Spații culturale nr. 96 (10)
Nina-Elena PLOPEANU
Solomonara
(continuare din numărul anterior)
În 1947 a fost mare foamete. După mai mulți ani de secetă și după distrugerile războiului, câmpurile rămăseseră în paragină. Un ciur de mălai și o bucată de pâine se găseau cu greu, mai ales că grânele României , atât cât se mai făcuseră, și celelalte bogății plecau prin sovromuri către URSS, ca despăgubire pentru pierderile provocate pentru perioada în care soldații români luptaseră pentru eliberarea Basarabiei. Mulți copii, desculți și înfometați, erau duși cu trenul în Dobrogea unde familii cu suflet aveau grijă de ei. Micuții tăi și cei din sat se hrăneau cu sâmburii adunați de la cazanul de țuică al lui Gheorghe al Vetii, unul dintre chiaburii satului. Avea pământuri în lunca Dâmboviței, dar și livezi aproape de pădure. Matul din fața casei sale era tot al lui. Copiii mergeau la școală și nu prea. Băiatul cel mare, după ce fusese bătut zdravăn de către învățător cu o nuia la palmă și fusese pus să stea în genunchi pe coji de nucă, își lua ghizdanul și se oprea la pod, la Moțoc, împreună cu Vasile al lui Oană. Ascundeau ghiozdanele, de fapt niște cutii din carton presat, în care aveau rechizitele, într-un boschet și se jucau până la prânz când ceilalți copii se întorceau de la școală. Venea înfometat acasă. Mânca și iar o zbughea la joacă. Înșelătoria aceasta i-a mers o vreme, până când fratele mai mic, căruia îi plăcea cartea, l-a pârât.
—Mamă, mi-a zis domnul învățător că Geluțu nu mai vine la școală. Stă și se joacă sub pod la Moțoc.
Tare te-ai mai supărat și ți-ai apostrofat băiatul cel mare, amenințându-l cu arătătorul. El a pus capul în pământ și ți-a promis că se va ține de carte. După ce l-ai dojenit, l-ai pus să repete de zece ori în fața ta vorbe pe care le știai din cartea de înțelepciune: „Cine are carte, are parte!”.
Prima și ultima săptămână din postul Crăciunului posteați toți din casă. Găteai doar fierturi din legume și fructe. Copiilor le spuneai că, dacă nu postesc, taica popa nu-i spovedește și nu-i împărtășește. Ei nu voiau să piardă ocazia când preotul îi strângea pe toți copiii de școală în
jurul său, în biserică sau în casa vreunor credincioși, cum erau cei ai lui Oană, o familie mare, frați copii, nepoți așezați pe o întreagă uliță, ulița mică, și îi întreba:
—Ați ținut post săptămâna aceasta?
—Daaa! răspundeau ei în cor.
—Ați fost cuminți? Ați ascultat de părinți?
—Așa și așa! răspundeau legănând capul de mai multe ori spre stânga și spre dreapta.
—V-ați închinat seara și dimineața? Ați spus Tatăl nostru și Înger îngerașul meu?
—Am mai uitat câte o dată, recunoștea câte unul mai îndrăzneț.
—Bine, de data aceasta vă iert că sunteți încă mici și neștiutori și vă aștept în Ajunul Crăciunului să vă împărtășesc. Aveți grijă, să nu mâncați nimic înainte de a lua Sfânta împărtășanie.
—Sărut mâna, părinte! Așa vom face, se angaja în numele lor Ion al lui Oană, cel mai pios dintre ei.
