Spații culturale nr. 97 (1)

Petrache PLOPEANU

Cine-i de vină?

Motto:
„Pentru nebun, oricine și orice e bun de țap ispășitor, descumpănirile și le rezolvă dînd vina pe alții, oameni sau obiecte: delirul îi dă sufletului putința să se gospodărească prin extindere. Noi, zdraveni la minte, siliți să procedăm cu discernămînt, ne repliem asupra înfrîngerilor noastre, ne agățăm de ele, din neputința de a găsi în afara noastră cauzele lor și sursele ce le alimentează: bunul-simț ne obligă la o economie închisă, la o autarhie a eșecului”.
(Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, București, 1992, p. 72)

Întrebarea din titlu are o existență multidimensională, dar toate acestea pornesc de la dimensiunea gândită și de la aceea rostită. Cea dintâi este introspectivă, în timp ce a doua este verbalizată. Verbalizarea noțiunii de „vină” creează o stare de autonomie a acesteia, ea desprinzându-se de emițător și căpătând o existență aproape de sine stătătoare.
Termenul de „vină” vine din slava veche, limbă în care apare având unul dintre multiplele lui sensuri, acela de „motiv”, așadar cauză, am spune noi acum, dar o cauză nefastă, deoarece celelalte sensuri duc invariabil la sensul de greșeală datorită încălcării a ceea ce este stabilit drept corect, din toate punctele de vedere care țin de existența unei comunități într-un anumit timp.
Emițătorul întrebării Cine-i de vină? se bănuiește pe sine în stadiul primar al introspecției de a fi de vină, de unde verbalizarea care urmează inevitabil. Prin aceasta, el „dă vina pe cineva”, „aruncă vina pe cineva”, „învinuiește pe cineva”, acest „cineva” situându-se în exteriorul emițătorului. Se pot observa gradele diferite și din ce în ce mai agresive ale verbalizării mecanismului de răspuns: dă vina, apoi o aruncă și mai apoi îl introduce pe acest cineva în vină, adică îl învinuiește. Cu fiecare etapă, emițătorul îndepărtează de sine bănuiala că el ar fi vinovat; o abate asupra cuiva foarte precis, care poate fi divinitatea supremă sau răul suprem, un anumit om, un anumit lucru sau, imprecis, Lumea sau Oamenii. Prin aceasta, el se degajează de orice responsabilitate în legătură cu ceea ce a identificat drept cauză nefastă. Cel ce rostește întrebarea respectivă o îndreaptă inevitabil în exteriorul său, spre Ceilalți, orice ar fi aceștia, zei, demoni, oameni, lucruri, idei. Individul respectiv își neagă prin această întrebare calitatea sa de cauză posibilă nu numai nefastă, ci și fastă, acceptând în schimb calitatea de efect. Efect al unei cauze pe care, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, el o consideră nefastă. Majoritatea covârșitoare a membrilor speciei noastre gândesc în acești termeni: Ceilalți sunt cauza nefastă, Ceilalți sunt Infernul!
Vina, în sensul de cauză, „plutește” în „substanța” Realului, la fel cum particulele elementare se află în mișcarea browniană definitorie materiei. Aflate aici, au o tendință firească de a se îndrepta întotdeauna spre locurile raționale, care se presupune că sunt oamenii pe care îi „izbește” atunci când îi întâlnește într-un anumit context, determinându-i să-i conștientizeze existența, iar prin verbalizare să-i ofere consistență, dar una negativă. Prin verbalizare, oamenii „izbiți” de vină o aruncă spre Lume. Oamenii creează întrebarea: Cine-i de vină? și găsesc întotdeauna vinovații, pentru că rostul întrebării este și acela de identificare a acestora, nu numai de a-l absolvi pe emițător de bănuiala de a fi vinovat el. Chiar și propria vină, vina evidentă și cunoscută de ceilalți este eludată, apărând dedublarea „nu eu” – „ceilalți”
Aici apare problema învinuirii: De ce învinuim? Pentru a nu fi noi învinuiți mai înainte? Pentru confortul nostru personal? Deoarece aceasta este tendința „omenească” de a pune Răul în exteriorul nostru? Dar prin asta, așa cum am remarcat deja, Omul se desparte de Cauză și adoptă poziția țintei, a Efectului.
Este de adusă în discuție atitudinea măscăricilor nebuni sau așa-ziși nebuni din toate timpurile. Nebunilor li se iartă totul, orice ar spune aceștia despre regi, împărați, oameni de stat etc. Nebunii-Bufoni pot râde de stăpânii lor fără grija că pot fi pedepsiți. Îi pot învinui pe aceștia de orice. Iar aceștia acceptă învinuirea deoarece vine de la cineva despre care se presupune că nu se încadrează în logica acceptată de colectivitate, considerându-se că nici vina respectivă nu face parte din logica acelei colectivități. Așadar, vina unei părți a celorlalți este recunoscută de cealaltă parte dacă ea se înscrie în contextul social respectiv.
