Spații culturale nr. 96 (1)
Petrache PLOPEANU
Stat (român) vs. Țară (românească)
Motto-uri:
„Afirmație ca «prefer cutare regim politic» rămîne vagă; ar trebui spus: «prefer cutare poliție» . Într-adevăr, istoria e reductibilă la o clasificare a polițiilor. Ce altceva studiază , în fond, istoricul decît concepția pe care oamenii au avut-o despre jandarm de-a lungul veacurilor?” (Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, 1992, București, p.100)
„Acolo unde domnesc liniștea, igiena și confortul, psihozele se înmulțesc… Țara din care vin eu, fiindcă nu a cunoscut fericirea, a dat doar un singur psihanalist.” (Idem, p.101)
La o primă lectură, titlul acestui text ar putea părea pleonastic, iar unii, prea grăbiți și nerăbdători să-și demonstreze lor înșiși, dar și celorlalți, deținerea unei culturi generale vaste, ar putea exclama: dar ce, stat nu înseamnă țară?
Se pare că nu…
Să reamintesc definiția preafrumoasă și prea sugestivă pe care o dădea la 1821 Tudor Vladimirescu Țării: „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. Așadar, Țară egal Patrie. Și totuși, ce note definitorii are Țara/Patria în comparație cu Statul?
Țara este tot ce nu este stat, adică poporul cu tot ce ține de el, cu originea sa, cu istoria sa, limba, credința, tradiții, aspirații, idealuri, pe când statul se reduce la instituțiile pe care oamenii le-au creat pentru a raționaliza organizarea unei societăți. Societatea se definește ca o unitate între grupurile sociale diferite și relațiile dintre acestea. Statul poate să se apropie de țară, dar niciodată nu se va contopi cu aceasta și niciodată Țara nu va fi doar un Stat. Țara creează statul și nu invers; poporul creează statul și nu invers, de aceea noțiunea de stat este subordonată aceleia de țară și este de la sine înțeles că statul trebuie să fie ceea ce vrea poporul. Pretenția unora, de-a lungul istoriei, de a schimba poporul după chipul și asemănarea unui stat, al unui regim politic, după interesele unor instituții care, create de popor, se îndepărtează de acesta, este vană. Țara va avea întotdeauna mecanisme de apărare intrinseci, chiar dacă este cultivată, la „bursa neagră a intereselor de grup”, ideea că noțiunea de țară este deja perimată.
Spuneam mai sus că în relația dintre Stat și Țară se creează o relație dinamică de apropiere/îndepărtare. Apropierea este benefică „norodului” lui Tudor Vladimirescu, îndepărtarea presupune indiferență și în ultima instanță ostilitate. Ostilitatea instituțiilor convertite de către deținătorii puterii într-o „tagmă a jefuitorilor”.
Care a fost „spectacolul” acestui „dans” de apropiere și îndepărtare a Statului (observați genul masculin) de Țară (observați genul feminin) în istoria noastră? Presupun că cititorii au citit și ceea ce scrie în parantezele prezente în titlu… Paradoxal, consider că perioada medievală a fost aceea în care au existat momente de apropiere între instituțiile puterii și popor și, pe măsură ce timpurile moderne își făceau apariția prin revoluțiile generatoare de idei generoase, dar și de hecatombe de victime, îndepărtarea celor doi „parteneri” a devenit tot mai evidentă. Desigur că au existat momente scurte ca durată și beneficii pentru norod, adică pentru Țară, dar ele au fost fulgurante și tot mai mult înăbușite de Stat. Masculinizarea relațiilor dintre conducători, cu toate instituțiile adiacente și popor, a fost profund dăunătoare acestuia din urmă. „Marile” noastre evenimente naționale din Epoca Modernă au adus prea puține îmbunătățiri Țării/poporului. Din toate acestea au tras foloase imediate și de perspectivă mai ales cei care se găseau în fruntea statului sau „clienții” acestora (în sensul roman al termenului). Statul și-a văzut de treburile sale „de stat”, uitând adesea de Țară sau neconsiderând-o relevantă. Statul este o conspirație la adresa poporului atunci când se îndepărtează de acesta și, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, așa stau lucrurile pe planeta Pământ! Indiferent de regimul politic pe care statul le crea în diferite conjuncturi interne sau internaționale, poporul a fost întotdeauna „cel jefuit” de „tagma” care se adăpostea/se adăpostește sub pulpana mantiei statului.