Iarna era prilej de bucurie și de joacă prin zăpadă, de făcut oameni cu morcov în loc de nas și cu o mătură ruptă adunată de prin curte în loc de mână, cu ochi și nasturi din tăciuni negri furați din gura sobei. De era soare sau ningea mergeau cu mic cu mare la săniuș. Seara se strângeau pe lângă sobă și pe lângă fustele tale, așteptând mămăliga aburindă cu ghebe fierte și înmuiate în mujdei. Uneori dormeau de cum puneau capul pe pernă și nu se trezeau până în zori când așteptau timpul potrivit să iasă iar la săniuș. Tu erai mulțumită că nu te încurcai de ei prin casă și puteai să-ți faci treburile, mai ales atunci când se apropiau sărbătorile. Uneori, te întrebau nerăbdători câte zile mai sunt până la colindat. Tu le răspundeai, trei sau două, dar îi și amenințai:
—Aveți grijă, să fiți cuminți că altfel n-o să vă iau la adunat covrigi.
În noaptea de Ajun îi trimiteai mai devreme la culcare. Deși știai că nu vor închide un ochi până spre ziuă le spuneai:
—Trebuie să dormiți odată cu găinile ca să vă puteți trezi la al doilea cântat al cocoșilor.
—Dar, cum știe cocoșul cât e ceasul? te întreba Gelu.
—Cocoșul aude toaca bisericii lui Dumnezeu din cer îl lămureai tu.
În timp ce ei se întorceau de pe o parte pe cealaltă, așteptând clipa cea mare, tu le coseai baierele la traistele făcute din fețe de perne și le pregăteai îmbrăcămintea curată și călduroasă. Când, în sfârșit, adormeau, te auzeau spunându-le:
—Hai, năzdrăvanilor. E timpul să vă treziți. S-a auzit al doilea cântat al cocoșilor. Cloșca cu puii de aur este deasupra casei noastre și vrea să-i dați bună dimineața la Moș Ajun.
Ei nu se îndurau să se ridice din așternuturile calde ce miroseau a săpun de casă, a pelin și levănțică.
—Să știți că plec fără voi! îi amenințai cu arătătorul de la mâna dreaptă.
Se ridicau din pat frecându-se la ochi. Orișicât de dulce ar fi fost somnul, nu voiau să piardă ocazia de a merge la colindat. Ca niște somnambuli, îmbrăcau hainele groase puse la îndemână de tine de cu seară. De cum ieșeau în gerul de afară, iar zăpada scârțâia sub tălpile lor, le pierea orișice urmă de somn. Pe uliță se întâlneau cu vecinii și tovarășii de joacă însoțiți de mamele lor. Cineva improvizase un cântecel ce le făcea drumul până în capătul satului mai ușor: „Foaie verde portocale/ noi suntem copii de școală/ Și-am veni să colindăm/ Pe la case să strigăm: Bună dimineața la Moș Ajun!”. La cel de-al treilea cântat al cocoșilor, ajungeau la marginea de apus a satului. Dascălul bisericii dădea semnalul și colindul răsuna, se amplifica și se propaga prin toate satele din jur ca un ecou. Oamenii, rând pe rând, ieșeau la porți cu panerele pline de covrigi, mere și nuci. Din poartă în poartă, cu traista aproape plină, ajungeau în partea de răsărit a satului, unde la ultima gospodărie erau întâmpinați cu boabe de porumb fiert îndulcite cu miere. Găinușa se pregătea să meargă la culcare, iar pe colindători îi aștepta lungul drum al întoarcerii către casă. Voi locuiați undeva la mijlocul satului. Tu erai mândră că pruncii tăi îndepliniseră acest ritual străvechi și se întorceau acasă cu traistele pline. Aveau ce pune în ceai toată iarna. Uneori, în nopțile lungi, când afară se auzea mugetul viscolului, le spuneai povești cu haiducul Radu al lui Anghel cel care luptase pentru drepturile celor necăjiți.
