Spații culturale nr. 96 (4)

Ion Tudor IOVIAN

dragostea mea

dragostea mea șterge hotarele morții inoculează
în chiar sângele ei otrăvit
virusul unei bucurii atât de intense încât pare ireală

dar dragostea mea își târâie prin noroi
flacăra
ieri atât de albă

dar dragostea mea e o durere
care își trage sârma ghimpată prin carne

mon amour

mon amour efface les frontières de la mort il inocule
dans son sang empoisonné même
le virus d’une joie si intense qu’elle paraît irréelle

mais mon amour tire après soi dans la boue
la flamme
hier si blanche

mais mon amour est une douleur
qui tire son fil barbelé à travers la chair

Traducere în franceză de Raluca IANCU

my love

my love erases the borders of death inoculates
in her very poisoned blood

the virus of a joy so intense that it seems surreal

but my love drags through mud
its flame

yesterday so white

but my love is a pain
which pulls the barbwire through its flesh

Traducere în engleză de Irina SERBU

meine Liebe

meine Liebe wischt die Grenzen des Todes
impft
sogar in dessen vergifteten Blut
den Virus einer so intensiven Freude ein, dass sie irreal scheint

aber meine Liebe zieht durch Kot
die Flamme,
die gestern so weiß war

aber meine Liebe ist ein Schmerz
der seinen Stacheldraht durch Fleisch zieht

Traducere în germană de Radu Hristu BUIUCA

Dumitru ICHIM

PSALM DIN DRUMUL ROBILOR

Cetăți, imperii, javre… Firavul ac al ierbii
Trufiilor din colburi le-mprospătează slava.
‘Nainte-a-și bea privirea, ni se închină cerbii;
Cu cât mai aspră-i moartea, mai scumpă-n pluș otava.

Pe prag lăsași însemnul, ce-n limba lor, migdalii
Crai-Nou ar vrea să zică, nostalgic revenirii.
Castel și templu nunții, porfire îşi țes coralii,
Zidind pe-azur doar flăcări și rănile iubirii.

Din cicatrici se-nalță, prin moarte, palmierul;
Plecatului, pecetea-i rămâne-n remușcare.
Din pielea pentru hamuri ia teacă jungherul,
A dragostei măsură e-n tot ce plânge marea,

Cărarea-i de rubine, pe sub apus, ni-e cheia:
Când inima-i în noapte, din cer își ia Lacteea!

