Spații culturale nr. 96 (7)

Istorie literară

Gheorghe POSTELNICU

VASILE VOICULESCU ÎN EDIȚII DEFINITIVE

În 1958, singuraticul poet călătorea dârz pe calea adevărului și a vieții, prevestind martirajul care avea să-i împlinească existența. În perimetrul experienței căpătate la Antim a presimțit pericolul politic și a căutat să-și pună la adăpost manuscrisele. Când Andrei Scrima a plecat în India cu o bursă de studii, doctorul i-a încredințat un carnet cu poeme frumos caligrafiate (89 de poezii și 64 de sonete, n.n.). Reputatului teolog aromân, pe care îl cunoscuse în 1953, când era asistent universitar, adus la cunoscuta mănăstire de Mihai Marcel Avramescu, aflat, la rândul lui, sub autoritatea intelectuală a profesorului de logică și de matematică de la Filozofie, Anton Dumitriu, i-a dedicat cinci poeme: „Povarna” (vineri, 22 iulie 1955, București), „Busola” (luni, 31 ianuarie 1955, București), „Bulb trândav” (joi, 3 februarie 1955, București), „Taborul” (18 martie 1954, București), „Versuri baroce” (7 decembrie 1953, București). „Manuscrisul Scrima” (140 de pagini nenumerotate) este însoțit de dedicația „Fratelui Andrei Scrima din toată inima mea creștină. București, 1955” și de o strofă din poezia „Busola”, cu ușoare modificări morfologice și de punctuație față de textul aflat chiar în prețiosul document ascuns de tânărul prelat, la plecarea din țară, în fundul dublu al geamantanului. El cuprinde câteva erori. Sonetul CLIX este transcris de două ori, pe două pagini consecutive. Puțin mai departe, același CLIX este, de fapt, CCIX. Când transcrie sonetele de la 190 la 199, redă cifra 40 prin XXXX. Se știe că simbolul X poate fi consecutiv de cel mult trei ori. Corect este CXC, CXCI, etc, nu CLXXXX, CLXXXXI. Două poezii nu au titlu: „Aș zice că nu mă tem de diavoli și infern…” (primul vers) și „De ce mă cerți frățâne Ananie” („duminică 2 oct 1955 Buc”), întâlnită în Caietul negru cu titlul „Adaos pe o poezie a părintelui Anania”, dar absentă în cele două ediții Sorescu. În caietul păstrat acasă (149 de pagini, numerotate de autor) poetul a transcris sub presiunea timpului textele realizate începând cu 30 decembrie 1956 (sonetul 74), dar și multe piese anterioare redactării Manuscrisului Scrima, definitivat pe 26 noiembrie 1956. Pentru două compoziții, poetul nu a stabilit titlul: „Cu mari depărtări de sine-mi întrerupt” (primul vers), pag. 72 și „Unde tânjește, Doamne, acum gralul”, pag. 73. În copia… fotocopiei, majoritatea textelor sunt lizibile, însă, cu cât se avansează în conținutul caietului, se constată graba creatorului de a-și salva producția lirică inedită de temuta poliție politică a partidului comunist. Caligrafia este vizibil afectată de emoție și nerăbdare. Textele sunt scrise pe orizontală și pe verticală, unul singur sau mai multe, cu titluri și versuri modificate, corecturi, ezitări. Este dramatică îngrijorarea autorului că toată munca s-ar putea pierde. În „Caietul negru” se află și ultima variantă de titlu pentru sonete, inclusiv mottoul „Înapoi, locuitori ai Turnului Babel! ”, în limba greacă în original. Se află și un poem, datat „Luni Sf. Arhangheli, 1954”, intitulat „Babel” („M-adun, urc iar, mă nărui cu tot lăuntrul meu / Și mă clădesc ca turnul lui Babel, humă arsă / Și nu-mi pasă de toată risipa ce se varsă / În lupta grea cu taina s-ajung pe Dumnezeu”), prezent și în Manuscrisul Scrima (identic). Cele mai vechi versuri sunt realizate în anul 1944: poezia „Facerea” (publicată deja în „Gândirea” și în „Revista Fundațiilor Regale”), poezia „Corola Răului”, scrisă în timpul refugiului la Bușteni, dar și în 1946 („Versuri pe un vas de Argeș”), 1947 („Vodă Rareș”, „A.Ω”, „Zice Domnul”, „Veche mahala bucureșteană”). Cele mai noi sunt din 1958: „Taina mărului”, „Agonie”, „Nou Iacob”, „Gnoză”, „Vuet”, „Mirungere”, „Vorbesc și eu în dodii”, „Jălanie la icoana glicofiluzei”, „Liturghia cosmică”, „Pâinea punerii înainte”. „Cântec pentru o negresă” și „Divertisment african” sunt variantele aceluiași poem inclus în „Opera literară. Poezia”, din 2004, cu titlul „Cântec pentru negresa Nilunga-Lula-Landa” (pag. 709), probabil o a treia variantă, existentă într-un manuscris necunoscut nouă.