— Acesta era fiul lui Gheorghe Anghel, fost pandur al lui Tudor Vladimirescu care, după, înfrângerea revoluției din 1821, se refugiase la o mânăstire și apoi în satul Moșteni-Greci, unde se căsătorise cu Despa. Radu era fiul lor și se zicea despre el că ar fi fost înzestrat cu puteri magice. Haiducul Radu și tovarășii săi colindau dealurile și pădurile. Când erau urmăriți de poteră, se refugiau pe dealul Cetățuia, în apropierea mânăstirii Negru Vodă, în locuri numai de ei știute, unde nu călca decât picior de fiară sălbatică. Aici rămâneau până li se pierdea urma. Când nimeni nu se aștepta, coborau în vale și luau arginți de la bogați și dădeau la săraci. Ceea ce păstrau pentru ei ascundeau în peșteri sau la rădăcina copacilor. De aici s-a născut legenda galbenilor jurați; uneori pe dealuri se văd noaptea jocuri de focuri. În cele din urmă, însă, Radu a fost prins și împușcat. Legenda spune că potera l-ar fi executat cu argint tăiat în patru.
—Mamă, te rugăm cântă-ne puțin cântecul cu Radu mamii. Și atâta te rugau, încât nu aveai încotro și le cântai. „Foaie verde a bobului/ Prin pădurea bradului/ Prin pădurea bradului/ Trece mama Radului / Radu mami, Radule/ Din ochi negri lăcrimând și de Radu întrebând/ Radu mami, Radule/ N-ați văzut pe Radul mamei/ L-am văzut la crâșma Stanei/ Unde-și beau drumeții banii și haiducii gologanii/ Radu bea și chefuia/ Potera mi-l urmărea/ Radu bea și chefuiește/ Potera mi-l urmărește/. Radu mami, Radule/. Dă-te Radule legat/ Ca să nu mori împușcat/ Radu mami, Radule./ Nu-s femeie cu năframă/ Să mă dau de bună seamă/ Radu mami, Radule/ Îs voinic cu fruntea lată/ Nu mă dau pe voi o ceată/ Radu mami, Radule”.
A doua zi și chiar și în zilele următoare, casa răsuna de strigătele băieților, care își făceau săbii și flinte din lemn jucându-se de-a haiducul Radu și potera ce îl urmărea.
***
Vremurile erau crâncene. Unii dintre cei care luptaseră în război și fuseseră deportați în Rusia povesteau că acolo țarul fusese înlăturat și apoi ucis încă din timpul primului mare război. Țara devenise comunistă. Vladimir Ilici Lenin ocupase toate republicile din jur și numise statul URSS. Aceiași Mărie cu altă pălărie, spuneau oamenii. Tot un imperiu era. După al doilea război mondial, Omul de Oțel își extinsese stăpânirea în toată Europa de est, așa cum se hotărâse, în februarie 1945, undeva în Crimeea la Conferința de la Yalta. În 1947, România rămăsese singura monarhie din răsăritul Lumii Vechi. Ochii tăi ca ai multor oameni erau ațintiți asupra palatului regal. La sfârșitul anului, tânărul rege Mihai a fost alungat de Groza și Dej. Cu ochii umezi ai privit spre Sarabos care a ridicat din umeri. Cu mai mult de o lună în urmă, Mihai și mama sa Elena participaseră în Anglia la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a cu prințul Philip, duce de Edinburgh. Cu această ocazie, regele României discutase cu reprezentanții caselor regale din Europa despre situația sa incertă, dar nu găsise niciun fel de susținere din partea rudelor sale mai apropiate sau mai îndepărtate, monarhi ai unor state europene. Cu toate acestea, se hotărâse să se căsătorească. La Londra o cunoscuse pe viitoarea sa soție Ana, principesă Bourbon–Parma cu care și-a unit destinul la 10 iunie 1948 la Atena. Tatăl Anei era principele René de Bourbon, iar mama sa Margareta a Danemarcei. Ana își petrecuse copilăria în Franța. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial îi obligase familia să se refugieze în Spania și Portugalia, iar apoi în SUA. La New York se pregătise pentru viață, urmând o școală de Belle Arte și apoi absolvind cursurile Parson School of Art unde studiase știința promovării comerciale. În 1943, s-a înrolat ca voluntar în armata franceză. Ca infirmieră a mers în Algeria, Maroc, Luxemburg, Italia și Germania, unde a fost încartiruită, spre sfârșitul războiului, la castelul familiei de Hohenzollern din Sigmaringen și a servit și ca translator între armatele franceze și americane. Pentru meritele sale, a fost avansată la gradul de locotenent și decorată cu „Crucea de război” a Republicii Franceze. Cu zâmbetul său jovial l-a cucerit pe tânărul rege al României și i-a oferit mâna sa caldă și puternică pentru întreaga viață.