La aniversară

Mariana VELISAR-CODRESCU

N. 2 septembrie 1939, în satul Fundeni, comuna Secuieni, județul Bacău. Profesoară, prozatoare, memorialistă. Este al zecelea copil dintre cei doisprezece ai Mariei (n. Banu), „fiica unei familii de răzeși cu pământ nu prea mult“, și ai lui Constantin, fiul clucerului Dumitrache Velisar, „proprietăraș din Bacău“. Fiind descendent al Saftei Iurașcu, soră cu Raluca Eminovici, mama Poetului, tatăl le-a povestit încă de mici despre legătura sa de rudenie cu acesta, dar, cu o extremă modestie, greu de înțeles, abia târziu memorialista de azi a lăsat să răsune în presa locală și la Ipotești faptul că în orașul lui Alecsandri și Bacovia trăiesc urmași ai marelui Eminescu. Cunoscutul eminescolog Augustin Z. N. Pop, iar mai apoi Ion Roșu, după G. Călinescu, au luat însă în considerare prezența surorilor Iurașcu și a nepoatei acestora, Xenia Velisar, de la Mănăstirea Agafton, încât intersecția familiilor Velisar și Iurașcu este deja o certitudine de istorie literară și un semn de noblețe peste timp. Deși dezmoștenit pentru un păcat al tinereții, tatăl a știut să-și drămuiască bine avutul, purtându-și cei zece copii rămași în viață prin școli, astfel că toți au ajuns intelectuali cu notorietate și faimă în zonă (învățători, profesori, juriști, contabili). Maria, cum a fost înscrisă în actele Stării Civile din Secuieni, se născuse, de fapt, chiar la început de septembrie, cu o zi mai înainte de data consemnată, dar acest aspect n-a constituit un impediment în parcursul său școlar și nici mai târziu. A copilărit în satul natal și a urmat clasele Școlii Primare din Fundeni (1946-1950), cu învățătorii V. Luncanu și Dorina Bălăiță, care i-au remarcat energia și înclinațiile pentru lectură, dar și aptitudinile artistice, așa încât manifestările de pe scena școlii ori de la serbările publice mai fiind amintite și acum. Chiar dacă obținuse rezultate foarte bune la învățătură, tatăl plănuise să o oprească un an acasă, dându-i în grijă vacile, însă, cu prețul singurei bătăi încasate de la acesta, le-a lăsat să pască slobode și a fugit în satul vecin, începând cursurile clasei a V-a la Școala de 7 ani din Berbinceni (1950-1953). Neferindu-se de treburile gospodăriei, s-a revanșat din plin pentru acceptul de a-și continua studiile, absolvind cursurile gimnaziale cu premiul I și făcându-i mândri atât pe părinți, cât și pe Gheorghe Banu și Vasile Grosu, care i-au fost dascăli. Deprinzând lecțiile încă din clasă, a putut să dea o mână de ajutor acasă, dar și să-și facă timp pentru lectură, patimă deprinsă încă din clasa a II-a, când a primit în dar romanul „Cuore“ de Edmondo De Amicis. Descoperindu-i în biblioteca școlii pe Creangă, Eminescu, Slavici și Sadoveanu, le-a parcurs cu nesaț creațiile, însă un accident nefericit al tatălui i-a răpit, pentru un an, nu numai bucuria cititului, ci și șansa de a se înscrie, fără examen, la un liceu. Devenind un fel de „șef de fermă“ la 13 ani, a dus greul gospodăriei cu stoicism, nerenunțând la dorința de a da admitere (Desculță merg, numai să învăț!) și reușind, în 1954, să se numere printre elevele Liceului Mixt Nr. 2 din Bacău (azi, Colegiul Național „Vasile Alecsandri“). Pe parcursul celor trei ani a descoperit noi autori și marea literatură clasică rusă (Tolstoi, Turgheniev, Cehov, Dostoievski), a început să scrie poezie și, cu ajutorul dirigintei, Sonia Vlad, a vizitat obiectivele reprezentative ale Capitalei. Cum, între timp, cotele și dările au împovărat destul familia, îndemnată de frați a decis ca, după absolvire și obținerea diplomei de maturitate, să solicite Inspectoratului Școlar un post de suplinitor. L-a dobândit la Școala Rădeni, unde, în 1957, la 18 ani, a devenit cea mai tânără profesoară de limba și literatura română. Renunțând la visul de a ajunge actriță, în vara anului 1959 s-a îndreptat către Iași, dând examen și reușind să fie admisă la Facultatea de Filologie a Universității „Al. I. Cuza“ (1959-1964), unde i-a avut profesori, între alții, pe Constantin Ciopraga, Alexandru Dima, Mihai Drăgan, Dumitru Gafițeanu, Alexandru Husar, Liviu Leonte, Elvira Sorohan. Ca studentă a fost la fel de silitoare, lecturile și înzestrarea personală permițându-i să facă rodnice incursiuni nu numai în proza contemporană, ci și la sălile de spectacole, fascinată îndeosebi de teatru și de operă. Muncind în vacanțe ca funcționar, a ușurat mult efortul părinților, care între timp, prin înscrierea forțată în C.A.P., rămăseseră fără pământ și animale. Și-a luat licența cu o lucrare despre Eugen Barbu – prozatorul, foarte bine apreciată de comisie, notele mari permițându-i să aleagă, la repartiție, Școala Medie Mixtă din Adjud, devenită din 1965 Liceul de Cultură Generală (azi, Liceul Teoretic „Emil Botta“). Încă din primul an a avut șansa să lucreze cu elevi excepționali, toți cei înscriși în clasa a IX-a A absolvind cu medii mari și devenind studenți, la fel ca și o bună parte dintre liceenii de la a IX-a E, în frunte cu Viorica Păuș, în prezent decan al Facultății de Jurnalism a Universității București. În cadrul acesteia a urmat și ea un curs de literatură universală, familiarizându-se cu literatura sud-americană, curentele literare și cu valoroasa creație semnată de Marcel Proust, Thomas Mann, James Joyce, Albert Camus ș.a. Căsătorită cu profesorul și criticul literar Grigore Codrescu, în 1969 s-a transferat la Bacău, în cadrul Catedrei de Limba și literatura română a Liceului „George Bacovia“ (în prezent, Colegiul Național „Ferdinand I“), unde a activat până la pensionare, în 1997. În cele peste trei decenii dedicate catedrei s-a regăsit adesea în cadrul programelor didactico-științifice semnificative ale Societății de Științe Filologice, prin comunicări și referate, cercetări și participări la simpozioane, precum Titu Maiorescu – ctitor al criticii literare moderne, Formarea noțiunilor de teorie literară în liceu ș.a., care va deveni și lucrare pentru obținerea gradului didactic I (1977). A pregătit, de asemenea, numeroși olimpici, distinși an de an cu premii importante la nivel național, între care îi amintim doar pe Viorica Păuș, Nicoleta Pătruț și Mihai Andrei, deținătorii celor mai multe trofee. Devenită bunică, a transformat această nouă experiență într-o carte, debutând cu volumul Matei al inocenței și al mirărilor. Amintiri (Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2014). Deși prin 2003 declara pentru Ziarul de Bacău că „Ani întregi m-am sfiit să mărturisesc că mă trag din același neam cu Mihai Eminescu. Mi se părea o impietate să spun că sunt rudă cu marele poet“, în 2015 scoate totul la iveală și publică, din iubire pentru literatură, Povestea adevărată a străbunilor Safta Iurașcu-Dumitrache Velisar (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău), distinsă cu Premiul al II-lea la Festivalul Național de Creație „Vrancea literară“. Un an mai târziu recidivează, de data aceasta cu o carte de povestiri autobiografice: Turnul lui Joyce (Editura Corgal Press, Bacău, 2015), urmată de Meandre ale tranzițiilor românești. Confesiunea unei profesoare (Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2017) și Singurătatea bătrânilor (Editura Corgal Press, 2018), semn că aspirațiile literare ale tinereții au renăscut și că ne putem aștepta și la alte surprize. Până atunci, sănătate și toate cele bune la ceas aniversar!

