Ora de muzică 2 – Gentle Vader
Complicate….
Și viața și metehnele muzicienilor, și ale actorilor. Doar în pelicula See no evil, hear no evil, unde tot în 1989 este creditat cu soundtrack-uri Copeland, cei doi actori principali, negrul și albul – în ordinea firească a dreptacilor, dinspre stânga pe afiș – au avut pretenții nu tocmai pe măsura filmului. Măsură dată, bineînțeles, de critica de specialitate. Cronologic, lucrurile au stat astfel: Tr(ă)istar-ul – așa mi-a rămas în obicei a-i zice – își dorea să producă un alt film cu Wilder și Pryor, Wilder nu a acceptat decât varianta să joace doar în pelicula de mai sus, dar dacă este lăsat să umble la scenariu, chiar să-l rescrie. Și ce-a ieșit pe piață a avut o tonă de critici. Negative, desigur. O dată că per general scriptul era teribil (de rău). Idiot, stupid, o poveste inventată (în sensul inutilității), cu mult prea multe gaguri copilărești. Dar nu critica decide că filmul este îngurgitabil, ci publicul, cel care l-a ridicat pe prima poziție timp de două săptămâni. O precizare de palmares: Jim Belushi era să fie surdul, înainte de a i se oferi un angajament lui Wilder. Și încă una ce-l privește pe Copeland: Wild Street și Talk Radio din 1987 sunt regizate de celebrul Oliver Stone. Iar See… și următoarea colaborare de film din 1990, următorul film și în lista lui Stewart, îl are ca „director” pe Arthur Hiller. Aceiași ani, aceleași tehnologii, practic aceeași muzică, greu de definit ca diferită de ultimele creații. Slăbiciunea pentru oboiul „electronic” este evidentă și persistă. Singura schimbare de la ultimele creații fiind introducerea unei muted guitar. Menține în continuare intervalele disonante (cvarte mărite…) și menține tensiunile sonurilor prin cromatisme și secunde mici la diferite instrumente. Ritmul rămâne în tiparul jocului canonic: unde lipsește o notă, apare o tactare sau o serie de tactări completează „golul” – care, de altfel, nu este unul veritabil: nu ai loc să mai arunci o altă notă în claia de frecvențe.
Participări la seriale de televiziune în 1989. Shalom Salaam. Genericul marcă identică. „Exasperantul” oboi. Se mai salvează de la pleiada de perseide muzicale de toate „mărimile” pe parcursul episodului prim, dintr-o mini serie de doar cinci, cu câteva intervenții mai lumești, mai pop, pian, bas, tobe și un chitară.
Cel de-al doilea rămâne totuși o producție de an următor pentru Copeland. Deși Long Ago and Far Away a început când nouă ne-a ajuns cuțitul la os și-am dat pe dinafară de libertate, episodul cu credite muzicale pentru Stewart are loc abia la 15 septembrie 1990, episod cu număr doi, Noah’s Ark. Cu James Earl Jones ca gazdă, fiecare episod fiind despre un eveniment biblic sau povești tradiționale din popor, după cum bănuiați. Animată pelicula.