Așadar, părintele Andrei Scrima, devenit cetățean francez, a adus în țară în 1992 o fotocopie, dând asigurări că există și originalul. Cele mai multe texte (190 de poezii și toate sonetele, n.n) se aflau în enigmaticul Caiet negru, confiscat la data arestării, recuperat de Ion Voiculescu după desființarea sentinței penale prin adresa nr. 4444/1968 a Plenului Tribunalului Suprem, dar dispărut după moartea sa neașteptată (24 octombrie 1973). Întors în țară, fiul acestuia, Andrei Cătălin Voiculescu, a recuperat toate documentele sechestrate, mai puțin pe cele de urmărire secretă. Un manuscris al sonetelor fusese încredințat lui Apostol Apostolide, în casa căruia se făceau audiții muzicale, iar alt manuscris cu poeme mistice a fost luat de miliție din locuința lui Alexandru Mironescu. Prin bunăvoința administratorului moștenirii literare voiculesciene, cercetătoarea Roxana Sorescu a îngrijit, mai întâi Integrala prozei literare (Ed. Anastasia, 1998), apoi Integrala operei poetice (1999), o ediție completă, în trei volume, a operei lui V. Voiculescu la Editura Cartex 2000 din București: „Opera literară. Proza”, 715 pagini – 2003; „Poezia”, 750 de pagini – 2004; „Dramaturgia. Documente biografice. Manuscrise sechestrate – Manuscrise regăsite”, 982 de pagini – 2004. Același distins voiculescolog a îngrijit Antologia de poezie mistică intitulată „În grădina Ghetsemani”, apărută la Editura ART în anul 2009. Dificultățile privind stabilirea variantei definitive a postumelor au fost prezentate de domnia sa într-o Notă asupra ediției la vol. „Poezia” (2004). În opul care cuprinde dramaturgia, a anexat documente biografice, manuscrise sechestrate – manuscrise regăsite, reproducerea fotocopiilor după Caietul negru și după Manuscrisul Scrima. În legătură cu cel din urmă se face precizarea că a fost încredințat de Scrima, la trecerea sa prin Paris, lui Ioan Cupșa, care a publicat în revistele exilului românesc, mai multe poezii, printre care și „Adio Libertății” (sub pseudonimul Valeriu Anghel), text ajuns în Franța datorită lui N. I. Herescu. „V. Voiculescu este unul dintre primii scriitori ai rezistenței intelectuale care și-au salvat scrierile trecându-le (cu toate riscurile) peste hotare” (R. Sorescu). Securitatea nu știa chiar tot. Totodată, R. Sorescu atrage atenția că arhivele oficiale sau particulare nu păstrează forma de mână a tuturor poeziilor voiculesciene, în această situație găsindu-se, de exemplu, „Muntele Îngerilor” și „La coborârea de pe cruce”, singura sursă fiind cea tipărită și mergând, cum s-ar spune, pe prezumția de corectitudine a altor editori. Caietul negru (Caietul cu scoarțe negre), un obiect de mărimea unei agende personale de astăzi, cu ștampila Ministerului Afacerilor Interne pe fiecare filă, a stat la baza sumarului cărții în două volume „Clepsidra” (Editura pentru Literatură, 1968), îngrijite de I. Voiculescu și Victor Iova. În 1994, la Editura Fundației Culturale Române, Radu Voiculescu a publicat 163 de poeme religioase, dintre care 31 inedite sub titlul „Călătorie spre locul inimii”, cu o prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Reputatul istoric literar își amintește cum, ascultând muzică la locuința chelnerului-meloman-colecționar de artă Apostolide, a intrat deodată „un bărbat cu o înfățișare uimitoare, înfășurat în tăcere. Vibra, parcă, în jurul acestei figuri de mag o aureolă nevăzută. Mâna părea transparentă în lumina scăzută a camerei, iar capul christic, cu părul și barba sură, radia o liniște ciudată, îngemănată cu o concentrare dramatică, ce treceau dincolo de percepția noastră comună”. S-a așezat pe un scaun lângă pick-up, a ascultat „Sonata pentru vioară și pian” de Cézar Frank și „a plecat în aceeași tăcere în care venise” (pag. 5).
În 1998, prin stăruința Ministerului Culturii și Cultelor, la Editura Anastasia, din București, s-a tipărit „Integrala prozei”, iar, un an mai târziu, opera poetică voiculesciană. Lucrările au fost îngrijite și prefațate de cercetătoarea Roxana Sorescu, agreată de legatarul întregii moșteniri literare, Andrei Voiculescu, nepotul scriitorului. Scoaterea la lumină a operei celui care stătuse în închisoare 1345 de zile, între 5 august 1958 și 30 aprilie 1962, începuse în 1964, cu „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară”, cu o prefață de Perpessicius, la Editura pentru Literatură, din București.
Stăruitorul Ion Nica din Pârscov ne-a semnalat printr-o notă că un număr de 20 de poezii publicate de autor în diferite reviste între 1919 și 1944, nu au fost incluse în Integrală. E vorba de În ciudă, Dragoste, Pastel, Frângurile, Vedenii de toamnă, Ogorâri de toamnă, Ruga ateului modern, Sinai, Poetul Minervei, Elixir, Nunta, Alunecări, Cântec, În centrul atenției divine, Căutare, Vasile Alecsandri, Nisip, Asia, Colind pentru vânătorii de munte și Nocturnă veche. Acestea au apărut în „Florile dalbe” nr. 12, 13, 16-19 (1919), „Lamura” nr. 2 /1920 și nr. 10-11 /1921, „Convorbiri literare” nr. 10-11 /1920, „Viața literară” nr. 55-56 /1927, „Gândirea” nr. 9 /1931, nr. 2 și 4 /1936, nr. 8 /1937, nr. 5 și 10 /1941, nr. 2 /1944, „Pleiada” nr. 1 /1934, „Muzică și poezie” nr. 4 și 5 /1936, „Revista Fundațiilor Regale” nr. 