Cornel Simion GALBEN

Valeria MANTA TĂICUȚU

ploaie acidă

și uite-așa, fără să știu,
am devenit apărătoarea fricii,
toate frunzele cădeau în mine și culoarea lor
îmi schimba sensul de curgere a sângelui,
de-aceea trebuia să fac mișcări retractile
în inversul acelor de ceasornic, spre
golul acela nimicitor de culori și curaj.
toți cocorii țipau spre dimineață
a deznădejde, cerul se umplea de vocale
sub care stăteam ca sub o ploaie acidă.
de aceea nu mai scriam cuvinte, ci
desenam numai forma mea sub formă de fetus
sub cerul cel gol,
țineam frica în brațe ca pe o mamă.
sub mine, fire de iarbă voiau să treacă dincolo,
spre livezi netemătoare.

în așteptare

nu e răceală, doar o trecere a nopții prin fereastră;
înăuntru se vestejește un cuvânt, silit
să stea între cărți ca o floare de toamnă presată.
singurătatea e un alt cuvânt pentru absență,
de aceea pereții chiliei sunt goi, cu bezna lipită de ei;
lumina e dincolo, ca și steaua ori îngerul.
aici e numai un cuvânt care se repetă,
un cuvânt care nu-și mai găsește sensul.
unde să afli un lanț, o capcană pentru
cuvintele trădătoare, pentru cele care au
evadat din noaptea lor și a ta?
mâna îngheață și se rupe de trup
în cristale fără lucire și formă;
nu mai ai cu ce scrie și, oricum, n-ai de ce:
e de-ajuns să te așezi la fereastră
în așteptare

cucernicie

bate toaca, zăpada se spulberă peste trandafiri ca un drog
toamna se mută greoi în iarnă,
sub cerul încă sfâșiat de aripi și țipete.
în cartier miroase a fum și a sărăcie,
se ard frunze și se înalță lumânări
și crizanteme-n văzduh;
trecem îngenuncheați pe sub poalele toamnei,
pe sub patrafirul ei din aur, din plumb,
din zăpadă murdară.