Ce spune Cioran despre stat și despre țară, se poate afla în urma luării la cunoștință/în conștiință a ideilor din „silogismele” expuse în cele două motto-uri.
Astfel, în primul motto se afirmă corespondența totală între regimul politic și poliție, astfel încât se poate afirma fără eroare că se poate înlocui expresia „prefer cutare regim politic” cu „prefer cutare poliție”, iar Cioran propune meditației o clasificare a tipurilor de poliție, accentuând faptul că istoricul ar studia de fapt concepțiile oamenilor despre „jandarm” de-a lungul veacurilor. Cum pot fi așezate aceste enunțuri pentru a se afla într-o relație silogistică?
„Afirmație ca «prefer cutare regim politic» rămîne vagă…”;
Regimurile politice controlează Țara/poporul cu ajutorul polițiilor („jandarmul”);
Expresia „prefer cutare poliție” este precisă, iar istoricul studiază „concepția pe care oamenii au avut-o despre jandarm de-a lungul veacurilor” din istoria unei Țări/unui popor;
Prin raportare la al doilea motto, apare cuplul de afirmații Stat fericit – Țară nefericită:
„Acolo unde domnesc liniștea, igiena și confortul [fericirea], psihozele se înmulțesc…” și apar terapeuții precum psihanaliștii;
„Țara din care vin eu… a dat doar un singur psihanalist”;
„Țara din care vin eu… nu a cunoscut fericirea”.
După ce ambele motto-uri și-au ordonat ideile în structuri silogistice, grozăvia realității te izbește cu putoarea ei de putreziciune politico-socială: Statul este jandarmul care apără interesele „tagmei jefuitorilor” alăturându-se jafului generat de aceștia (jefuitorii), iar Țara nu beneficiază de „liniște, igienă și confort”, fiind ferită de „psihozele” determinate de acestea. Așadar, Țara din care vine Cioran, România, nu ilustrează peisajul psihozelor și al prezenței psihanaliștilor. Concluzia ultimului silogism este însă oarecum ciudată: cum adică, ne putem întreba, psihozele nu atentează la fericire? În ciuda psihozelor, poporul poate fi fericit? Cum altfel putem înțelege afirmația „Țara din care vin eu… nu a cunoscut fericirea”? Necunoscând fericirea, nu are psihoze sau invers: neavând psihoze, nu cunoaște fericirea… și nici liniștea, igiena și confortul… Dovada supremă este lipsa psihanaliștilor, România vremii lui Cioran neavând decât unul singur.
Ajungi să te întrebi: cum ar fi mai bine, fericit, dar cu psihoze sau nefericit fără psihoze?
Problema esențială pusă în evidență de relația actuală dintre Statul român și Țara românească este că cea din urmă este plină și de psihoze și de nefericire. Reamintindu-ne antropomorfizarea de gen pe care am făcut-o anterior, Stat-Masculinitate-Bărbat, Țară-Feminitate-Femeie, mă întreb când va interveni divorțul definitiv și irevocabil, urmat apoi de partaj!
***
nemulțumirile unui croitor marxist.