Ce spune Cioran despre vină?
Personajele pe care le manipulează pentru a-și expune concluziile sunt: „nebunul” și „noi, zdraveni la minte”. Pentru fiecare parte există vina pe care fiecare o gestionează diferit.
Care sunt trăsăturile nebunului vizavi de „vină”? Acesta dă vina pe alții, „oameni sau obiecte”, pentru a-și rezolva „descumpănirile”. Ce anume îi facilitează această acțiune? Delirul. Ce rol îndeplinește aici Delirul? Îi dă „sufletului putința să se gospodărească prin extindere”. Ce este această „extindere”? Aruncarea vinei în exterior, asupra lumii de dincolo de el.
Ce fac cei „zdraveni la minte”, „noi”, cei „bănuiți” că am avea discernământ? Noi „ne repliem asupra înfrângerilor noastre, ne agățăm de ele”. De ce? „…din neputința de a găsi în afara noastră cauzele lor și sursele ce le alimentează”. Ne limităm astfel cu bună știință la o „autarhie a eșecului”. Autarhia presupune un sistem închis care se întreține prin sine însuși, în acest caz sistemul fiind chiar mintea noastră, cu bunul nostru simț. Așadar starea de „zdrăveneală la minte” nu este proprie tuturor celor care au rațiune, ci doar acelora care au și bun-simț. Cei care au bun-simț nu pot da vina, nu o pot arunca, nu pot învinui pe ceilalți din exterior, ci doar pe ei. Pornesc de la ei și se întorc la ei. Acceptând vina proprie, vina sau vinile reale, le pot accepta și pe cele ale celorlalți, ceea ce ilustrează latura mesianică a omului respectiv. Invers, cei care dau -aruncă vina, învinuiesc pe ceilalți nu pot dovedi existența bunului-simț, ci doar prezența unui suflet descumpănit, a unui suflet delirând, care caută țapi ispășitori.
Cum pot fi ordonate enunțurile cioraniene în două silogisme valide?
Primul:
[Nebunului] „…delirul îi dă sufletului putința să se gospodărească prin extindere.”
„Pentru nebun, oricine și orice e bun de țap ispășitor…”
[Nebunul], „…descumpănirile și le rezolvă dînd vina pe alții, oameni sau obiecte”
Al doilea:
„…neputința de a găsi în afara noastră cauzele lor și sursele ce le alimentează…”
„Noi, zdraveni la minte, siliți să procedăm cu discernămînt, ne repliem asupra înfrîngerilor noastre, ne agățăm de ele…”
„…bunul-simț ne obligă la o economie închisă, la o autarhie a eșecului”
Reținem concluziile: Nebunul își rezolvă descumpănirile dând vina pe alții, în timp ce pe cei zdraveni la minte bunul-simț îi obligă la o autarhie a eșecului/asumare a vinei.
Urmărim în aceste zile premergătoare alegerilor prezidențiale și parlamentare, „spectacolul” campaniei electorale. Ca și cum acțiunile staff-urilor de campanie, afișe, fluturași, bannere, clipuri publicitare etc., nu ar fi suficiente, s-au organizat chiar adevărate spectacole politice pentru a aduce rating televiziunilor respective, cu pretextul că îi prezintă mai bine pe candidații la președinție pentru ca „cetățenii turmentați” să-și spele ceața de pe creier și să voteze în cunoștință de cauză. Se pare că această „cunoștință de cauză” este una nefastă, deoarece din tot jocul actoricesc nu s-a deslușit decât strădania acerbă de a da vina, de a arunca vina, de a învinui de toate păcatele Universului pe oponenți, indiferent care sunt aceștia. Am văzut un adevărat delir al răspunsurilor la întrebarea: Cine-i de vină? pentru n situații din România actuală, conectate desigur și cu situația internațională. Am văzut o căutare înverșunată de țapi ispășitori, frustrări care se cereau a fi rezolvate prin învinuirea oricui de orice, dar nu am putut consemna un cât de mic semn al existenței bunului-simț la cei care s-au perindat la microfon la scenă deschisă, interpretând scenetele ieftine ale înfierării oponenților și ridicării în slăvi a propriei persoane. Nimeni din prezidențiabili, nimeni din staff-urile de campanie, nimeni din partidele politice nu-și asumă responsabilitatea unui eșec. La noi nu există autarhia eșecului, la noi nimeni nu se poate învinui de ceva, la noi politicienii, prezidențiabili sau nu, par să îndeplinească rolul Nebunului-Bufon pentru care toți ceilalți sunt vinovați…
Iar Poporul?
Poporul dă vina pe politicieni…
Pentru mizeria pe care cetățenii o fac pe străzi și în parcările marilor magazine, în parcuri și în toate locurile publice…
Pentru grobianismul și primitivismul manifestat în traficul rutier…
Pentru lipsa de politețe față de celălalt…
Pentru agresivitatea manifestă, limbajul primitiv și obscen…
Pentru tinerii needucați și proști…
Pentru familiile incapabile să-și educe odraslele…
Pentru intelectualii care se ascund precum cârtițele în fundul pământului…
Pentru, pentru, pentru!