10 /1940 și nr. 1 /1944. Se mai constată că pentru poeziile publicate în periodice, dar neincluse în volume, îngrijitorul ediției a preferat varianta din manuscris, deși între aceasta și cea publicată de poet există deosebiri destul de însemnate. Astfel, poeziile „Veghe” și „Inscripție pe fântâna lui Narcis” au, în varianta din „Revista Fundațiilor Regale”, în care au fost publicate de autor, una și respectiv două strofe mai puțin. Deosebiri mai mici sau mai mari există și între celelalte poezii menționate, ca și la altele. Este puțin probabil, dacă nu chiar exclus, ca un secretar general de redacție să fi intervenit asupra unui text semnat de V. Voiculescu. Doar nu era în 1963… Se presupune că poetul a operat modificări numai pe exemplarul trimis revistei. O confruntare cu varianta apărută în periodic ar limpezi problema voinței autorului. În concluzie, compararea poeziilor tipărite mai întâi în reviste și după aceea în volumul antum ar elucida și situația altor texte: Antologie, Crăiasa de zăpadă, Elegie în amurg, Te înalț, Țărm clasic – publicate inițial în „Revista Fundațiilor Regale” nr. 3 /1939 și „Gândirea” nr. 3 și 6 /1939, și incluse în cel de-al șaptelea volum, intitulat „Întrezăriri”, apărut la Editura Fundației în 1939.
O contribuție importantă în fundamentarea bibliografiei voiculesciene a adus perpessicianul Ion Nica, rezolvând o controversă legată de data și locul publicării primelor versuri, cu doi ani înaintea apariției monografiei lui I. Apetroaie, care susținea că debutul poetic al lui V. Voiculescu s-a produs în anii 1912-1913, în „Convorbiri literare”. Eroarea ar putea fi pusă pe seama sursei de informație, și anume bibliografia revistei, alcătuită de M. Sânzianu (1914: „Urare” și „Din a vremurilor risipă”). Prima compunere versificată („Lui Eminescu”, la 16 iulie 1901) a fost dedicată poetului național. Se păstrează într-o colecție particulară. În realitate, cea dintâi colaborare la prestigioasa revistă ieșeano-bucureșteană s-a realizat în anul 1912 (nr. 3, din martie) și coincide cu debutul medicului de circumscripție rurală în literatură. Este vorba de poezia „Dorul”, reluată în volumul de „Poezii” (1916) cu titlul „Dor” și, mai târziu, „Dor ciudat”. Heiniană și alegorică, piesa nu este cuprinsă între cele 99 de titluri ale ediției definitive din 1944. În același an, 1912, V. Voiculescu mai publică în „Convorbiri literare” poeziile „San Marco”, scrisă în 1907 în timp ce se afla, pentru șapte zile, la Veneția, împreună cu N. Constantinescu, și „Ca pasărea pribeagă”. Toate trei sunt semnate cu inițialele și, probabil, din această cauză au fost trecute ușor cu vederea de cei care s-au ocupat mai mult sau mai puțin de debutul poetului. Roxana Sorescu găsește o semnificație arhetipală în „dualitatea simbolică V V a celor două cupe îndreptate spre cer, care se vor unifica abia la sfârșitul vieții, în W – semn personal de dublă legătură spirituală: cu cerul și cu precursorul literar, W (illiam) Shakespeare” (Tabel cronologic la „În grădina Ghetsemani”, pag. 52). Alex. Oproescu a intervenit în comunicarea lui I. Nica cu o notă hazlie în care disculpă pe profesorul ieșean: „D-sa, deși nu menționează întâia poezie publicată (în „Debutul lui V. Voiculescu”, din „Cronica” nr. 21 /1973), face însă, cu competență, referiri la întreaga perioadă din preajma debutului, delimitând influențele inerente ale începutului de filonul original ce se întrezărea, încă de pe atunci, în creația poetică voiculesciană”. Ala, bala, portocala… Ce legătură au „influențele” și „filonul” cu data exactă a publicării primelor versuri? Nu descoperă alții, până la I. Nica, prima poezie? N-au avut noroc! Între prima variantă și „Dor ciudat”, care deschidea Antologia de poezie mistică din 2009, am înregistrat mai multe deosebiri: 7 cuvinte sau sintagme înlocuite cu altele, 13 termeni modificați, un vers schimbat în întregime: „Ș-abia΄ntr΄o dimineață să mă trezesc deodată” în „Pân΄ce îmbobocită trezi-mă-voi odată”. De 7 ori s-a substituit semnul de punctuație. În „Dor ciudat” sunt 7 semne în plus. Structura celor două variante este diferită: cea inițială are 4 strofe a câte 6 versuri, „Dor ciudat”, prima strofă de 12 versuri, a doua și a treia – câte 6. Numărul total de versuri este același.