fauna de pe maluri naționalizate
în pauze burgheze
a prins în viața lui o trecere de la capitalism la comunism și
alta invers ca și cum întreaga mulțime de vorbitori de ocazie
s-ar fi aflat în armată (doar în armată există ordinul acela care
se vrea ferm bărbătesc la loc comanda)
că doar revoluțiile nu sunt făcute de cei care tac ci de aceia care
luptă pentru popor în primul rând cu limba
– interpretările de altă natură neconforme cu ideologia
prășitului drept printre rândurile de
porumb trestie de zahăr bananieri baobabi
se vor prezenta drept internaționalism proletar circumstanțial
de loc iar uneori și de timp –
(botanica are veleități de cod al muncii
este deci veleitară și trebuie aspră criticată
la viitorul festival al cultivatorilor de semințe gata prăjite)
ceea ce este important iese ca uleiul la suprafață
(untdelemn este un cuvânt prea intelectual prea seamănă cu lubrifianții
ăia cu care burghezii fac lucruri dușmănos de plăcute
că doar sunt în plină putrefacție de-aia miros așa când trec
pe lângă noi trenurile pline cu marfă de contrabandă oficială)
– desigur dacă cineva nu percepe unde începe și unde sfârșește o
idee în acest poem care dă cu dreptul în stângul
este un dușman al poporului și toate șosetele lui de dreapta
trebuie naționalizate cele de stânga sunt partinice
și mirosul lor este acela al muncii cincinale
miros doar patru ani și jumătate –
trecerile astea invocate în primele două versuri
au schimbat sistemul metric
iar stofele de lux au devenit rând pe rând doc stambă diftină
spre sfârșit tergal ca și cum era un semn că vor veni americanii
croitorul (era clar încă de la început că despre el este vorba)
a croit a tăiat a cusut mene tekel fares
indiferent la texturi și texte
(aici uleiul iese din nou la suprafață și mânjește vrând nevrând
întreaga faună de pe malul stâng cu roșu)
și-a luat numele de procust al II-lea și a făcut pentru toată lumea
costume cu o singură măsură 3 pătrimi pe care se poate cânta
cu o singură mână un singur picior un ochi o ureche
din motive de economie
și de rambursare a creditelor
– navă mă fomiștilor de la gura poporului ’raț ai dracu’
după ce malul principal a devenit cel drept iar roșul
a fost scos din pământ din iarbă verde cu noii angajați ai salubrității
(în costume de lux a la mao)
s-a decretat că uleiul se va numi de acum înainte
untdelemn
Sorin BURLACU
DESPRE OAMENII IUBITORI DE LIBERTATE (III)
– AU VENIT DIN NORDUL INDIEI ȘI AU PREFERAT SPAȚIUL ROMÂNESC –
Urmând cercetările efectuate de-a lungul timpului și în mod special în literatura de specialitate, originea țiganilor este clară – nordul Indiei. În Cartea Regilor sau Șah-Namé, poetul persan Firdusi (930-1020) pomenește de gestul regelui Bahran Sur care, la cererea poporului, va aduce de la regele Indiei, Senguil, peste 10.000 de lăutari țigani (luri). Mai sunt și alte teorii, precum cele care îi leagă până și de preoții druizi ai celților, însă dintre toate legendele care circulă este clară migrația din nordul Indiei, din state ca Punjab, Pradesh, Chandigarh, Kashmir. După unele teorii, plecarea/migrarea spre noi este considerată a fi în sec. X, iar Dimitrie Cantemir crede chiar că plecarea din India s-a produs ca urmare a degradării condiției umane, ,,sub cea a dobitoacelor” în urma aplicării Legilor lui Manu (Descriptio Moldaviae, București, 1976).
În Europa, pătrunderea țiganilor, conform mențiunilor documentare, este semnalată în 1256 în Polonia, în Italia la 1422, în spațiul germanic la 1417, în Elveția la 1418, în Olanda la 1426, în Anglia la 1430-1440, iar în Rusia la 1500, conform studiului: ,,Țiganii din România” (1919-1944)”, Cluj, 2001, realizat de Lucia Nastasă, Andrea Varga și Alexandru Gaiță.
Datorită comportamentului etniei, din cea de-a doua parte a secolului XVI se vor impune, în majoritatea statelor europene, măsuri de represiune asupra lor. Astfel, în 1561, sub Francisc I, Adunarea Statelor din Orléans ordonă nimicirea țiganilor. În nordul Italiei, prigoana țiganilor începe în 1572, iar în Suedia puțin mai târziu. Cel mai greu ,,tratament” l-au suferit în spațiul germanic, chiar mai devreme, prin decretele Dietei de la Augsburg, din 1497, în care se menționa că ,,este permis să-i omori perfect legal”.
Toate aceste ,,inconveniente” pot duce la concluzia prin care se motivează de ce au ales ca destinație finală spațiul țărilor române. În lucrarea ,,Instituții feudale din Țările Române. Dicționar”, apărută la București în 1988, se spune: ,,Omorârea unui țigan, fie chiar de către un membru al înaltei societăți nu rămânea nepedepsită, rangul făptuitorului necontând”.
Prima atestare documentară a prezenței etniei în Țara Românească este din 3 octombrie 1385, dintr-un hrisov dat de Dan I la Argeș către mănăstirea Tismana: ,,…și moara (de măcinat) în Bistrița și țigani, 40 de sălașe”. Dania lui Dan I este continuată și de Mircea cel Bătrân, tot pentru mănăstirea Tismana, dar și pentru Vodița printr-un document din 27 iunie 1387. Mănăstirii Cozia, ctitorie a acestuia, îi va dărui la 20 mai 1388 nu mai puțin de 300 de sălașe de țigani.
Primul document relativ la țiganii buzoieni datează din 15 iunie 1499, când din cetatea de scaun a Târgoviștei domnitorul Radu cel Mare dădea un hrisov de întărire ,,boierului domniei mele, jupîn Chicoș, cu fiii lui și fiicele lui, anume Stanca și Visa și Rada cu fiii lor și oricâți fii sau fiice ce i-ar lăsa Dumnezeu jupânului Chicoș, ca să-i fie în Fîntînele și în Placicoi și în Gugești și în Cîrnu și Cerih și în Milești, oricâte sunt părțile jupânului Chicoș și țiganii, anume Mîndrea cu copiii săi și Dăluța cu copiii săi, pentru că sînt acele sate toate și țiganii veche și dreaptă ocină, dedină a jupânului Chicoș” (text preluat din studiul realizat de prof. Alexandru Gaiță: ,,Cine sunt, de fapt, țiganii din Curbura Carpaților?”, apărut la Buzău în 2004).
O problemă deosebit de importantă în tratarea situației etniei o reprezintă originea sclaviei pentru întreaga populație romă. După cum am mai afirmat, rromii au venit în Țările Române ca oameni liberi, iar după secolul XVI, conform legilor de atunci, toți romii fără stăpân deveneau proprietatea domnului țării. Excepțiile, foarte rare, priveau pe romii care fuseseră eliberați de către stăpânii lor. Acest motiv, al numărului mic al romilor liberi, i-a determinat pe români să-i numească țigani pe toți sclavii (din acele vremuri), iar termenul de sclav nu apare în documentele de arhivă în secolele XIV-XVII, fiind utilizat doar cel de țigan.
Cuvântul rom se scrie în limba română cu un singur ,,r” (conform DEX ’98), iar în limba romani cu doi ,,r”. Termenii de sclav și rob desemnează același statut social, adică o persoană aflată în proprietatea deplină a unui stăpân și, pentru a ieși din semantica cuvintelor, mai adaug că singura diferență dintre termeni constă în faptul că proprietarul robului nu avea dreptul de a-l omorî pe acesta.
Pentru spațiul românesc există două categorisiri ale romilor, după stăpân și după ocupație, după cum urmează:
I. Romii domnești, adică toți sclavii din țară care nu aparțineau mănăstirilor sau boierilor, cu ocupațiile lor specifice după cum urmează:
Aurarii sau ,,rudarii” erau cei mai numeroși dintre robii domnești și plăteau domnului o anumită cantitate de aur scoasă din râurile ce străbat Moldova și Țara Românească. Procedeul de lucru îl constituia spălarea nisipului și pietrișului adus de ape din munți. Ei sunt atestați pentru prima dată în anul 1620 în Țara Românească. Alături de aceștia mai erau băieșii transilvani, care se deosebeau de primii prin aceea că scoteau aurul din pietrele munților, din locurile numite băi, având un anumit procedeu pentru curățirea lui.
Această ocupație se putea practica doar când era cald, iarna coborând la câmpie unde prelucrau lemnul, confecționând vase, în special linguri, blide și albii, primind astfel denumirea de lingurari. Ei obișnuiau să se așeze prin locurile împădurite, cu copaci buni, din care își lucrau obiectele casnice. O parte dintre ei, cam din secolul al XIX-lea, au început să facă și cărămizi, dată fiind cererea de atunci, consacrându-li-se, astfel, denumirea păstrată și astăzi, cea de cărămidari.
Lăeșii (lăeții), care erau de meserie fierari. Ei erau în acele vremuri meșterii cei mai iscusiți în lucrarea fierului. Vechile hrisoave și documente îi pomenesc când erau chemați adesea de către domn și boieri pentru a făuri unelte și arme.
Căldărarii, care prelucrează arama și confecționează căldări și vase de bucătărie, cazane pentru țuică etc.
Pieptănarii confecționează din oase piepteni.
Argintarii confecționează inele și alte bijuterii din aur și din argint.
Ursarii sau zavragiii, veniți din sudul Dunării, și care se îndeletniceau cu purtarea prin sate și mahalalele târgurilor a urșilor îmblânziți unde îi jucau tot anul. Erau nomazi și locuiau în corturi. Se mai îndeletniceau și cu creșterea catârilor și confecționarea ciururilor și a altor obiecte mărunte din fier.
Spoitorii se ocupă cu spoitul căldărilor făcute de căldărari.
Geambașii, ocupația lor caracteristică fiind vânzarea-cumpărarea cailor.
Clopotarii confecționau clopote pentru biserici și tot ei le și trăgeau.
Florărese și lustragii de ghete, aceste două categorii apărând mai târziu.
II. Romii mănăstirești se ocupau cu treburile mărunte de la mănăstire și cu lucrarea moșiilor. Numărul lor era relativ ridicat, mănăstirile având cei mai mulți sclavi țigani. Aceștia proveneau îndeosebi din înzestrări din partea domniei, testamente, donații, schimburi, cumpărări. Condițiile lor de viață erau grele, fugind de pe domeniile mănăstirilor de câte ori aveau ocazia.
III. Romii boierești cuprindeau ,,țigani” de curte și ,,țigani” de ogor. Sclavii de ogor munceau moșiile boierilor, iar cei de curte aveau ocupații precum: slujnice sau feciori în casă, bucătărese, spălătorese, cusătorese, pitari, sacagii, vizitii, birjari, cizmari, lăutari etc. O categorie aparte o formau argații, îngrijitorii și crescătorii de animale: văcari, porcari, bivolari, herghelegii, găinărese etc. Sclavii de la curte erau conduși de către un vătaf rom, care era răspunzător față de stăpân.
Alexandru CAZACU
Dragoste la penultima vedere
Viața de acum este tot ce rămâne
dintr-o dimineață în orașul acesta mic
ușor de împachetat în două valize
ca un bâlci al deșertăciunilor
cu străzi și neliniști duminicale
unde niciun secol nu va îndrăzni
să se sfârșească
Cineva departe
ne face semne de ajutor sau bun rămas
printre conflicte și amăgiri înghețate
când lumina urcă pe scara de incendiu
ca peste piramida de cranii a unui trib aztec
odată cu dragostea la penultima vedere
și inima trasă la zaruri
printre stropii ploii începute
preschimbați în picăturile
sângelui transparent
al rănilor de mâine
Orașul acesta din Sud
Orașul acesta din Sud
aproape neverosimil de albastru
unde ziua trecută stă sfârtecată
prin vitrinele magazinelor de amanet
dincolo de care marasmul promisiunilor
este un ars doloris
iar străzile se termină în cimitirul industrial
cu ruine de beton armat și tone de fiare ruginite
peste care roșul serii
se aruncă ca un sinucigaș într-o prăpastie
Orașul acesta din Sud
unde pereții clădirilor își întorc privirea
când pustiul fraternizează cu toate anotimpurile
iar lumina și memoria încep să strângă
dragostea noastră consumată după-amiaza
la ore exacte ca un intermezzo al marilor singurătăți
prin camere single unde o fata morgana
trage perdeaua în dreptul ferestrei
înveșmântată-n fum de țigară
șoptind că suntem prea tineri și prea fataliști
să putem duce până la capăt revoluțiile
Fapte culturale
Întâlnirile de la Văratic
Aflată la a șasea ediție, manifestarea culturală cu acest titlu s-a desfășurat, și în acest an, în perioada 2-4 septembrie, sub patronajul Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România, al Bibliotecii orășenești George Bacovia Buhuși și al Asociației Culturale Renașterea Buhuși. Și-au trimis reprezentanți revistele 13 Plus, Salonul literar și Spații culturale care, alături de scriitori din mai multe colțuri ale țării, au participat cu intervenții pe tema „Continuitate – discontinuitate în literatura română de după 1989”.
Programul manifestării
2 septembrie
Ora 11
• Ștefan Munteanu: ,,O istorie a opiniilor privind filosofia lui Eminescu”, vol. IV (EIKON, 2024). Prezintă Mihai Botez, Ion Fercu
• Ștefan Munteanu: ,,Zborul lui George Popa către geniala creație eminesciană”
• Ovidiu Bârsan: ,,Libertatea scriitorului postdecembrist”
• Paula Bârsan: ,,Semiotica. Aveam nevoie de noaptea mea solitară” (Cișmigiu Books, 2023). Prezintă Petre Isachi
• Paula Bârsan: ,,Incongruențe semantice în lirică”
Ora 16
• Ion Fercu: ,,Evadarea din starea de minorat”
• Viorel Savin: ,,Realitatea mea, adevărul meu”
• Petre Isachi: ,,Despre dramaturgia lui Viorel Savin” ( ROTIPO, 2024). Prezintă Ion Fercu, Viorel Savin
• Gheorghe Iscu: ,,Satul contemporan”
• Moment poetic: Valeria Manta Tăicuțu, Ioan Ouatu, Paula Bârsan, Nicolae Tăicuțu, Alexandru Dumitru, Petronela Apopei, Adrian Matei, Lăcrămioara Apostu, Ion Apostu
3 septembrie
Ora 9
• Valeria Manta Tăicuțu: „Literatura feminină. Avataruri postdecembriste”
• Valeria Manta Tăicuțu: ,,Pântecul fierbinte al urii” (Editgraph, 2023). Prezintă Ion Fercu, Petre Isachi
• Adrian Matei: ,,Rezistența prin cultură în poezia postdecembristă”
• Dumitru Brăneanu: ,,De la creștinism la globalizare”
Ora 11
Biserica ,,Sfânta Mare Muceniță Varvara”, Văratic
• Petru Nica: ,,Memorii peste veac. Trăiri la Văratec” (Salonul literar, 2024). Prezintă Culiță Ușurelu, preotul paroh Ciprian Ipate, Mihai Botez, Ion Fercu
• Mihai Botez: ,,Mihai Stîncaru. Un parcurs literar diacronico-sincronic”
• Petre Nica: ,,Literatura, între etic și estetic”
• Mihai Stîncaru: ,,Apocalipsa dinspre Yellowstone (teatru postrevoluționar)”, (PIN, 2023). Prezintă Petre Isachi, Ion Fercu
• Participă, pe lângă scriitorii proiectului, preotul Neculai Axentioi, protopop de Târgu Neamț, preotul Vasile Porumbescu, parohia Humuleștii Noi
Ora 16
• Nicolai Tăicuțu: „Palimpsest” (Editgraph, 2024). Prezintă Ion Fercu
• Ioan Ouatu: ,,Flaut de dor” (Detectiv Literar, 2024). Prezintă Ion Fercu
• Nicolae Tăicuțu: ,,La poarta câmpiei” (intervenție lirică)
• Dumitru Brăneanu: ,,De la un gând la altul (De la creștinism la neomarxism)”, (PIM, 2024). Prezintă Apopei Petronela
• Moment poetic: Valeria Manta-Tăicuțu, Ioan Ouatu, Alexandru Dumitru, Petronela Apopei, Lăcrămioara Apostu, Ion Apostu, Daniel Întuneric
4 septembrie
Ora 9
• Petre Isachi: ,,Nu există începuturi absolute”
• Culiță Ușurelu: ,,Bătrânețea omului, bătrânețea scriitorului”
• Alexandru Dumitru: ,,Narcisismul exagerat, un pericol oriunde și pentru oricine”
• Ion Apostu: ,,Capitalismul literar”
• Ion Fercu: ,,Nietzsche, sihastrul din noi” (Editura Academiei Române, 2024). Prezintă Petre Isachi
• Proiect: ,,Întâlnirile de la Văratec”, ediția a VII-a, 2025
Moderatorul manifestării: Ion Fercu
