Fărădelegea lui Călin – The Great Court
Se rezolva ușor. O terminație la plural.
Într-adevăr. Nu neagă nimeni că două sunt suficiente pentru a le declara mai multe. Și totuși. Doar pentru două variante încadrate în două paragrafe separate, parcă n-ar fi suficient să le declari „Cazuri”. Mi s-ar fi părut corect ca Art. 133 să se numească „Conflicte de competență”. Atât. În ciuda celor două numere sub care se aliniară „Cazuri”-le, spețele sunt mai multe. Două ori mai multe instanțe care se autodeclară competente. Desigur, pentru aceeași cerere și același proces. Tot două plus se înscriu și la declarațiile de incompetență. Dar aici avem o disjungere. Anume că pot exista declinări pe bandă rulantă și în cele din urmă, ultima ce-și dă reject zvârle competența tot uneia dintre instanțele incompetente. Pardon, necompetente. Și aici se argumentează legalitatea după nota cu secțiile și instanțele existente/inexistente.
Aproape-s de punctul în care să conjur divinitățile limbii române pentru a pune botniță celor de fac din ea o struțo-cămilă. Oricât aș citi „Instanța înaintea căreia s-a ivit conflictul de competență…”, tot nu pot asimila direct subiectul cu locuțiunea verbală. Nu este normală. Nu este imediat și corect inteligibilă. Și aș fi închis măcar un ochi în fața echivocului, însă nu mare lucru dorește să sublinieze Art. 134 și deloc nou. Se cunoștea procedura: instanța suspendă judecata cauzei. Și…. Ia să vedeți încă un motiv pentru care, dacă se dorește înadins ca acest Cod de Procedură Civilă să concureze beletristica, ar trebui să știe regula de bază: vocabule din aceeași familie și cu formă aproape de procentajul maxim ca identitate nu se folosesc decât după un număr mare de cuvinte, după multe fraze, iar excepția include o enumerare, o întărire (să scuzați lipsa din minte, momentană, a denumirii procedeului, deși seamănă și cu aliterația; trebuie să-l iau din nou pe Fontanier la puricat). Și – ca să continui – „… va înainta dosarul instanței…” căreia îi va reveni rezolvarea conflictului. După cum am subliniat, avem și înaintea, și înainta în aceeași frază. Ceea, chiar și pentru un text juridic, nu este corect.
Să fie mai mare, dar din același familion. Instanța care va soluționa beligeranța judecătoriilor necompetente are grad superior. În privința ÎCCJ, nici nu se punea problema să se iște vreun conflict în privința-i. Iar hotărârea pronunțată de ei, e mai literă de lege decât oricare alta. Și-ntre o instanță de judecată și un organ ce are activități jurisdicționale, automat va da un verdict pe competență tot o instanță superioară. Modul în care se procedează: cameră de consiliu, fără citare de părți, hotărâre definitivă. O altă notă își găsește aplicabilitate la Art. 135, o generalizare a compunerii instanței de soluționare când cererea de necompetență are loc după procesul pe fond, în primă instanță, când se atacă apelul sau recursul, trimitere către cutume și două particularizări când se ajunge la ÎCCJ, unde completul este de 3 sau de 5 judecători.
Și fiindcă nota amintită pomenește în final Art. 136, iată-l! Recurge la similitudinile întregii secțiuni pentru a rezolva și conflictele secțiilor și completelor. Chiar și la ÎCCJ pot avea loc diverse conflicte, soluționate de o structură superioară din cadrul aceleiași curți, numai cu complet de 5 juzi.
Indiferent de verdict, chiar și când se declină competența, ceea ce s-a judecat rămâne valabil și noua instanță care va prelua cazul, va avea nevoie de motive trainice ca să refacă tot ce înainte fusese stabilit. Art. 137.