Istorie literară

Florin Daniel DINCĂ

RECITIREA POEMULUI

Textul Poem a fost inclus în Alfabet poetic (Editura Minerva, 1978), apoi a fost reluat în antologia de autor Foamea de unu (Editura Eminescu, 1987), aici el intrând în componența grupajului Manual de dragoste, alături de Astăzi ne despărțim, Jucătorul de șah, Lene, Stea tristă, Symposion, Oră târzie, Un zeu al hotarelor, Odă la o pădure abstractă, Paradise-cocktail, Aniversare, Vița de vie la paralela 80̊, Elegie, Măști și Ochiul. Ca hipersemn, elegia Poem – concurată, în privința limpidității și a profunzimii stării poetice, numai de Astăzi ne despărțim – este segmentabilă în opt microstructuri servind afirmării semnificației globale, fiindcă „unitatea transfrastică a semnificanților și a semnificaților produce o semnificație globală a textului, care nu este deloc suma semnificaților parțiali ce se pot identifica în el” (Maria Corti, Principiile comunicării literare, Editura Univers, 1981, p. 113). Cele opt microstructuri sunt: „La început a fost cuvântul IUBIRE. / Respirația ta ajungea până la mine / stranie, ca o adiere de vânt, iar vântul / stăruia-n juru-ne ca o respirație tainică.” (1); „Nu-mi mai amintesc din timpul acela decât / locurile umbrite pe unde treceam / și cerul înalt. Celelalte toate, dacă mai vin, / le întâlnesc întâmplător, ca pe tine.” (2); „Întotdeauna același ceas bătea ora; / întotdeauna același sunet, aceeași oră: / parcă toate lucrurile din lume ar fi avut / o singură moarte în aceeași inimă.” (3); „Zadarnic dau ceața ușoară într-o parte: / arborii s-apleacă deasupra cu crengile lor / și rămânem singuri în întuneric / ca o profundă revărsare de ape.” (4); „La început a fost țărmul meu, țărmul tău, / iar între noi IUBIREA, ca un ocean mort. / Prima dată, soarele, în timp ce trecea de la unul la altul, / căzu, pasăre de aur ucisă, în valuri.” (5); „Pe urmă, fără știrea noastră, ființe hrăpărețe / coborâră de pe țărmuri, umblară pe ape. / Aceasta dură câteva mii de ani. Apoi, într-un târziu, / animale marine veniră să muște din țărmuri.” (6); „Acum liniile noastre mâncate se aseamănă / cu profilul continentelor; iar sufletele, / ca floarea nestatornică din spuma mării, / se sfarmă în vânturi, se usucă pe stânci.” (7); „La început între noi a fost un singur cuvânt. / Acum sute de cuvinte moarte se însuflețesc, / când respirația ta ajunge până la mine, / stranie, ca o adiere de vânt…” (8)
Discursul liric din textul Poem debutează cu versul „La început a fost cuvântul IUBIRE”. Cel ce se exprimă aici, în Poem, relevă nostalgia Cuvântului pierdut, pe care o transmite cititorului, ca rană a ființei sale, înstrăinate, pare-se, de Creator, de ceilalți și chiar de sine însuși. Există, în ceea ce privește Poem(ul) lui Doinaș, două direcții de interpretare a stării de iubire: iubirea ca armonie dintre Creator și ființele zămislite de el și iubirea ca experiență individuală, pe care eul social și eul creator o traversează.
În cosmogonia orfică, Noaptea și Vidul constituie temelia lumii. Eros se ivește din oul făurit de Noapte, iar Pământul și Cerul sunt cele două jumătăți ale oului spart; Eros garantează „«nu numai dăinuirea speciilor, ci și coeziunea internă a Cosmosului» (GRID, 147 b)”; el asimilează forțele contrare, le reintegrează într-o altă unitate, astfel asigurându-se reîntregirea Ființei, care s-a diseminat în vremelnice ființe (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Editura Polirom, 2009, p. 373).
Lumea este „rezultatul Cuvântului lui Dumnezeu”, drept care limbajul este instrument „al Inteligenței, al Activității sau al Voinței divine ale Creației”, simbol al „Revelației primordiale”, așadar nostalgia Cuvântului pierdut este nostalgia primei Revelații (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op. cit., p. 221). Armonia – ca unitate inițială, înscrisă în mitul androginului („o reprezentare antropomorfică a oului cosmic” – Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op. cit., p. 72) – s-a degradat, existența insului devenind o incurabilă, insomniacă tăietură, pe care baladistul Doinaș – sprijinindu-se pe un motto din Symposionul lui Platon, chiar cerchistul semnând o poezie cu același titlu – a textualizat-o, nu fără a-i impune ideii povara scenariului imagistic baroc: „În ziua cea dintâi, pe când lumina / țâșnind în mari mănunchiuri de văpăi / nu limpezea nici dragostea, nici vina, / nici umbre moi nu presăra pe văi; / pe când plăpânzi, cu trunchiuri fără coajă, / copaci se răsuceau în vânt, și drepți / în poarta paradisului, de strajă, / nu adăstau arhangheli înțelepți; / în golf ferit de răzvrătite unde, / pe prag neptunic de bazalt urât / ce nu primea delfinii albi, și unde / un val era atât de greu încât / – desprinse din subțioară – scoici jilave / cu perla cât un ochi de elefant / pluteau în spuma verde ca agave / ce-nchid un sâmbure de diamant; / acolo unde plante plângătoare / se ridicau la orizontul blând, / și soarele-n clorotică paloare / cădea încet sub zare tremurând; / pe-un mal alunecos unde bureții / clipeau mărunt ca stelele când dorm, – / venea un uriaș lovind pereții / cu umbra unui trup hidos, diform, / și se pleca să-și vadă fața hâdă / în recile oglinzi cu prund de-argint, / să plângă și pe urmă să surâdă / gândind că, totuși, apele îl mint. / Acolo până azi tăioase vârfuri / vădesc că omul slut s-a spintecat / în două jumătăți – ah! roșii stârvuri / pe lespedea oceanului sărat. / Dar chiar și astăzi, noaptea, apa lasă / pe pietre doi amanți subțiri și pali, / culcați pe mușchi și scoici ca pe mătasă / și mângâiați pe umeri de corali. / Iar când se prind, apropiați, cu-o mână, / ei dau viață unei vechi figuri, / căci trupurile-un trup diform îngână, / iar buzele – profilul altei guri, / cu mult mai ars, mai fără de rușine / mușcându-se nesățios, amar, / asemenea unor reptile pline / de sânge fără liniște și har. / O, sânge crunt ce-n zori de zi se varsă / de-a lungul trupurilor care zac, / și dă un singur trup, o formă arsă / de-un foc mai vârstnic decât
