Literadura nr. 33 (8)
Adrian BOTEZ
3-MI S-A ȘTERS – DE PE DEGETE – -ORICARE SCRIS…
Mi s-a șters – de pe Degete – -oricare Scris…
Calc – cu bocanci noroiați – PARADIS…
Un Pribeag împarte – -n Piață – SCRISORI :
CUTII CU SPORI
CUTII CU NORI
CUTII CU VREMEA CÂND SĂ MORI…
***
4-CUM AJUNGI LA CENUȘĂ
Fiecare Om își croiește un
Anumit fel de
PLĂCERE : al lui și
NUMAI al lui… – …fiecare
Om își caută (…precum cauți – ca
Medic – BISTURIUL cel mai
Ascuțit și potrivit – pentru
SALVATOAREA
OPERAȚIE !) : un anumit soi de
DURERE : a lui și
NUMAI a lui !
…Câtă grijă avem – fiecare – să nu ne
Înstrăinăm – să nu ne
Falsificăm – măcar
PLĂCEREA – și
DUREREA !
…Cât despre RESTUL… – …pe acest
REST – l-am pierdut – de mult : l-am pierdut
În toate LOCURILE – pe unde am
Trecut… – ….NOI – pe la
ELE… ! – …și pe la TOȚI – cei care au
Trecut… – …EI – pe la
NOI…
Și cu acest
REST – am scăpat de o
GROAZĂ DE GRIJI !
…”Hai – de-acum – la CULCARE !” – spunem
Mereu – sau – cel puțin – din
Cinci în Cinci
MINUTE… – …ori din cinci în
Cinci – STELE-SARDELE…
…CENUȘA noastră ne înlocuiește
OASELE… – …și – odată cu
ELE – pe noi
ÎNȘINE…
***
5-PLEOAPĂ DE OM – PLEOAPĂ DE SFÂNT
O PLEOAPĂ de
FULGER NOCTURN – repede flutură – dinspre
Ceruri – pe Chipu-mi – cu
Gând să-mi înlocuiască
PLEOAPA-mi – închis-tremurândă – de
CARNE…
…Dar PLEOAPA-mi de
CARNE – închis-tremurândă – deși
Fascinată de
FOCUL CERESC – rămâne – cu
ÎNCĂPĂȚÂNATĂ-‘NȚELEGERE : ÎNCHISĂ… – …căci eu
Vreau să rămân – încă
ÎNMLĂȘTINAT – TREMURĂTOR
OM – iar nu să mă
RESCRIU – pe spatele unei
GRĂBITE CLIPE – trufașe :
ARZĂTOR SFÂNT…
6-BĂTRÂNEȚEA TRUVERULUI
L-au bătut Vânturile
L-au părăsit Cânturile
S-a sfădit cu Ploile
A-ncălecat Moliile
Ca un Făt-Frumos uitat
Cu Mucegai înfundat…
‘Geaba grai cu Stelele :
Ele – -n Cer – ‘și fac Mèndrele :
A rămas Copac Uscat
Frunzele-i s-au sfărâmat
Colinda-i s-a amânat :
S-a-mbolnăvit – și-a plecat…
Colindă Bolnavă
Bătrână Puhavă
Vederea ți-e slabă :
Nu mai vezi un Biet Truver
Ce și-a uitat Struna-n Cer…
*
…A rămas – singur și trist – numai cu Luna – față-n față
Implorând să-i facă Vieții lui…”o scurtă Prefață”…
Măcar atât : CARTEA CEA ‘NALTĂ s-a prăpădit
De când el stă-n Bătaia Vântului – Crai Stins – Deplin Disprețuit…
…Ca un Catarg – odinioară NEBUN-CUTEZĂTOR : acum – pe-Oceane și Mări – NEMAIPORNIT…
Raluca FARAON
Lumi împărțite în anotimpuri ale iubirii
Mihaela Gudană publică în 2020, la editura Princeps Multimedia, al patrulea volum de poezie, Lumi împărțite, despre care Daniel Corbu afirmă, favorabil, pe coperta a patra că „este cea mai spectaculoasă carte a sa de până acum”. De un spectacol este vorba, cu siguranță, unul al cuvintelor, pentru care autoarea are, probabil, o afecțiune vădită, versurile acestui volum fiind traversate de o tandrețe specială, de senzualitate și elegiac, dar este o carte tihnită, fără a avea nimic ieșit din comun.