Valeria MANTA TĂICUȚU

la înecul final

îi auzi? îi vezi?
ronțăie lumea, o mestecă, sunt tot mai mari,
pântecoși ca norii de toamnă în care încape orice:
și mirosul de frunze putrede, și fumul atât de toxic,
de nebun și de prezent
la toate banchetele morții, la toate comemorările
păsărilor otrăvite-n văzduh,
ale peștilor plutind cu burțile-n sus
pe valuri tot mai tulburi, magnetizate de lună, de cerul pe care nu se mai văd stelele acum, la înecul final,

ei sunt ceea ce sunt fiindcă pot,
rod cărțile noastre, zilele câte-au rămas,
aurul din verighete și chiar nunțile noastre,
atât de inocente cândva, atât de perverse acum,
potrivite cu dinții de fier, de lup, de șobolan,
cu zâmbetul silit al preoților care trec linia
și Dumnezeu nu-i mai vede,
doar noi, dar nu pentru mult timp,
doar noi și atât

In memoriam

Victor MITOCARU

Profil îndoliat

N. 17 aprilie 1942, în comuna Pângărați, județul Neamț – m. 3 octombrie 2024, la Bruxelles (Belgia). Profesor, bibliograf, activist cultural, redactor, muzeograf, scriitor, publicist. Fiul agricultorilor Maria (n. Ardeleanu) și Toader Mitocariu, și-a început studiile în așezarea natală, după absolvirea Școlii Elementare Pângărați (1950-1957) continuându-le la Școala Medie din Bicaz (1958-1961). La aceasta din urmă s-a bucurat de sprijinul remarcabililor profesori Alexandrina Camelia Mancaș și Mihai Mancaș, ale căror sfaturi au fost decisive mai ales atunci când a optat pentru susținerea examenului de admitere la Facultatea de Filologie din cadrul Institutului Pedagogic de 3 ani Bacău (1961-1964). În postura de student, aidoma celei de licean și gimnazist, s-a numărat printre cei mai buni, obținând bursă republicană în ultimul an și terminând ca șef de promoție, fapt ce i-a adus repartiția la Școala Medie Nr. 3 (actualul Liceu cu Program de Educație Fizică și Sport) din Bacău, unde a rămas ca titular al catedrei de limba și literatura română până în anul 1968. În această perioadă a predat la clasele gimnaziale, unde i-a avut printre elevi pe actualii scriitori Gheorghe Iorga și Dan Petrușcă, reușind să treacă fără emoții examenele pentru definitivat și pentru obținerea gradului didactic I. Pasionat de studiul aplicat și de scris, s-a transferat la Biblioteca Municipală Bacău, unde, ca bibliograf, a început să fișeze cărțile și documentele necesare elaborării viitoarelor sale studii și lucrări. După tentativele publicistice din anii liceului, începe colaborarea cu redacția ziarului „Steagul roșu“, în paginile căruia debutează, în iulie 1969, cu schița „În ajunul examinării“, urmate în timp de o suită de articole și de creații literare, ce au mai văzut lumina tiparului, îndeosebi după 1990, în cotidianele Deșteptarea, Ziarul de Bacău și Monitorul de Bacău, în săptămânalul Așa, precum și în revistele Ateneu, Cartea, Cronica, Convorbiri literare, Jurnalul literar, Plumb, SLAST, Steaua, Tomis, Tribuna, Viața băcăuană, Vitraliu ș.a. Din 1969 se dedică aproape în totalitate muncii culturale, mai întâi ca instructor la Comitetul de Cultură și Artă Bacău, apoi, după numai câteva luni, ca instructor și șef al sectorului cultural din cadrul Comitetul Județean Bacău al U.T.C. (1969-1975), de unde va reveni, pe un post similar, la instituția ce a devenit între timp Comitetului Județean de Cultură și Educație Socialistă (1975-1984). Aici, în calitatea sa de secretar al Comisiei de răspândire a cunoștințelor a avut privilegiul să organizeze manifestări deosebite, onorate, între alții, de academicienii Eugen Macovschi, Ștefan Milcu, de criticii Nicolae Manolescu, Alexandru Piru, Eugen Simion, de alte personalități ale culturii românești. S-a numărat, de asemenea, printre cei ce au editat publicația metodică „Buletinul Cultural Educativ“, contribuții însemnate având și la alte publicații locale sau naționale. Editorial a debutat în volumul colectiv „Habitat ’76“ (Bacău, 1976), ce a inclus comunicările simpozionului omonim, între care și studiul său, „Cu privire la ideea de spațiu și timp în literatura română“. I-au urmat altele, inserate în paginile volumelor „Știința și condiția umană“, „Știință și contemporaneitate“, „Era omului“, apărute la Bacău, în perioada 1979-1985, la inițiativa Muzeului de Științele Naturii, ori în