Pe cel care va cuteza să pregătească ediția critică a moștenirii literare Voiculescu îl așteaptă un efort îndelungat, intens și sistematizat, de comparare a variantelor existente în manuscrise, publicații și volume, pentru a întări voința autorului în ce privește lexicul, punctuația, dispunerea strofelor și a alineatelor. Când înlocuiește, după 7 ani, substantivul ghimpii cu dinții (vezi catrenul intitulat „Populară”, aparținând volumului „Din Țara Zimbrului”, dar publicat atât în „Florile dalbe”, 1919, cât și în „Graiul Nostru”, anul I, nr. 9-10-11, noiembrie 1925) o face impulsionat de metafizica sa care începuse să-și contureze țărmurile. Voiculescu era un excesiv al folosirii semnelor de punctuație, iar cercetătorul va trebui în mod științific și filologic să le redea acestora fiorul psihologic inițial. Abia atunci se va putea spune că s-a creat o ramură nouă în istoria literaturii române, voiculescologia.
Printr-o lăudabilă inițiativă particulară, s-a realizat, în 2006, la Editura Nemira, într-un tiraj de 2500 de exemplare, varianta definitivă a prozei, volum îngrijit de Roxana Sorescu, cea care a scris și o cuprinzătoare postafață („V. Voiculescu în perioada scrierii prozei. Premise biografice ale interpretării”). Premisele biografice văzute de cercetătoare ar fi avut la origine schimbarea identității spirituale voiculesciene datorată reînnoirii duhovnicești, inaderența la noua realitate politică și despărțirea definitivă de ființele dragi (soția și fetele cele mari). În 1944, când împlinea 60 de ani, primise Premiul național de poezie pentru antologia publicată la Editura Fundațiilor Regale, în colecția „Ediții definitive”. Între timp (1945), devenind un „pensionar singuratic”, fusese îndepărtat de la Radio. „Avea o înfățișare sărmană și își redusese toate nevoile vieții materiale la minimum” (R. Sorescu). Întreaga viață a căutat divinitatea. Stă mărturie o afirmație din „Confesiunea unui scriitor și medic” (1935): „Așteptarea aceea singură și neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieții mele aici, este cred așteptarea lui Dumnezeu care, deși ascuns, nu mi-e necunoscut. Îl aștept. Și suprema aventură cu care se izbândește visul și basmul unei vieți e că nu are să vie”. În singurătatea deplină și în lupta cu sine, a venit. A contribuit întâlnirea cu Rugul Aprins, cu textul religios „Pelerinul rus” (Mărturisirea unui pelerin despre lucrarea plină de har a Rugăciunii lui Isus) și practicarea riguroasă a Rugăciunii inimii, așa cum vom arăta, pe larg, într-un alt capitol. Suntem de părere că distinsa editoare, abstractizând prea mult, subordonând analiza operei unei interpretări noi, exagerează rolul viețuirii isihaste în elaborarea prozei, fapt evident în poeziile mistice, cunoscute atunci, unui număr mic de prieteni. Toată activitatea artistică a scriitorului s-ar afla sub semnul aspirației permanente spre realizarea unității spirituale a lumii, viziune desprinsă din textul programatic (nedatat, n.n) „Mântuirea smochinului”: frumusețea absolută îl conduce pe creator spre transcendent, îl înalță în universul etern al credinței (R.S.). Față de Integrala din 1998, sunt incluse, în partea a doua („Între epică și lirică”) evocarea „Amintiri despre Vlahuță”, iar în partea a treia („Addenda”), textele „Exemplul piersicului”, „Spiritul răscumpărător de moarte” și „Tatăl nostru”. Pe prima pagină este reprodusă o dedicație de pe un exemplar al „Poeziilor” din 1916, adresată avocatului Horia Vasilescu (1956, Sept.19, Buc.): „Îmi ceri o dedicație… târzie…/ Atâți ani răi bătură prin volum…/ S-a scuturat puțina-i poezie/ Ca o grădină devastată-acum/ De un sfârșit de toamnă grea, pustie:/ Și-n pâcla ce se lasă fumurie/ Poetul însuși, chip-păr-barbă,-i fum”. Integrala Nemira a apărut simultan cu o ediție în format bibliofil, de 50 de exemplare numerotate. Sumarul cuprinde 10 povestiri: „Căprioara din vis”, „Taina gorunului”, „Capul de zimbru”, „Lacul rău”, „Ultimul berevoi”, „Lostrița”, „În mijlocul lupilor”, „Pescarul Amin”, „Chef la mănăstire” și „Ispitele părintelui Evtichie”. Fiecare exemplar este însoțit de o mapă care conține 10 gravuri originale inspirate de conținutul povestirii, executate de un colectiv de profesori și elevi de la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, din București, și absolvenți ai Universității de Arte Plastice, coordonat de graficianul Iuri Isar: Smaranda Isar – „Căprioara din vis” (30/50 Aquaforte/ Aquatintă, 2005), Camelia Neață – „Taina gorunului” (idem), George Bordeanu – „Capul de zimbru” (idem, Aquaforte), Ionuț Popa – „Lacul rău” (idem), Nectaria Radu – „Ultimul berevoi” (idem, Aquaforte), Iuri Isar – „Lostrița” (idem), Maria Manea – „În mijlocul lupilor” (idem, Aquaforte), Oana Isar – „Pescarul Amin” (idem), Popescu Anca – „Chef la mănăstire” (idem) și Ciprian Udrescu – „Ispitele părintelui Evtichie” (idem). Cei 10 artiști au participat la un atelier de creație, în vara anului 2005, la Sinaia, sub îndrumarea „unor dascăli inimoși”, Oana și Iuri Isar. Ilustrația de pe copertă și mapă a fost realizată după un desen inedit de Victor Ion Popa, aflat într-o colecție particulară, identificat și de noi în albumul „Victor Ion Popa artistul și criticul plastic”, Album&varia de Cătălin-Andrei Teodoru, Editura Sfera, Bârlad, 2015, cu un Cuvânt înainte de C.D. Zeletin.