După nunta de la Londra, Mihai s-a întors în țară deși fusese sfătuit de unele dintre rudele sale să nu o mai facă, iar liderii de la București sperau să nu mai vină. La 30 decembrie 1947, când i s-a pus în față actul de abdicare, neavând niciun fel de sprijin de nicăieri, a acceptat să-l semneze după o prealabilă discuție cu regina Elena, mama sa. În Declarația pe care a făcut-o în după amiaza acelei zile, primul ministru Petru Groza spunea, parafrazând-o pe„ regina mamă că, „în acea zi, poporul a făcut un divorț decent și elegant de monarhie”. Te-a întristat alungarea tânărului rege. Erai obișnuită să-l știi acolo în fruntea țării ca trimis al lui Dumnezeu așa cum auziseși încă de când începuseși să faci primii pași. Acum, Stalin dorea ca și în România statul să confiște toate fabricile și toate pământurile și să le treacă în proprietatea sa. Ascultai, dar nu înțelegeai prea bine și nici nu făceai eforturi să pricepi cu toate că auzeai despre cei bogați cărora li s-au luat casele, fabricile și au fost nevoiți să ia drumul străinătății. Aveai alte treburi cu care să-ți bați capul, nu aveai nici pământuri, nici alte acareturi pe care să ți le confiște statul. Singura ta bogăție erau copii și harul pe care ți-l dăduse Dumnezeu.
Bărbații, mai tineri, apoi, chiar și femeile, plecau în capitală să muncească pentru reconstruirea țării. Tu ai rămas la casa ta să-ți îngrijești copiii. Vecinii și-au luat odraslele cu ei. Îi trimiteau să adune chiștoace de țigări de pe străzi, așa economiseau banii pentru tutun. Mai târziu, își aminteau că au auzit-o pe Maria Tănase cântând într-un local ce se chema Socialistul, unde ei nu aveau voie să intre. Toate gazetele scriau despre ea și despre oamenii de vază din protipendada Bucureștiului. Când ți se vorbea despre cineva, chiar dacă nu-l cunoșteai, îi vedeai aura, iar în fața celui de-al treilea ochi al tău i se derula întreaga viață. Măiastra cântecului românesc se născuse în anul încheierii celui de-al doilea război balcanic în mahalaua cărămidarilor din București într-o familie simplă de florari. La 23 de ani se angajase la teatrul Cărăbuș unde Constantin Tănase îi făcuse cadou, după moda vremii, pseudonimul de Mary Athanasiu. Ajunseseră până la tine multe din cântecele sale și fredonai din când în când „Cine iubește și lasă” sau „M-am jurat de mii de ori”, dar mai ales „Mărie și Mărioară”. Te gândeai „Ce femeie norocoasă” auzind despre faptul că era frumoasă, talentată și putea să călătorească oriunde în Europa și în lume și mai ales că nu avea grija zilei de mâine. În 1939 se găsea la New York la expoziția internațională, unde i-a cunoscut pe Enescu și pe Brâncuși. Cu cel din urmă chiar a avut o idilă, s-au iubit cu patimă aproape un an, cu toate că diferența de vârstă dintre ei era de aproape patruzeci de ani. Păcat că măiastra cântecului românesc a avut de suferit din cauza legionarilor care, în anii când au guvernat alături de Antonescu, i-au distrus toate înregistrările pe motiv că distorsionau folclorul. Adevărul era însă că interpreta avea aproape oameni trecuți pe lista neagră a cămășilor verzi ca Harry Brauner sau Stephan