Fărădelegea lui Călin – Except this
Savoarea titlurilor și termenilor uzați sunt de neegalat.
Aș fi realizat conexiunea de știam, acolo, un dram din compunerea cuvintelor latine, grecești…. Așa cum ne explicau cursurile de la facultate: folk și lore (deși avem o englezească neaoșă pentru dezlegarea firului Ariadnei – popor și știință -, deși lore ni se oferă ca istorie la traducerea „inteligentului” net). Litispendența este subiect de dezbatere al Art. 138. Și, în detrimentul unei bune și corecte prezentări, Codul de Procedură Penală (probabil că-n viitor voi apela la abrevierea CPP, fără punctele aferente) nu oferă și definirea noțiunii pe măsura pretențiozității, compunerii și uzului de ocazie rară ale cuvântului. Nu. Se trece direct la „Excepția litispendenței”. Na-ți-o Nae că ți-am dres-o! Ascuns, totuși, înțelesul, se formulează negativ propozițiile cu „Nimeni nu poate fi chemat în judecată…”, când era simplu să se explice, cum în dicționar se definește nu în multe cuvinte: Situație în care același litigiu este dat spre soluționare către două instanțe de jurisdicție cu același grad. Să ne ia de gură cască la vreo intelighenție domnii juriști, parcă e prea de tot, să ne întoarcă la fel ca la Brăila (știți cum arată orașul văzut de sus: o sumă de semicercuri concentrice în zona centrală), iar parcă nu se cade. Adaosul, completarea Al. 1, sunt vechi de când alte norme și coduri își fac deja veacul în legislația română: nu aceeași cauză, nu același obiect, nu aceeași parte. Și nici chiar adresabile injustețile aceleiași instanțe în două cereri distincte. Litis… ceasta cu sesizare oricând în procesul de fond, de-i parte sau instanță. Al. 3 o face de… oiță. Cum să vii cu exact cauza litigioasă din dex, adică același grad, din care să faci nu o generalitate, ci o particularitate care ar fi apărut sporadic? Nu instanțe de aceeași teapă fac din litispendență jumătatea indispensabilă? Ba da! Și ca să fiți încredințați că vorbele sunt pe cât de goale, pe tot atât de… sucite. De sesizat să se sesizeze la a doua instanță, dar de trimis cazul pârâtului spre judecare tot la prima instanță se trimite. La Al. 4 ne îndepărtăm de litispendență, instanțele nu sunt la același nivel de importanță. Ce caută aici? Și de ce iar o sucire? Adică te duci la ăl mai mic să te plângi și cazul se remite celui mai mare (cererea era însă și la unul, și la altul). Ataci fondul, ataci simultan și soluția excepției. Proceduri e și când procese identice sunt pe masa aceleiași instanțe.
Excepție și pentru conexitate. Cu similitudini de cauză și cu oameni, dând judecătorului posibilitatea de a se „infiltra” și în alte procese. Parcursul rămâne același: cel inferior cu ponoasele, superiorul cu foloasele. Dorisem să las deoparte găunoasa exprimare, dar nu poci. De ce să o ții într-o conexitate continuă când o poți numi conexiune sau simplu legare, colegare, unire, punere la comun? What, cum spun englezii, ever. Ca să se termine circul, se dă posibilitatea părților sau neantosului oficiu să ceară dezlegarea proceselor comasate, cu limită de sesizare la cel târziu primul termen, iar contestarea încheierii soluției de desfacere are loc deodată cu fondul. E treabă încâlcită totuși. Dezlegarea de la țărușul comun se poate face – scriam mai devreme de disjungere („… și judecate separat…” era deja inclusă în pachetul disjungerii, ce rost avea iterarea?) – doar dacă un singur proces era în desfășurare. Și, mai avem rezolvată situația în care gradele instanțelor diferă și conexarea are loc la cea mai înaltă în grad; și voia părților de a transfera procesul comun la instanța pe care și-o doresc; și că exclusivitatea competenței unei instanțe o declară pe aceasta judecătoarea proceselor unite. Art. 139.