Susținătorul material al prețioaselor ediții este un inginer bucureștean, cunoscut colecționar de artă, Cristinel Pompiliu Popa, născut și școlarizat în Pârscov, cu vatra părintească situată la mică distanță de gospodăria Voiculeștilor și de Casa Memorială, în nucleul geografic și cultural al localității.
Între 1998 și 2013, Roxana Sorescu a îngrijit în afara edițiilor citate de noi, mai multe ediții Voiculescu, pe care le consemnăm pentru completarea unei așteptate și binemeritate bibliografii: „Înaltele neliniști: versuri și proză”, Editura Doina, 2000; „Poezii. Antologie”, Editura Coresi, 2001; „Iubire magică. Povestiri fantastice”, Editura Coresi, 2001; „Iubire magică”, Editura Tracus Arte, 2001; „Poezii”, Editura Cartex 2000, 2004; „Nuvele și povestiri”, Editura Cartex 2000, 2004; „Zahei Orbul”, Editura Herra, 2002; „În grădina Ghetsemani. Antologie de poezie mistică”, Editura Art, 2009; „Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară”, Editura Art, 2010. Colecția BPT, Jurnalul Național; „Zahei Orbul”, Editura Art, 2010, Colecția BPT, Jurnalul Național; „Poezii. Antologie”, idem, 2011; „Iubire magică”, idem, 2011; „Lostrița. Antologie de proză fantastică”, Editura Art, 2013. În 2019, după sfârșitul său neașteptat, confrații evocau activitatea acestei „minunate Doamne a literaturii românești, care a deschis o cale nouă spre Dumnezeu, aceea a literaturii”, ca și suprainteligența, cultura, puterea de discernământ, demnitatea și integritatea morală. Adăugăm omagiul nostru și al urmașilor pârscpveni ai marelui scriitor.
Cei doi fii, Radu Ilie Vasile Voiculescu (n. 1914), medic virusolog la Institutul „Ion Cantacuzino”, din București, și Ion Voiculescu (n. 1916), avocat, au intuit momentul favorabil de dezgheț ideologic, după atâtea refuzuri și umilințe suferite în încercarea de a-și elibera tatăl din arest. Ionică, „vioara întâi” a acțiunii de aducere în actualitate a operei tatălui său, nu mai putea fi oprit. Mergea zilnic la Securitate, arătând zeloșilor lucrători ai acestui serviciu sinistru, că scriitorul Voiculescu nu era mai prejos decât Sadoveanu și ceilalți, și că trebuia să fie scos la lumină. După două săptămâni a fost chemat și a plecat cu un portbagaj de manuscrise care fuseseră confiscate, înregistrate și ștampilate în august 1958. După mica izbândă, temerarul fiu a pornit asaltul editurilor din București, reușind, în scurt timp, să scoată primele cărți de versuri și de proză, excluzând piesele mistice și patriotice. În 1968, sub îngrijirea poetului Aurel Rău, redactor-șef al revistei clujene „Steaua”, deputat în Marea Adunare Națională, a apărut, în colecția „Clepsidra”, o selecție de versuri în două volume. Cunoscuta ediție, apreciată la vremea respectivă, a fost urmată de o fasciculă care va fi apoi alăturată, în 1986, volumului „Gânduri albe”, 550 de pagini, Editura Cartea Românească, tabel cronologic de Victor Crăciun și Radu Voiculescu. În 1994, după sfârșitul neașteptat al bunului Ion Voiculescu, fratele cel mic a îngrijit „Călătorie spre locul inimii”, care cuprindea 163 de poeme religioase, preluate din varianta Aurel Rău, din colecția Biblioteca pentru toți (1982) și din „Gândurile albe”, ale lui Victor Crăciun. 31 erau poeme necunoscute, păstrate în manuscris, în trei caiete de lucru, într-un carnet mic de matematică și în diverse file scrise de mână, predate Muzeului Literaturii Române. Nu s-a putut folosi enigmaticul Caiet negru, dispărut în 24 octombrie 1973, la moartea lui Ionică, împreună cu câteva piese de mobilier și cu scrierea biografică a acestuia, intitulată „Povestea unei camere”. A fost bănuită Elisabeta Iliescu, despărțită de fapt, nu și de drept, de Voiculești.
Victor Crăciun afirma cândva că „Manuscrisele rămase de la V. Voiculescu nu seamănă cu cele ale marilor scriitori din literatura noastră. El nu a fost un voluptuos al foii albe sau liniate, al caietelor indiferent de mărimea sau grosimea lor”, completând că poetul s-a remarcat ca un pelerin al gândului, al căutării filozofice și artistice în texte așternute pe hârtie volantă sau pe agende banale. De altfel, nici autobiografia nu a constituit preocuparea sa.
În 1947, Vasile Voiculescu s-a gândit să strângă povestirile într-un volum, dar „sporul creației” s-a îmbogățit continuu, ajungând, după zece ani, să proiecteze 4 volume intitulate: „Zahei Orbul”, „Capul de zimbru”, „Iubire magică” sau „Satul magic” și „Sakuntala”. Prima ediție a nuvelelor Voiculescu s-a realizat în 1966, a purtat numele „Povestiri” și a avut două volume: „Capul de zimbru” și „Ultimul berevoi”, apărând la Editura pentru Literatură, fiind considerată de fiul autorului „total depășită”, care contestă titlul și subtitlul unuia din volume, ordinea întâmplătoare din sumar și textele deficitare „sub aspectul stabilirii și al transcrierii”.