Roll. Constantin Brâncuși, care plecase la Paris pe jos, ajunsese, de asemenea, foarte cunoscut în lume. Realizase capodopere din piatră, marmură și bronz inspirate din folclor și arta africană. În țară, la Târgu Jiu, aproape de locul nașterii sale, construise un ansamblu dedicat eroilor din primul război mondial. Maria se despărțise de marele sculptor datorită geloziei lui. Acesta ar fi dorit ca Maria să nu se mai risipească prin cârciumile Bucureștiului, ci să cânte pe marile scene ale lumii. Sculptorul era un bărbat arătos, avusese și alte iubite care i-au fost și muze. Una dintre acestea fusese Margit Pogany, o pictoriță unguroaică, care îi servise ca model. De măreția lui Brâncuși fusese atrasă și Marie Bonaparte, soția prințului George al Greciei și al Danemarcei, moștenitoarea unei mari averi, căreia sculptorul îi dedicase opera numită Prințesa X, dar Marie Bonaparte l-a părăsit pe Brâncuși pentru o relație de lungă durată cu Sigmund Freud. Cea mai lungă relație a avut-o sculptorul român cu o colecționară de artă, Peggy Gugenheim, care l-a inspirat să sculpteze Pasărea în văzduh. Știai că în lumea bună se obișnuiau astfel de iubiri sau chiar căsătorii între fete foarte tinere și domni trecuți de prima tinerețe. De aceea femeile și bărbații, din așa-zisa lume bună românească, duceau o viață plină de dezmăț, femeile își înșelau bărbații, bărbații aveau amante, divorțurile se țineau lanț și familiile se destrămau una-două.
—Ai auzit desigur de Sodoma și Gomora, îți spunea Sarabos auzindu-ți gândurile.
Te întristase tare mult povestea lui Enescu, deși fusese un crai și el, despre care aflaseși că o iubise foarte mult pe Maruca Cantacuzino, cea care îndrăgostită fiind de profesorul Nae Ionescu, și-a ars fața cu vitriol pentru că acesta o înșelase cu Cella Delavrancea, o mare pianistă, care, la rândul său, se iubise cu Ion Luca Caragiale pe vremea când ea avea doar douăzeci de ani, iar scriitorul era sexagenar. Îți spuneai adesea „Oamenii de rând, cel puțin, se pot căsători și pot face copii din dragoste. Femeile de jos sunt credincioase și renunță cu greu la primul soț, chiar dacă acesta este curvar sau bețiv”.
Cei ce lucrau la construcții în capitală sau femeile care făceau curățenie prin diverse locuințe, veneau acasă cu tot felul de povești. Ei spuneau că în București erau oameni care aveau televizoare rusești: Leningrad, Rubin și Temp. Pe 15 martie 1955 se difuzase prima emisiune TV. Pentru public fuseseră amenajate Sali de vizionare la magazinul Electrotehnica din bulevardul Magheru, la magazinul Tehnometal din Calea Victoriei, la Muzeul tehnic din parcul Carol, la terenurile de tenis din Parcul național, în parcul Herăstrău și la magazinul „Sport-Muzică” din strada Academiei. Tu nu văzuseși încă astfel de aparate, așa că nu le duceai dorul. Aveai cartea ta ce cuprindea întreaga înțelepciune a lumii și știai că vei apuca timpurile în care aproape în fiecare casă își va găsi loc un televizor.
Cărți prezentate de:
Petre ISACHI
O poetă moderată ce transfigurează neoexpresionist „singurătatea diformă a ființei*
Motto:
„… sfârșit…, sfârșit… Ce vorbă fără rost!