cele ale anuarului „Carpica“. Înainte de a intra în redacția revistei „Ateneu“, ca redactor (1984-1990), și-a completat, la fără frecvență, studiile, absolvind Facultatea de Filologie a Universității București (1972-1975), iar după ce, în 1984, a obținut Premiul Concursului „Porni Luceafărul“ și cel al revistei „Convorbiri literare“, în ultimul an al dictaturii și-a încercat forțele tot ca poet, fiind selectat – cu grupajul de versuri „Vitralii“ – în volumul colectiv „Intonații“ (Editura Junimea, Iași, 1989). Convulsiile postdecembriste l-au propulsat în funcția de director al Întreprinderii Cinematografice (1990-1991), la care renunță însă pentru a reveni în redacția revistei băcăuane de cultură (1991-1997) și a se dedica mai mult scrisului, debutând cu adevărat cu monografia „Viața lui Criste Cristoveanu“ (Editura Corgal Press, Bacău, 1998). La aceeași editură vor mai apare apoi volumul de publicistică „Prezentul discutabil“ (2000), cel de versuri „Semnul și clipa“ (2001) și impresionanta monografie „Cu Ion Borcea, prin veacul frământat“ (2004), distinsă un an mai târziu cu Premiul Fundației „Georgeta și Mircea Cancicov“. O altă monografie, „Un om (preotul Pavel Savin) “, a văzut lumina tiparului la Editura Plumb (Bacău, 1999; ediția a II-a, revăzută și adăugită, cu titlul Preotul econom stavrofor Pavel Savin, Bacău, Editura Rovimed Publishers, 2017), în timp ce Editura PIM din Iași i-a editat volumele de publicistică „Scrisori din țara cornului cu lapte“ (2005) și „Un expirat în Agora“ (2009), distins cu Premiul pentru publicistică al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor (2010), și cel de epigrame, „Clevetind pe Internet“ (2006). A publicat, totodată, ediția bibliofilă „Un muzeu, o lume…“ (Editura „Ion Borcea“, Bacău, 1988), volumul de poezie „Corabie în derivă“ (Editura Rovimed Publishers, 2010), cel „neîncadrabil“, „Călător prin Utopia Felix“ (idem, 2011), „Antologia anului 2012“ (idem, 2013), „O istorie vie a revistei Ateneu“ (Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2014; ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2015), „Tăcerile târziului“ (idem, 2021), iar în colaborare cu Venera Cojocaru și Neculai Barabaș, manualul „Pedagogie muzeală“ (Centrul de Pregătire și Formare a Personalului din Instituțiile de Cultură, București, 1999). La începutul lui iulie 1993 s-a înscris în Partidul România Mare, un an mai târziu fiind ales președinte al Organizației Municipale Bacău, iar apoi, concomitent, și ca vicepreședinte al Consiliului Județean al PRM, iar din 2000 a intrat și în forurile centrale, fiind cooptat în Consiliul Național. În legislaturile 1996-2000, 2000-2004 și 2004-2008 a fost ales consilier județean, grație jocurilor politice, din 2004, devenind și vicepreședinte al Consiliului Județean Bacău, cu atribuții de cultură, calități în care a fost în miezul evenimentelor de pe plan local și național, inițiind câteva manifestări de amploare dedicate lui Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare și Nicolae Titulescu, dar și altor personalități ale istoriei naționale. Scriitor polivalent, membru al Uniunii Scriitorilor (2006) și al Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii de pe lângă Academia Română, fostul redactor și muzeograf al Complexului Muzeal de Științele Naturii „Ion Borcea“ (1998-2004) și-a încercat condeiul și în roman, publicând mai întâi fragmentul „Portretul și absența“, în revista „Ateneu“, iar la începutul lui 2008, volumul „Dintr-un iad într-altul sau Statul e prostul proștilor“ (Editura Casa Scriitorilor, Bacău). În același an, noua ipostază a fost certificată de Premiul „Octavian Voicu“ al revistei Plumb, pentru proză. E inclus, de asemenea, cu poeme și opinii în antologiile „Retrospective“ (Editura Fundației Culturale Cancicov, Bacău, vol. I-2006, vol. II-2008), „Salonul Cărții Avangarda XXII“ (idem), „Iulian Antonescu – 70 de ani de la naștere“ (1932-1991), „Studii și evocări despre Iulian Antonescu“ (ambele, Editura Corgal Press, 2007 și, respectiv, 2008), „Ateneul Scriitorilor“ (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2008) și „Sub semnul lui Bacovia. Antologie pentru „mâine și mai mâine“ (Editura Art Book, Bacău, 2015). Fie-i memoria vie!

Cornel Simion GALBEN

Peșteră, suflet, cuvânt
Acelui gânditor din neștiut,
visând marea carte

Peșteră, adânc de suflet,
taină-nviorând cuvântul,
cum pe ape-n depărtare
ți s-ar năzări pământul;
oameni în contur de umbre
pe pereți ies la iveală,
dar discret retrasă-n carte

vezi cetatea ideală.

Pariuri

…În vremea aceea, melancolia
se prelingea mai dulce ca mierea,
cerul se pogora în crengile arțarului
dintre straturi, iarna mai prindea
în vârșă câte un suflet neprihănit.
Un țipăt străpungea în amurg:
târziuri galactice, cutremurând mituri.
Și-un vaier prelung rarefia aerul
din jurul statuilor.
Ar fi fost de făcut o prinsoare
cu pomul vieții, o alta cu prispa,
cu streașina.
Câștigând, ai fi alungat febra și
frigurile, ai fi șubrezit dârzenia veacului,
ai fi trezit patimile frunzei.
Acum parcă nu mai e nimic de făcut.
Ai paria și cu tine, dar știi
că ești din naștere pierzător la pariuri.

Gândul trecu mai departe

Pasărea nopții, speriată
de propriile-i fantasme,
sparge cu ciocul minune de întuneric.
După un timp, pe rafturi
cresc enciclopedii, năpârlind
din când în când, scuturate
de seismele privirii.
La începuturi, gândul zvâcni
din luturi greoaie și luându-și zborul
se lăsă pe furiș pe creștetul unui biped.
Fiindu-i frig, și-aprinse o idee
și porni mai departe.

E acasă domnul Bacovia?

E acasă domnul Bacovia?
În cadrul ferestrei o umbră s-arată,
șoptindu-și agonic că-n juru-i
mustește aceeași pâcloasă erată.

Poate-i plecat de-o vreme încoace,
din sinele-i neștiut coborât,
cu plumbul, cavoul, lacustra
să-și țină fratern de urât.

Sau poate că îndărătul ferestrei,
golit de ființă, serafic, proscris,
își duce cu sine blestemul
eternei rămâneri în vis.

Fapte culturale

În perioada 31 octombrie-2 noiembrie 2024 a avut loc Toamna bacoviană a scriitorilor, în organizarea filialei Bacău a USR. Programul a cuprins un simpozion cu tema: „Locul scriitorilor contemporani în contextul ascensiunii AI (inteligența artificială)”, un vernisaj al lucrărilor lirico-picturale ale Silviei Miler, lansări de carte, prezentări de reviste și recitaluri de poezie.

Un juriu alcătuit din Gheorghe Iorga (președinte), Adrian Lungu, Gina Zaharia, Constantin Severin și Tincuța Horonceanu (membri) a acordat următoarele premii:
– Opera Omnia – Adrian Dinu Rachieru;
– Premiul „George Bacovia” – cartea anului – poezie – Nicolai Tăicuțu;
– Premiul „George Bălăiță”- cartea anului – proză – Dan Perșa;
– Premiul „Ion Rotaru” – cartea anului – critică literară – Liviu Chiscop;
Premiul de debut în poezie: Antonia Ilie.
Au mai fost acordate și câteva premii speciale: Doina Cernica, Ion Prajisteanu, Victor Munteanu, Victoria Fonari, Petronela Apopei, Ion Dinvale, Cornel Simion Galben, Maria Elena Cusnir, Mihai Merticaru.