Ideea fundamentală a unei noi ediții, din 1972, a fost aceea de a se subordona „gândurilor și planurilor autorului”. Noua antologie, apărută în îndrăgita colecție Biblioteca pentru toți, a Editurii Minerva, are două volume: „Capul de zimbru” (cuprinde sumarul stabilit de autor) și „Iubire magică”. La sfârșitul primului volum s-au atașat patru nuvele scrise după 1947: „Proba”, „Ciobănilă”, „Ispitele părintelui Evtichie” și „Pescarul Amin”. În revista „Luceafărul”, nr. 50, din 14-XII-1968, apăruse „Vaca blestemată”, text inclus în al doilea volum al antologiei prefațate de criticul Mircea Tomuș, redactor-șef al revistei „Transilvania”.
În ce privește controversa povestire-nuvelă, care a însoțit permanent proza lui Voiculescu, stau mărturie, ca probe de necontestat, afirmațiile autorului desprinse din corespondența cu fiicele aflate în Franța. Astfel, în 1947, scria: „Eu lucrez acum, ca să mă distrag de la gânduri, la o serie de nuvele care să apară, poate la toamnă, în volum. Am scris deja șase. La citire am avut mare succes, chiar la criticii moderni, ostili versurilor mele”. În același an, pe 12 iunie, comunica: „Am gata un volum de 12 nuvele, care… e posibil să apară la toamnă”. Apoi, un an mai târziu: „Firul nuvelelor s-a cam subțiat și e drept că am ajuns la a 14-a. Mă bântuie gândul unei încercări mai grele: nu-mi lipsește decât stimulul, îndemnul…”. Varianta din 1972, ca și Integrala prozei, din 1998, rămân soluțiile editoriale cele mai credincioase dorinței autorului.
În 1969 s-a tipărit, în limba maghiară, la Editura Kriterion, în traducerea lui Veress Zoltan, volumul „Căprioara din vis”, iar în colecția „Prima mea bibliotecă” a Editurii Tineretului, culegerea „Viscolul”. În 1970, la Editura Kriterion, în traducerea profesorului Wolf Aichelburg, cu o prefață a universitarei Mariana Șora, s-au adunat 15 nuvele, sub titlul generic „Iubire magică”. În același an, a văzut lumina tiparului nuvela de mari dimensiuni „Zahei Orbul”. Se întâmpla la Editura Dacia, din Cluj. Prefața era semnată de Mircea Tomuș. În scurtă vreme s-au scris cronici favorabile, semnate de Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Vlad, Liviu Grăsoiu, care considerau proza voiculesciană o revelație, iar scriitorul, cu un destin straniu, un autor renăscut, „ursit să realizeze târziu, la sfârșitul vieții, triumful carierei sale scriitoricești” (Ion Voiculescu).
Cum am susținut în opurile noastre anterioare („Viața și opera lui Vasile Voiculescu” și „Tânărul Voiculescu între medicină și literatură”), doctorul săvârșea toată ziua consultații și scria rețete la cabinetul medical, la domiciliul prietenilor și al pacienților sărmani, și, pe unde se nimerea, scria tabletele radiofonice pentru Sfatul medicului. Spre seară, frânt de oboseală și de foame, își purta pașii pe sub castanii fremătând de sevă de pe strada Dr. Staicovici, spunându-și că frumusețea naturii este frumusețea lumii. După cina luată cu toată familia, se simțea liber. Pe manuscris se jucau construcții lexicale neașteptate, se alăturau sintagme încântătoare. Elementele naturii: pământul, soarele, iarba, lumina, norii treceau mai multe praguri de transfigurare, purtați de stimuli spirituali cu o bază largă de biografic. Purificat și înnobilat, așa cum numai poezia îl putea reprezenta. Într-un articol publicat postum în revista „Argeș” (1966), Vasile Voiculescu afirma că lirismul îl caracterizează pe omul izolat în propriile trăiri, pe când epicul îl vizează pe omul social, dinamic și activ. Atitudinea lirică și cea epică sunt puse în mișcare de graiul matern. Lirismul a fost părtaș la plămădirea vorbirii curente. Au urmat cuvintele, ca adaos pe sufletul cântecului. Aici, poetul deosebește cuvântul liric de cuvântul epic. Din cel dintâi s-a născut poezia tradițională, „forma cea mai înaltă și mai liberă a limbajului omenesc, un fel de grai superior care plutea deasupra limbajului comun”. Lirismul a continuat să conviețuiască un timp mai lung sau mai scurt alături de cuvântul vorbit, înmuindu-l prin figurație și metaforă. Un motiv primordial de lirism popular este sentimentul singurătății, văzut ca o smulgere sau surghiun, cum e viața păstorului aflat la mare depărtare de ființele dragi. Volumul retrospectiv „Gânduri albe”, conceput „pe zări și etape”, a restituit o parte importantă a arhivei voiculesciene – 86 de poezii necunoscute, celelalte