Sfârșit e-n orice clipă și-n orice început”
(J. Madach)
Titlul metaforic al celui de-al cincilea volum de versuri al poetei din Timișoara, C. M. Cornea, Buza hoinară a morții, ce are ca supratemă Femeia configurată neoexpresionist în fatala corelație Eros – Thanatos, mi-a amintit o inspirată definiție a morții ce include motivul sărutului/ buzelor, dată de poetul francez Mallarmé: „singura sărutare a buzelor ce tac”; în mod obiectiv, acest fenomen la fel de misterios ca și viața, rămâne „prima condiție a nemuririi” (St. J. Lec), dar și „cuibul etern al păsării-phoenix” (Shakespeare) sau, în limbajul matematicienilor, „ceea ce este zero în aritmetică”, încât versurile lui Marin Sorescu: „Acolo unde credem că se termină,/ Lucrurile revin asupra lor:/ Fața văzută e doar o ciornă”, nu pot fi contrazise. Problematica volumului, aparent accesibilă, – nu am citit celelalte cărți ale autoarei; se înțeleg cauzele: literatura noastră este guvernată doar de legile hazardului – cere, simultan, scriitoarei și lectorului, luciditate heideggeriană (rațiunea vieții este drumul către moarte?), metafizica eminesciană (cea din Odă – în metru antic/ Scrisoarea I), olimpiana detașare socratică față de fațetele morții (anatomia tenebrelor: golul interior/ istoric, psihologia abisală; moartea onirică: defulările perpetuate/ amânate (dorința, așteptarea, fericirea presupusă); absolutul ca reverie, liniștea ca vibrație abisală, dragostea și iubirea, alternativa ca tobogan al rațiunii; moartea virtuală/ singurătatea – fondul ultim al condiției umane; moartea ermetică – sumbră, brutală, regretabilă, tragică) și moderația necesară împăraților-poeți de tipul lui Marcus Aurelius, cu alte cuvinte, starea activă a unui suflet care se domină – foarte greu, dacă avem în vedere vremurile „descompuse” în care trăim și fatala povară a egoului: „Vremuri descompuse/ se insinuează printre noi,/ iertarea ne-a fost smulsă din brațe./ Monologuri de doliu răzbat/ dintr-un poem cu ochi de culoarea morții,/ șarpele s-a așezat în inimă,/ a prins-o în mrejele lui./ Vor crește mere roșii ca sângele/ în grădina Raiului,/ tablou agățat de cuiul/ nopții eterne”. (Vremuri descompuse, p. 35); „Iubirea, emoție trecătoare,/ se ascunde în jocul halucinant/ atâtor Eve și Adami,/ capcana sălbatică de lacom desfrâu./ Relațiile au devenit troc/ în acest veac confortabil/ își poartă nenumărate măști/ sub felinare imaginare./ Fructe cioplite, necoapte/ se zbat în sonorități de cavernă/ când timpul șchioapătă/ pe buza hoinară a morții” (Buza hoinară a morții, p. 12)
În metafizica nietzscheiană a autoarei poemului Bacanta lui Dionysos coexistă asimetric celebrul dublet din Nașterea tragediei: apolinic-dionisiac, de fapt, cele două tipuri etern-umane, care, se știe, nu se află în stare pură decât la modul teoretic. Fericita simbioză dintre omul apolinic (orientat spre măsură, ordine și armonie, cerebral, lucid, dominat de concepte, pătruns de spiritul unei contemplări detașate și senine etc.) și omul dionisiac (iubește inconștient „adevărul dionisiac”, cultivă uitarea și proximitatea iluziei, caută originarul, repudiază erudiția sterilă, luptă împotriva puterii oarbe a realului etc.); altfel spus, condiția predestinată, de Ianus bifrons, i-au permis poetei să gândească și să configureze în scriitură, Ideea divină că Femeia este în realitate „neființă”, cu alte cuvinte, esență, izvor al ființei, umbra vieții, condiția sub care am fost născuți, încât nu întâmplător:
„Moartea ne mușcă până la os,/ îmi vine să râd în iadul acesta mișto,/ orașul oamenilor cu prejudecăți/ ce-au pierdut trenul spre mântuire./ Colecționează absurdul,/ nebunia și uitarea./ Ne-am scris singuri epitafele,/ ca pietrele funerare/ să-și amintească mormintele lor”. (Ne mușcă moartea, p. 34)
În „iadul acesta mișto”, golul există atât în afara noastră, cât și în noi. De la el ne vine absurdul, nebunia, inutilitatea, uitarea, răul, resemnarea. Și râsul, uneori, aparține golului – vrei să pari vesel, dar în fond ești trist. Râsul în fața morții ne apare ca un fel de autoiluzie, autoapărare fals optimistă: ce să mai câștigi/ speri de vreme ce îți pierzi viața? Golul istoric bacovian în care „ne-am scris singuri epitafele” se manifestă ca o surpare în tine și din tine. Există și un surâs al morții: indescriptibil, inefabil, interogativo-exclamativ, incoruptibil. Mă tot întreb încă înainte de a-i fi citit volumul Cameliei Monica Cornea, dacă nu este cumva cel al Giocondei?: „Moartea e doar un poem/ de adormit, încă viu,/ ne poartă spre lumea de dincolo,/ incoruptibilă, care/ nu acceptă niciun fel de mită./ Ne-a fost martoră la naștere,/ a încuiat celălalt timp în ceasornic./ Cu iubire ne pregătește iar și iar/ de noul botez./ Ceremonia solemnă ce pecetluiește uitarea/ și amintirile dispărute./ În sarcofagul timpului orb/ doarme cu noi noapte de noapte,/ îi e teamă de singurătate,/ o ucide imaginar în fiecare bătaie de clopot./ Zilnic o ia de la capăt,/ răscumpărându-și lacrimile și mărturiile nostalgice/ scrijelite pe zidurile îndoieli./ Uneori joacă alba-neagra cu îngerii,/ împărțind grațieri cu un surâs/ abia mijit în colțul gurii,/ cărțile măsluite nu mai au niciun sens./ Dumnezeu e martorul și judecătorul/ ce reface cu grație drumul luminii,/ din purgatoriul unui penultim vis”. (Moartea e doar un poem, p. 175)
Cu certitudine, moartea este geniul care stăpânește umanitate și inspiră filosofia; dacă n-ar fi fost moartea, era și convingerea lui Nietzsche; „nu s-ar fi filosofat deloc” și, desigur, nu s-ar fi scris cu siguranță, nici poezie, nu s-ar fi ivit nici celelalte Arte, grație cărora supraviețuim. Corelațiile Viață – Moarte/ Eros – Thanatos implică triunghiul echilateral: Femeie – Eros/ Viață – Thanatos, încât sintagma: „Ființa femeii este moartea”, ce aparține filosofului francez Jean Carteret, transfigurează, filosofic vorbind, dialectica antitezelor „ființă – neființă”; viață – moarte; lumină – întuneric etc. toate transfigurate într-o simfonie tragic-absurdă a destinului omului/ universului, de romanticul Eminescu, în capodopera Scrisoarea I. Convingerea poetului român exprimată metaforico-alegoric a devenit astăzi o axiomă: „căci e vis al neființei universul cel himeric.”.
Nu am implicat/ inclus întâmplător, la finalul acestor însemnări critice, mitul femeii, prima ficțiune pe care Dumnezeu a dat-o Pământului, ci pentru că Femeia (post)modernă, bulversată de tăcerea lui Dumnezeu și agresată de „singurătăți ascunse” este chiar supratema volumului. Mai precis; femeia ca religie a vieții ce resimte cu mult înaintea bărbatului, neliniștea, nimicul, căderea în abis, anxietatea, angoasa:
„Râd oameni bolnavi/ cu aceleași orgolii, pervertiți/ printre cearceafuri mototolite,/ de amurguri însângerate,/ când timpul nu le aparține,/ dezbrăcați de sine,/ suflete zidite deja/ în cimitire surde și mute./ Sinceritatea a devenit un concept ofilit/ aplatizat sub povara egoului,/ fanfaronada ieftină la scenă deschisă/ unde așteaptă ovații/ ce izbesc depărtările spre ziua de mâine/ sfârtecată de neiubire și minciună,/ în singurătatea diformă a ființei,/ spre tot și nimic.” ( Nimic).
