Spații culturale nr. 96 (14) – Râmnic, mon amour!
Valeria MANTA TĂICUȚU
Și toamna, și școala, și recalcularea pensiilor, și campania electorală, și plecarea păsărilor călătoare în alte țări de soare pline, secetoase, vânturoase, nisipoase, în deșertul tot mai accentuat al lumii, în bâlciul ei… Vin buluc zile crâncene de toamnă, cu prețuri mari la orice, cămările vor rămâne mai goale ca niciodată, fiindcă cei care-și permit nu-și pierd timpul și nu se hărnicesc fabricând conserve, bulion, compoturi și dulcețuri, iar cei care nu-și permit trăiesc din amintiri parșive, când vremurile nu erau mai așezate, dar măcar legumele și fructele erau la îndemâna oricărui fomist, nu marfă de lux.
Școlile au început iarăși cu balamuc, de data aceasta și puțin electoral, schelele, praful și toaletele din fundul curții trec în paranteză, învinse de bătaia de cap a noilor regulamente, care curg lin online, dar și pe hârtia din puținii copaci rămași în patrie; mesele calde ne vor aminti că suntem un popor de asistați social, că ajutoarele de la stat vin de la cei care încă mai muncesc, pentru a-i susține pe cei care n-au nici un chef de așa ceva, cârciumile, restaurantele cu păcănele, birturile sătești sau sălile de jocuri numai pe hârtie ori în intenție desființate fiind mai atractive decât munca pe ogoare. Țăranul nu-i pe câmp, ci la crâșmă și, ca-n orice apocalipsă orchestrată poetic (sau politic, nu se știe precis) se alege praful de toate, ne deșertificăm, căci pământul rânjește desfăcut în șanțuri cruciș-curmeziș pe toată întinderea odinioară cu verde fraged ori auriu împodobită. E drept, mai scoatem, pe la spartul verii, câte-un preot pe miriște, să stăm sub poala lui și să ne rugăm de ploaie, așa că ploile vin, dar potop și pe unde nu trebuie, de strică plajele mării noastre, iau la vale casele încă din lut, dar frumos izolate în termopan și polistiren care se duce cu tot cu lavabilul lui color pe apa sâmbetei, plus agoniseala de păsări, porci, oi, capre, vite, pisici și căței, câteodată și câte un bătrân care speră să moară mai repede, că oricum s-a săturat și nu-i mai trebuie nimic.
Numărăm pe degete bucuriile, ne așteptăm să le indexeze și pe ele cineva, vreun înger păzitor, vreun sfânt sau vreo împrejurare fericită, dar de unde atâția îngeri și sfinți, când contextul este mai mult al diavolului care bate de sparge poarta credinței noastre și ne lasă cu ciocul mic și cu lacrimile pe obraz? Între timp, dincolo de noi e zarvă, se țes complicități feroce, se destramă alianțe și se privește de sus, de pe grămezi de bani care niciodată nu vor ajunge la noi, în casele, școlile, spitalele și bisericile noastre, ci pe carduri tot mai strălucitoare. Minciuna nu mai are picioare scurte, dimpotrivă, ai spune că vin la concurență cu cele ale știristelor neobrăzate, care-ți râd în nas și se bucură că-i pot prosti pe toți alde gură-cască la trăncăneala lor agramată.
Orice târg are parte de minciuni, de panglici scoase pe nas, de discursuri sforăitoare, de interviuri televizate, de talkshow-uri și de alte blestemății în formă orală sau scrisă, de care, dacă nu te ferești, dai cu capul și te prostești instantaneu. Sigur că nu vezi ce auzi și nu-ți poți imagina că există în realitate ceea ce citești, fiindcă vorbele nu mai au ca scop promovarea adevărului, ci ascunderea lui, ca și a întregului gunoi social și politic, sub preș. Mai marii se laudă că au făcut, au dres, ne-au așezat pe nu știu ce hartă, au proiecte europene și euroatlantice, avem ambasadori plecați departe, dar de-ai noștri, din localitate și numai buni de pus în ramă și chemați la zilele târgului, în fumul de grătare, printre mici, fripturi, cârnați și multă bere, plus cete zvăpăiate de tinere talente care fac și ele ce pot, gratis, că plătiți sunt numai maneliștii și slăbăturile cu voce puțină, dar tupeu cât casa poporului, din umbra lor muzicală.
A venit toamna și nu ne pare tocmai bine. Asta-i toamnă?!…