fiind împlinite de „Integrala” Roxanei Sorescu. Apreciată ca perioada marilor capodopere, izolarea scriitorului a început cu realizarea, în numai trei ani (20 decembrie 1946-27 octombrie 1949) a douăzeci de nuvele. Au urmat „Zahei Orbul” (august 1949-aprilie 1954) și încă patru povestiri, anul 1955 fiind consacrat sonetelor și celor 160 de poeme din proiectatul volum „Clepsidra”. Așadar, în numai zece ani, marile opere care au binecuvântat literatura română! Stăruitorul Victor Crăciun a descoperit că această parte a zestrei literare a fost transcrisă pe trei agende și calendare de proveniență germană, de formatul unor cărți obișnuite. Spațiul destinat însemnărilor din Agenda Galeries Lafayette (1938) cuprinde poezii obișnuite, sonete, un poem de 45 de versuri (în realitate, 44, n.n.) dedicat lui Valeriu Anania, datat „duminică 2 oct. 1955, Buc.”, regăsit în fotocopia „Caietului negru”, la paginile 128-129 („De ce mă cerți frățâne Ananie / Că la fereastra ta am lepădat / Veșmânt cârpit, sandală, sărăcie / Și-nfățișez cerească măreție / În purpură și aur de-mpărat?/…/ Hai, chiuie de-naltă Bucurie, / Cum mi-ești tu drag poete Ananie”) și confesiunea cunoscută sub titlul de „Mi-e dor de Gange, de Himalaia” (necunoscută nouă), realizată în noiembrie 1955 în Spitalul „Bornat Andrei”, unde a fost supus celei dintâi operații de prostată de o echipă coordonată de doctorul Ion Juvara, din care făcea parte și chirurgul Gh. Mănescu. Începând cu a patra zi de la operație, a scris mai multe catrene dedicate medicilor, medicinei și poeziei, cum ar fi: „Chirurgul e ca zeul Indra, care / Cu lancea lui lovește unde-i place, / Dar în aceeași clipă, cu-ndurare / El și tămăduiește rănile ce face”, „Știu, ați lucrat c-o rară măiestrie / Și-n câteva minute am fost gata / Dar mă-ndoiesc c-ați scos toată prostata / De vreme ce-a rămas un strop de poezie / După a D-voastră teorie!”, „Sonda nu e nicio scuză / Pentru-apusa-mi stinsă muză / A prostit-o dând-o gata / Uremia și prostata”. Al doilea manuscris este Agenda Lactéol 1929, utilă, în sine, pentru informațiile medicale conținute în scop promoțional, ca și prin însemnările posesorului, privind bugetul familiei pe anii 1929-1933. Veniturile permanente sau ocazionale proveneau de la Societatea de radiodifuziune UCB, Institutul Pompilian, Administrația Domeniilor Regale, Ministerul Sănătății, Direcția educației poporului, Fundația Carol, colaborări cu reviste („Gândirea” și „România administrativă”). Mai obținea, sume derizorii, din activități profesionale… întâmplătoare. În fiecare an cheltuielile programate depășeau veniturile. Între copertele agendei a găsit destule pagini libere pe care să transcrie sonetele concepute între 1954 și 1956, ca și poemele „Stâlpnicul” („Râvnesc să fug din lume, nu-n pustiu / Și nici în negre peșteri, ca-n vechime, / Ci stâlpnic nou, să mă strămut de viu / Sus, cât mai sus, în Sfânta-ți înălțime”), „Țiparul” („Tu, care smulgi țiparii din nomolurile noastre / Și-mpinși de-un fără împotrivire alean / Îi întorci peste orice stavile și dezastre / Sub meridianele de-a pururi albastre / La baștina lor caldă din Ocean, // Nu ne uita în aceste tărâmuri cu vină / Nostalgici țipari ai unor obârșii sfinte” – scrisă după ce a ascultat duminică 3 martie 1957 la Apostol cantata lui Bach „Vergiss mein nicht”) și „Omul” („Enigma mea, chiar mie-mi de veci nedezlegată, / E unica mea slavă și singura durere”). Al treilea manuscris s-a realizat pe un memorial german de maxime celebre, editat în 1915 la Leipzig. Constituie caietul principal al versurilor din deceniul capodoperelor. „Din cele 434 de pagini ale agendei, scriitorul folosește efectiv 322 plus 3 pagini din legătura cărții. De la data de 29 septembrie anuarul rămâne gol de scrisul lui V. Voiculescu” (V. Crăciun). „Scrie, scrie, scrie… Scrie cu creionul negru, scrie, sărind aproape din pagină, alteori găsește alt bont de creion, face intervenția, schimbă versuri, cuvinte, când cu cerneală, când cu creionul roșu, când cu unul chimic sau albastru. O idee pornește pe verticală, și se alătură, în aceeași poziție, alte versuri, dar important este că scrie, cu orice scrie, aproape întregul volum Ultimele sonete, varianta 1, 2, 3… cu corectură, fără intervenții, de multe ori dintr-o suflare. Apoi, între sonete, alte versuri pentru volumul Clepsidra, însemnări diverse, deosebit de importante pentru scriitor, pentru istoria literaturii române. Pe a doua copertă, proiectul unei piese sau nuvele: Rădăcină de micșunică, pe o altă pagină sumarul volumului de nuvele Toiagul minunii. Pe o pagină, singurul scris străin, menționa: „Ultimele poezii ale tatii scrise cu o săptămână înainte de nenorocire. Ionică”. (idem)