orice veac! / Atâta timp cât sângele zvâcnește, / arzând ca-ntr-un incest nemărginit, / iscat întruna pe străvechi tipare, / un uriaș adastă și privește / în reci oglinzi de scoici cu perlă mare, / diform, dar zâmbitor: reîntregit.” (Forma omului)
Revenind la Poem, să precizăm că ruperea unității inițiale este simbolizată prin trecerea de la versul „La început a fost cuvântul IUBIRE” la versul „La început între noi a fost un singur cuvânt”, prin substituirea cuvântului IUBIRE cu sintagma „un singur cuvânt”. „Noi” este „doi”-ul: Creatorul și creatura, iubirea și ura, antagonismul „care din latent devine manifest”, diviziunea indicându-ne „principiul multiplicării, ca și al sintezei” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op. cit., p. 345).
Cuvântul IUBIRE – văzut ca simbol al limbajului primordial – s-a desacralizat, s-a depoetizat prin uzaj („Limba statornicită este un inamic. Poetul o găsește mizeră și plină de minciuni. Folosirea zilnică a făcut ca ea să devină perimată.” – George Steiner, După Babel, Editura Univers, 1983, p. 221), limbajul nostru („De-a oamenilor vorbă îmi e groază.” – se confiază R.M. Rilke) nefiind decât un dezamăgitor simulacru al cuvântului originar („La început între noi a fost un singur cuvânt. / Acum sute de cuvinte moarte se însuflețesc, / când respirația ta ajunge până la mine, / stranie, ca o adiere de vânt…” – Poem), pe care îl vânăm, chiar dacă bucuria izbânzii ne este tot mai străină: „Limbile omenești, câte sunt, sunt rezultatul unui proces de degradare și de desfigurare. Ele vin din a doua numire inițială a tuturor lucrurilor, din limba lui Adam. Din limba aceasta a lui Adam se păstrează în toate limbile câte ceva și în fiecare altceva. (…) La fiecare neam de oameni se ivesc poeți și sfinți și gânditori, cari știu să aleagă, din limba seminției lor, cuvinte de vrajă și de putere, cari mai răsfrâng sau mai îngână limba lui Dumnezeu. Lucrează, din adâncul lor demonic, în sufletul acestor poeți și sfinți și gânditori, năzuința secretă și uzurpatoare, de a iscodi cuvintele cu cari Dumnezeu a făcut tot ce este. Ei plăsmuiesc și înfăptuiesc prin cuvinte de vrajă, Cântecul lor e Faptă, Faptele lor sunt cântece.” (Lucian Blaga, Cuvintele originare, apud Ștefan Aug. Doinaș, Eseuri, Editura Eminescu, 1996, pp. 61–62)
Poem-ul lui Doinaș reprezintă expresia sintactico-semantică a unei experiențe existențiale, care este o formă de avantext, de vreme ce produsul poetic nu se poate afla în afara biograficului, din moment ce eul empiric și eul creator se intercondiționează, fiind „o singură persoană plurală”, opera salvând urme ale imanenței colaborării, ale armoniei plurale, subiect asupra căruia se meditează într-un dialog simulat: – Să înțeleg, din ceea ce spui, că mă renegi, că te lepezi de mine? // – Nici nu mă gândesc să te reneg: ești eul meu empiric. Extrem de necesar și de scump, în ordinea vieții. Așa cum eu sunt eul tău cre¬ator, extrem de necesar și de scump, în ordinea artei. // – Am scris și o piesă împreună, Brutus și fiii săi. Aproape regalistă. // – Pardon! Regalismul și republicanismul, rolul maselor și rolul aristocrației, toate se echilibrează perfect în această piesă. Crezi că ea se înscrie în biografia noastră empirică? Nici vorbă! Ai uitat cât dato¬rează fiecare personaj lecturilor politice, pe care le-am făcut în vremea aceea? Este mai mult o piesă morală, decât politică… // – Atunci înseamnă că este mai mult o piesă a mea… // – Să nu ne împărțim pe noi înșine între noi! (Ștefan Aug. Doinaș, Un dialog cu mine însumi, în Eseuri, 1996, p. 411–412)
Când cititorul examinează produsul finit, pe care poetul i-l pune la dispoziție, el nu se poate sustrage nici tentației de recuperare a avantextului, pentru că: „Adevăratul destinatar al limbajului poetic este cel care, urmând instrucțiunile textului, depășește pragul semanticii textuale și, printr-un proces invers celui parcurs de poet, recuperează parțial faza avantextului.” (Maria Corti, Op. cit., p. 114) Între avantext și produsul ajuns în piața literară „se situează diferitele faze ale execuției, procesul variantelor” (Maria Corti, Op. cit., p. 119). Deci textul literar, așa cum este livrat lectorului, nu este decât varianta preferată de autor, superioară variantelor refuzate tot de el (?!): „Opera este egală cu himera (multiplele apariții contradictorii ale mistrețului), urmărită o viață întreagă, a poetului: acesta moare, până la urmă, ucis de o operă oarecare («un mistreț uriaș, argintat»), care nu se știe niciodată dacă este într-adevăr Opera ideală însăși.” (Ștefan Aug. Doinaș, Mistrețul cu colți de argint, în Modele de analize literare și stilistice, Editura Albatros, 1989, p. 424) Sperând a se poziționa față de Mistrețul cu colți de argint, trebuie precizat, „ca un simplu cititor (…); mai mult – ca un critic și exeget”, „ca și cum nu eu aș fi autorul”, fiindcă „tot ceea ce ține de planul de referință istorico-social”, adică extraliterarul informațional, nu are vreun cuvânt de spus nici în ceea ce privește „specificul literarității textului”, nici în ceea ce privește „procesul specific de apreciere critică a operei” (Ștefan Aug. Doinaș, Mistrețul cu colți de argint, 1989, pp. 416–417), autorul Lămpii lui Diogene vorbește – la pagina 418 din Modele de analize literare și stilistice – despre acele modificări „făcute îndeosebi în 1957 (an «de subsol», pentru mine, când mi-am revizuit o mulțime de poezii mai vechi din perioada sibiană)”. Negreșit că Poem, primul text din Alfabet poetic (1941–1948), manuscris pentru care, în 1947, cerchistul a obținut Premiul „Sburătorul”, acordat de Asociația Prietenii lui E. Lovinescu (George Neagoe, Asul de pică: Ștefan Aug. Doinaș, Editura Cartea Românească, 2013, p. 44), aparține etapei sibiene, întâia din evoluția creației lirice a lui Doinaș. La forma actuală, cea din Alfabet poetic (1978) și din Foamea de unu (1987), s-a ajuns, așa cum se întâmplă în athanorul oricărui scriitor, trecând prin forme anterioare, la care nu avem acces, neavând posibilitatea verificării manuscriselor din acea perioadă. Cealaltă variantă de lămurire, adică examinarea formelor tipărite în reviste, nu este nici ea deloc lesnicioasă. Acum să îi semnalăm cititorului că Poem – figurând la paginile 3 și 4 în Alfabet poetic (1978), sub al cărui ultim vers („stranie, ca o adiere de vânt…”) este indicat anul scrierii: 1941 – apare în revista „U”. Preocupări universitare (anul I, nr. 1, decembrie 1943, p. 86), odată cu Sub stea de aur. George Neagoe, din al cărui volum preluăm informația, de la pagina 34, ne face un serviciu, pentru că – după titlul Poem – adaugă – în paranteză – versul: „La început între noi era numai cuvântul IUBIRE”, pe care nu îl găsim în Poem-ul din Alfabet poetic (1978), el fiind înlocuit prin: „La început a fost cuvântul IUBIRE.” Astfel văzând lucrurile, înseamnă că în forma din 1941 s-au operat schimbări, nu știm câte, în vederea publicării în „U”. Preocupări universitare (1943), însă Doinaș, în Alfabet poetic (1978), nu a procedat ca (o vedem azi) în cazul altor poezii, sub care anul scrierii este urmat de anul intervențiilor, ulterioare, pe același text: Pseudokyneghetikos și Crai de Ghindă – 1941, 1958; Măria Sa Puiul de Cuc și Symposion – 1942, 1958; Amiaza pe mare – 1942, 1964; Tatuaj pe sânul stâng – 1944, 1960; Don Juan în delir – 1944, 1964; Epitaf și Nuntă – 1945, 1957 etc.
Când Doinaș afirmă că „îndeosebi în 1957 (an «de subsol», pentru mine, […] mi-am revizuit o mulțime de poezii mai vechi din perioada sibiană”), ar trebui să punem un semn de întrebare după sintagma „îndeosebi în 1957”, fiindcă azi, nu mai este niciun secret pentru nimeni, se știe că Ștefan Popa, aka Ștefan Aug. Doinaș, a fost arestat pe 3 februarie 1957, ieșind din închisoare pe 5 februarie 1958, contextul fiind reactualizat peste câteva zeci de ani: „… în redacția revistei Teatru – unde mă aflam cu I. D. Sîrbu – a venit Marcel Petrișor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluția din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi și la noi manifestație, armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învățământ și așa mai departe… După trei zile Marcel Petrișor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrișor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluția din Ungaria, aflându-se astfel și despre mine! […] Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanțe atenuante, pentru omisiune de denunț.” (Emil Șimăndan, Întoarcerea acasă. Ștefan Aug. Doinaș în dialog cu Emil Șimăndan, Editura Fundației Culturale „Ioan Slavici”, 2003, pp. 53–54)
Construit într-o primă formă în anul 1941, asupra căreia baladistul a revenit din credința că trebuia să o facă, Poem – fiind legat, aidoma altor poezii din Alfabet poetic, de o vârstă în care eul empiric și eul creator se afișau „cu măștile iubirii pe obraz” (Măști), una despre care se face vorbire într-o „Gâlceavă provocată”, într-un „dialog imaginar”, unul care „are ambiția de a mă defini; dar nu de a mă epuiza” (Un dialog cu mine însumi, 1996, p. 422), una evocată după zeci de ani („Poeziile tale – poeziile noastre – din perioada Hălmagiu-Gurahonț s-au hrănit din imprecația anti-comunistă, poeziile din primii ani sibieni s-au hrănit din faptul că… am iubit, da: din faptul că eram îndrăgostit… // – Cine era îndrăgostit: tu? // – Da, eu. // – Dar poeziile le-am scris eu, nu tu. // – Păi, nu suntem o singură persoană? // – Suntem o singură persoană plurală.” – Un dialog cu mine însumi, 1996, pp. 410–411) – proiectează tema iubirii individuale ( „un Erlebnis…, adică o experiență de viață strict personală” – Lirism și exhibare de sine, 1996, p. 55) în plan cosmic, așa explicându-se substituirea versului „La început între noi era numai cuvântul IUBIRE”, din varianta din „U”. Preocupări universitare (1943), prin versul „La început a fost cuvântul IUBIRE”, din Alfabet poetic (1978). Aici ni se relevă, fără doar și poate, o mișcare de dezindividualizare pe care eul creator doinașian o execută din perspectiva gândirii auctoriale pentru care discursul poetic „se hrănește din diversele tipuri de discurs care se înrudesc cu el însuși: discursul filosofic (îndeosebi metafizic și cosmologic), dis¬cursul mitologic, discursul simbolic, discursul religios” (Un dialog cu mine însumi, 1996, p. 410), drept care, suferind de nostalgia unității primordiale, eul creator face din subiectul androginului (Forma omului) și al banchetului (Symposion) o verigă dintre dialogurile lui Platon și Doinaș, „unul dintre cele mai erudite spirite ale literaturii române” (Daniel Cristea-Enache), care nu o singură dată, de-a lungul anilor, în calitate de eseist, de cronicar literar și de intervievat, s-a pronunțat, polemic, asupra legăturilor benefice dintre eul creator și cultură: – Pentru anumite structuri intelectuale, cultura rămâne singurul sol nutritiv. Fac parte dintre oamenii care și-au dobândit conștiința de sine grație culturii. Departe de a „timora” talentul, cultura îl provoacă și îl stimulează. Pentru toată lumea? Nu, firește că nu. Pe unii cultura îi „sperie”, deoarece concep literatura ca proces-verbal al secrețiilor lor endocrine, îndeosebi afective. După mine, a trăi cu adevărat în literatură nu înseamnă deloc a transpira literatură. Cultura, pentru literatul însetat de valori, nu se mănâncă cu polonicul; ea nu provoacă greață, ea nu-i „ciumurlește” (…) decât pe cei care nu au organ pentru cultură. Nu e nimic rușinos în a nu avea organ pentru cultură, cu condiția să nu fii literat. (Ștefan Aug. Doinaș, Pe mine, umbra pe care o aruncă asupra mea orice mare poet mă luminează, în Daniel Cristea-Enache, Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie, Editura Polirom, 2005, pp. 66–67)
Imaginara participare la ospățul „Mai vechi ca lumea” (acest „chef lipsit de sens, necumpătat”, unde se bea „nectarul mistic pregătit de zei / și tuturora dat după dreptate”, unde sunt „proaspete doar pofta și răsfățul / și măștile convivilor, de lut”, unde „ciocnim, în hohot, cupele vecine, / dar nu știm pentru ce și pentru cine”, unde „vinul are-un gust amar”, unde „sărutul vine singur, înglodat”, unde „zâmbetul plăcerii are-un sclipet / îmbălsămat, ca regii din Egipet”, unde „jucăm, în tinere costume, / un rol încărunțit”, unde „mesele lucesc de slin, / adeverind șederea la libații / a altor scufundate
generații”, unde „Rămân doar drojdiile verzi și noi, / căci vasele se sparg și se revarsă”) este parte a unei strategii textuale prin care extraliterarul (un Erlebnis: „farmecul nebun”, „Beția asta cruntă”, „sfântă, trecătoare voluptate”) își poate asigura literaritatea, devenind „Cântarea asta sumbră, tremurată” (Symposion), pe măsură ce eul creator își ia în stăpânire masca, în absența căreia el nu ar avea șansa ieșirii sale în lume: „Personal, consider lirismul drept o modalitate tipic confesivă, fiind o rostire la persoana I, fie că această persoană se auto-numește prin pronumele personal eu, fie că se ascunde îndărătul unui personaj (care, de altfel, poate să fie chiar un lucru: un copac, de pildă, la Trakl). În treacăt fie spus, în latină cuvântul personna înseamnă, în primul rând, mască a actorului. Separația între autor și personajul său este întotdeauna relativă, tocmai pentru că – la nivelul scriitorului în gene¬ral – autobiografismul devine o simplă lume de semne, cu care orice poet poate să se joace după bunul său plac, odată ce respectă regulile artei sale.” (Lirism și exhibare de sine, 1996, pp. 54–55)
Cine are interesul să se furișeze în laboratorul de creație al scriitorului – în cazul de față în centrul privirii interogative aflându-se Ștefan Aug. Doinaș, orfevrul Sonetelor mâniei („poezii cu conținut dușmănos, pe care le-a difuzat în grupul Cercului literar din Sibiu” – lt. col. Mihai Wawiernia [Departamentul Securității Statului, Direcția I], apud George Neagoe, Asul de pică: Ștefan Aug. Doinaș, 2013, p. 250) și plăsmuitorul lui Motoarcă („De ani de zile mă urmărește o amintire urâtă, un fals lite¬rar regretabil: inventarea «din neant» a poetului Ion Motoarcă. Zic «din neant» deoarece persoana despre care va fi vorba nu avea nici un dram de talent poetic [și, de altfel, nici ambiția de a deveni scriitor].” – Evocări, Editura Fundației PRO, 2003), asupra căruia Puterea și-a exersat otrăvurile (trecându-l prin experiența carcerală, eliminându-l din spațiul cultural până la Cartea mareelor etc.) – nu poate fi surprins de urmele de aici. Lapidar spus, unele deconspiră drama eului obsedat de înfăptuire și de perfecțiune, iar altele fac mai vizibile varii noduri culturale (de pildă: „Voi, numere-n delir, scrumite grupuri, / cum pot să vă slăvesc? Iubire, tu – / fii vântul roșu ce-a bătut prin trupuri / și, timp de-o clipă,-n carnea lor făcu / să ardă-ntregul: cel ce ca un umăr / de zeu lucește, care nu e nici / absența numărului, dar nici număr! / Învață-mă cum să hrănesc aici / o pasăre ce n-are timp să zboare / căci piere – pui – în propriul ei ou, / o boare ce respiră-n altă boare, / un cântec care nu-i decât ecou; / și, mai ales, aceste vagi răsfrângeri / într-o oglindă spartă, ca și cum / oceanul ar scuipa pe țărmuri îngeri / exact în patu-n care noi zăcum. / Al cui nisip suntem? Cel ce nu poate / să numere (de-a pururea fiind / doar Unu) vai! e numărat în toate / fragmentele – ce-l neagă putrezind…” [Foamea de Unu], unde ar transpărea pitagoreismul lui Platon [„… Ideile-numere, legate de Ideea de Unu, s-au adăugat Ideilor sau chiar le-au înlocuit.” – Piettre Bernard, Platonism, în Dicționar de istoria și filosofia științelor, Editura Polirom, 2005, p. 1967]), cărora Doinaș le este întrucâtva dator. Ceea ce trebuie accentuat este că nu de puține ori Doinaș manipulează livrescul după o intenție bine articulată, nu greu decamuflabilă, așa cum se întâmplă în cazul parabolei lirico-politice Vânzarea lui Platon ca sclav la Egina, de exemplu, unde Dionysios cel Bătrân, tiranul din Siracuza, este resădit într-un alt timp istoric, într-un alt spațiu geografic, cel dâmbovițean, aici poetul hărțuindu-se cu Puterea comunistă, pe care o atacă fie direct (să ne reamintim de rechizitorul de la Colocviul Național de Poezie de la Iași, din octombrie 1978), fie indirect, prin poezii ilustrând ceea ce s-a numit rezistența prin cultură: „«Flecar bătrân», spusese Dionysios. / Și poate că avea dreptate. (Marea / se lasă, uneori, străpunsă până / în măruntaie de săgeata-n flăcări / a Soarelui; dar prundul ei e negru. / Și numai deviat prin zeci de straturi, / sluțit și frânt de fulger, adevărul / luminii circulă-n împărăția / meduzelor. Ce mai rămâne oare / din strălucirea lui?