Important în volumul Buza hoinară a morții nu este însă scandalul metafizic al morții „un absolut de nedepășit” (Heidegger), ci ideea imanentă scriiturii că autenticul și singurul geniu al morții este viața. Parafrazând: dacă misterul morții nu e, nimic nu e. Petre Țuțea, adâncește taina „buzei hoinare a…”. Dacă misterul ar fi absent, credea filosoful peripatetic, neliniștea metafizică a cunoașterii ar dispărea și „omul ar deveni mineral”. Funcția pozitivă a misterului – a susținut-o și Lucian Blaga, în cunoscutul „principiu al conservării enigmelor” – este incitarea spiritului de a-l dezlega, de a-l (re)cunoaște și de a-l perpetua. Poeta Camelia Monica Cornea nu este un mistagog, prin urmare nu-și propune să tălmăcească/ interpreteze misterul „buzei hoinare a morții!”, ci să configureze eșecul nostru de fiecare zi, în fața Absolutului. În spiritul viziunii heideggeriene, trăim, ne sugerează autoarea, murind absolut, în fiecare zi. Doar „buza/ mistica morții” ne determină să fim esențiali –, să fim noi înșine, înainte de ieșirea predestinată din labirintul existențial.
Poeta pendulează în tematizarea morții „Care-Există” (Marcel Tolcea) între existențialism – moartea este transfigurată din perspectiva vieții; în ciuda finitudinii viața are un sens personal; refuzul acestui sens constând de fapt într-un refuz al conștiinței de sine – și nihilism – viața este configurată din perspectiva morții, de aici, ubicuitatea motivului vanitas vanitatum; sub dictatul finitudinii, moartea nu recunoaște niciun merit și nicio ierarhie. Disensiunea dintre Nu-ul și Da-ul vieții potențează tensiunea lirismului existențialo-nihilist: elegiac, reflexiv, dubitativ, și-îi reamintește lectorului, coautor al volumului Buza hoinară a morții, sintagma biblică: Cu frică și cutremur lucrați la mântuirea voastră … Cum? Stimulând și perpetuând cu luciditate camil-petresciană, realizarea faptului-de-a-fi-în-lume. O posibilă strategie de a ști să-ți conduci submarinul existențial. Cu inteligență estetică atemporală, poeta ne reaminteșc că trăim cu adevărat doar în cuvânt:
„Vorbeau despre păcate și sticle goale./ Bacanta lui Dionysos/ se unduia lasciv,/ dorințele copleșitoare erau înecate/ în prosecco pe ritmuri de blues./ Din foișor boxa răsuna stereo,/ Scorpions într-o noapte de august./ Vântul schimbării e un taifun/ deasupra noastră și dedesubt./ Strivite în umbra lunii,/ pe balansoar, se dau huța sentimente/ împletite în șuvițele fiecărui cuvânt”. (Bacanta lui Dionysos, p. 17)
*Camelia Monica Cornea, Buza hoinară a morții, Editura Aranca, Sâmpetru Mic, 2024
Carmen Tania GRIGORE
vis de noapte, vis de zi
între preludiu și fugă
singurătăți legate la ochi
sapă tranșee pentru
lupta orgoliilor
năduful pândește
să iasă din pori
exasperat de
controversa uitării
întrebările s-au dispersat
într-o ceață nebună
răspunsurile sunt greu de găsit
tăcerea face un salt din
imaginație
și separă visul de noapte
de visul de zi
cuvintele se aliniază
într-o simfonie lentă
în sfârșit
preludiul absoarbe
frământări și capricii
erori și absențe
simetric se sting