(Fragment din volumul „Un scriitor deplin: Vasile Voiculescu”, în curs de apariție)

Lucian MĂNĂILESCU

FOTOGRAFIA NINSORII

S-au inventat cagule pentru fluturi,
Oraşul orb îşi amăgeşte zarea,
Bătrânii-şi plimbă-n lesă disperarea
Şi frigul ţine loc de aşternuturi.

Departele se-ntâmplă prea aproape,
E o degringoladă în ruină,
Tristeţea are gheare de felină,
Care vânează cerul de sub pleoape.

Vai, domnule ministru al candorii,
Ce blând sunteţi cu traiul nostru sferic,
Când ne developaţi, din întuneric,
Fotografia albă a ninsorii!

AUTOIZOLARE ÎN BABILON

În casa mea din Babilon
fiecare lucru ţipă în limba lui,
tavanul se umple de bormaşini
şi picamere.

Scaunele bat din picioare cucul din ceas
o ia razna, la tv se transmite
în reluare viitorul, frica de moarte
devine o intimitate cu mască,
culorile zornăie…

„Bună seara, vecine!” – îi zic
Lui Dumnezeu şi El nu-mi răspunde…

A aţipit pe banca din parc şi cerul
se face ţăndări şi mâine dimineaţă
vom avea iar voie să păşim
două ore prin cioburi.

ZĂPEZI INCENDIATE

Mă ajunge, Doamne, îmi ajunge
pasul ei cu pulpe nibelunge,
noaptea ei de fum şi catifea –
fiara ce duios mă sfâşia.

Las-o, Doamne, şoaptelor din stele,
mărilor din lacrimile mele
şi în iarna frigului ce vine
dă iar foc zăpezilor din mine…

Distribuie: