui, la apocalipsă. Mai mult ca sigur, finalul apoteotic prognozat nu privește o catastrofă cosmică, ci dramatismul lipsei de credință oarbă, ce ține de punct și de la capăt religiei. Privesc mirat îngrijorarea chibiților și pe a participanților direcți la actul evlavios care se tem, și nu-mi dau seama de ce și cine, ce amenințare plutește deasupra capetelor altora, fiindcă ale lor au aura sfântă, și care să fie interesul lor în căința celorlalți. S-ar putea numi grijă față de semen, poate prea multă câteodată, nefondată și nu mint când spun că de fațadă. La noi se numește erezie, la ei păcat și diferența majoră reieșită din cele scrise și cele grăite este că unii nu pot alege decât iadul, greșelile lor fiind de neiertat, iar cei cu spovedanie și recunoaștere de vină au un loc rezervat în lojele raiului. Sunt uimit în continuare, din câte știu eu, stâlpul credinței ortodoxe și, în general, al eresului în ezoterism, Dumnezeu este omniprezent fără a lua o formă anume, a fost și rămâne Iisus, singura reprezentare carnală a Lui, singurul din gura căruia cineva a putut auzi mărețele gânduri planificate pentru omenirea dezorientată, pierdută odată cu alungarea făpturilor de lut divin din paradis. Dacă și lui Cristos i se răstălmăcesc vorbele, atunci….

Nicolae POGONARU

atât de aproape

atât de aproape
dar atât de departe
tu ești luna plină
strălucind în noapte
demult zărindu-te trecând
mi-am zis:
„uite zeița Lună

a coborât puțin pe Pământ”

ichigo ichie

m-ai rugat
să privesc spre apus
Crai Nou
strălucea peste munți
în parc tu și eu
ca doi adolescenți adulți

zâmbet

lacrimi de răcoare
picură peste parc
în curând
pe o alee
zâmbetul tău
va alunga norii

clipa

undeva
pe un tainic drum
inimile noastre
s-au întâlnit
pentru o clipă
într-o floare de salcâm

sophora japonica

încet încet s-a dus și vara
va-ncepe-al frunzelor exod
iar eu aștept să vină seara
să merg prin parc poate te văd
și n-o să vii o să visez
că treci pe-acea potecă lină
lângă salcâmul japonez
cu florile încă-n lumină

pasaj

cum trece vremea
și amintirea doare
speram că floarea de salcâm
va dăinui sub soare
dar știi cum e
speranța moare ultima
dar moare

melancolie

în toamna aceasta
de-ai veni pe alei
ai ieși din melancolie
vrei nu vrei
ne-am plimba pe margini de lac
și-n acest timp aș alege să tac
iar când ți-aș atinge
ca din greșeală mâna
ai vedea cum de pe cer
îți zâmbește luna
ne-am apropia
unul de altul cuminți
simțindu-ne pulsul
inimilor noastre fierbinți