… Adâncurile / își au, de veacuri, adevărul propriu. / (…) // Nu l-a ucis. A fost o renunțare / de sine: ca și când, uitându-și sceptrul, / tiranul, buimăcit de somn, deodată / ar fi ieșit cu mâna goală-n stradă, / și nici copiii, nici bătrânii nu l-ar / mai fi recunoscut; o renunțare / a biciului la pleaznă. Neștirbită / rămâne-n sine tirania, însă, / uitând de sine însăși, pierde una / din clipele-nșirate, o verigă / din lanț: la golul care-ntemeiază / putința legăturii se adună / un gol al legăturii care-o neagă. / Osânda celor ce sculptează viața / supușilor e s-o sculpteze bine / sau s-o răpească (poate că-i totuna). / Dar Dionysios i-o lăsase: ca o / bucată grea de Paros, scrijelită, / dar încă nestrivită-n ochi de daltă. // E ceea ce-l mâhnea, în timp ce vasul / plutea către Egina. Renunțarea / tiranului la fructul tiraniei / i se părea acum o crăpătură / în însăși inima Ideii. «Moartea / m-ar fi făcut să am dreptate; viața / ne pune-n cumpănă: eu stau pe-un taler, / iar el pe celălalt: și nu e nimeni / să spună care e mai greu, din două.»” (Vânzarea lui Platon ca sclav la Egina)
Titlul Poem este bisilabic, relevând, poate, și astfel doi-ul: opoziția, conflictul, antagonismul. Cele 8 microstructuri, având câte patru versuri, pun în lumină obsedanta dualitate: 3 (1+2) din 32 (versurile Poem-ului) ar simboliza principiul multiplicării și al sintezei. Temei iubirii din Poem i se subordonează: soarele și cerul înalt, întunericul, ceața ușoară și locurile umbrite, arborii, crengile și vântul, țărmuri și stânci, valuri și spuma mării, ființe hrăpărețe și animale marine, respirația și cuvintele moarte. Structura Poem-ului se construiește pe baza verbelor utilizate la timpul trecut (indicativ perfect compus [a fost], imperfect [ajungea, stăruia, treceam, bătea, trecea] și perfect simplu [căzu, coborâră, umblară, dură, veniră], condițional-optativ perfect [ar fi avut]), cărora li se opune indicativul prezent (Nu-mi amintesc, vin, întâlnesc, rămânem, se aseamănă, se sfarmă, se usucă, ajunge, se însuflețesc), formelor verbale de trecut adăugându-li-se câteva sintagme potrivite (La început, din timpul acela, Prima dată, Pe urmă, Apoi, într-un târziu), accentul alunecând pe sentimentul că procesul risipirii (al manifestării Unu-lui, Principiul creator, „locul simbolic al ființei, izvor și sfârșit al tuturor lucrurilor, centru cosmic și ontologic” – Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op. cit., p. 980) „dură câteva mii de ani”. Prezentul se concentrează într-un acum simbolizând – în viziunea eului poetic – drama rupturii, a morții individuale, dar și cosmice („Acum liniile noastre mâncate se aseamănă / cu profilul continentelor; iar sufletele, / ca floarea nestatornică din spuma mării, / se sfarmă în vânturi, se usucă pe stânci.”), un acum căruia avea să îi construiască o identitate cel ce, punând în dialog eul empiric și eul creator, va afirma că: „Romantismul tău înnăscut a fost întotdeauna bine temperat de clasicismul meu dobândit…” (Un dialog cu mine însumi, 1996, p. 418)
Că produsul literar „programat sau nu să semnifice multiplu este deschis unei serii virtual infinite de lecturi” (Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, Editura Cartea Românească, 1977, p. 18) nu se mai îndoiește nimeni, însă – ori de câte ori ne apropriem textul, convingându-l să vorbească altfel, pentru că „nimic nu ne obligă să ne dorim un semnificat univoc și să rămânem fideli intenției prezente în text (intentio operis) sau intenției auctoriale (intentio auctoris)” (Eugen Negrici, Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității, Editura Cartea Românească, 2014, p. 150) – nu ar trebui pierdut din vedere nici faptul că niciun poem „nu este atât de acaparator încât să ne facă să uităm ce se alege de el dacă încape pe mâna unui cititor obtuz sau insensibil” (Murray Krieger, Teoria criticii, Editura Univers, 1982, p. 45).
Ideea plurivocității citirii operei literare, una contrară univocității din critica tradițională, l-a frecventat pe Ștefan Aug. Doinaș, poetul și eseistul, care a exprimat-o, de pildă, în Poemul ca somație a lecturii, din secțiunea Pana de gâscă, din Foamea de unu (1987), unde – alături de Cuvintele poetului, Defăimarea liniștii, Hieroglifă spațială, Omul pe care-l strigă păunii, Poemul ca dialect al formelor, Poemul ca loz câștigător, Herghelia – poezia se metamorfozează în obiectul propriei adorații, lăsându-se în seama cititorului, pe care ni-l revelează, ca fiind decidentul competitiv, mai ales infidelitatea lui față de intentio auctoris: „El nu e această lumină, nu poate. / El nu e un lucru în sine, ci toate. / El are opintiri și reacții netoate. // Citiți-l încet. El e însuși încetul. / Primiți-l discret. El e însuși discretul. / El n-are a face nimic cu poetul. // Priviți-l de sus: e o simplă figură. / Rostiți-l mereu: e o lipsă în gură. / El n-are o altă ființă mai dură. // El nu e prezent. Însă poate să fie. / El nu-i de cules, ca o tulbure vie / de litere coapte. Siliți-l să fie.” (Poemul ca somație a lecturii).