Cuminte, tonul poeziilor Mihaelei dezvăluie un univers liric delicat, cu inscripții neoromantice, în texte pregnant muzicale, cu un ritm interior bine susținut în versuri scurte, fie cu rimă albă („Primăvara a venit într-o noapte/ Cu tălpile dezghețate,/ Cu ochii înfloriți și degetele lungi,/ Cu inele de șoapte,/ Cu buzele moi și fierbinți/ Promițând maci cuminți…, p. 54) fie cu rimă tradițională („Și-a venit frigul fără noi deodată –/ Tu cerc polar, eu un meridian,/ Cu linii disperate-n toamna toată/ Să te găsesc în iarna dintr-un an”, p. 55). Îi ies foarte bine autoarei versurile în cadență populară: „Să simțim că suntem una:/ Eu o pace, tu chiar luna,/ Așezată-n cotul porții/ Ochiul de deochi al nopții,/ Rază caldă, rază lungă/ Peste trup să îmi ajungă./ Să simțim că unu-i tot,/ Într-un vis adânc să pot/ Să te-mpart cu mine-ncet,/ Decupând în atriul drept/ Sângele cântând subțire,/ De alean și de iubire…/ Să simțim că suntem una:/ Eu a ta, tu numai luna.” (Descântec).
Sub semnul unui timp personalizat, aureolat de anotimpuri prezentate afectiv, emoțiile devin coordonatele percepției despre lume, despre sine, despre celălalt, o coloratură delicată a unei vieți trăite în simplitate, în sensul cel mai profund al termenului. Anotimpurile sunt măsura intensității iubirii, a limbajului în doi, chiar și fracturat în despărțire: „Am să termin și toamna, că ai lăsat-o toată/ Când ți-ai schimbat ființa, cu lumea încuiată./ Iau iarna de la capăt, că-i tot nedeslușită/ Dar te păstrez în suflet, ninsoare infinită.” (Lume schimbată) Prezentul trăirii este, de fapt, raportarea la înțelesul unui „azi” perpetuu, trăirea clipei în autenticitate: „Ziua de azi m-a așteptat./ I-am cerut să bată devreme/ În partea stângă a verii.// Acolo începe povestea/ Din lumea în care/ Suntem înșirați.// Pe toate ușile/ Intră puzderie de secunde,/ Ochi măcinați de nevăz,/ Aripi dezlipite/ De trupul zborului.// Ziua asta m-a căutat doar pe mine/ Să-mi scrie un poem/ Despre oamenii străini/ Culcați pe colțuri de vise.” (Ziua de azi) Poetul devine purtătorul de cuvânt al tăcerilor, aspirațiilor oamenilor, un receptacul de trăire comună, fără a-și asuma, arogant, semnătura scrierii.
Poezia este configurată ca trăire erotică, există ca urmare a unei peceți a celuilalt, ca schimbare profundă, în urma unei experiențe eliberatoare: „M-ai decupat!/ Eram prea scrisă-n tine./ Eram o carte, un volum, un tatuaj…/ Din niște vorbe au rămas în mine/ Bucăți de litere intrate în sevraj.// M-ai adunat!/ În timp prea multe fonturi/ Și-au înclinat tot scrisul, răsturnând/ Un car de semne, strofe scrise-n colțuri/ În urmă o poveste depănând.” (Formă) Identitatea auctorială este enunțată, autoritar, imediat după aparenta modestie a primului text: „Eu sunt un nerv născut/ Din lutul începutului de lume./ Auzul s-a strecurat/ În toate urechile timpului/ Să mă coasă în cântecul vieții.” (Cântecul timpului) Din păcate, după un astfel de avânt demiurgic, lirismul cade în desuetudine, tonul se îmblânzește până la platitudine, deși am reținut această poezie în care fiorul morții este receptat prin transfer emoțional: „Aș vrea să am răbdarea mărului/ Care se lasă curățat de mâna mea.// Eu nu l-am întrebat/ Cum i-a fost înflorirea,/ Nici cum l-a învăluit/ Lumina în creștere/ Sau soarele în coacere,/ Cum nu îl întreb acum/ Dacă îl doare moartea/ Dată de tăișul condus/ De gândul meu înfometat. (Răbdare). Ceea ce este notabil în scrisul Mihaelei Gudană ține de economia mijloacelor stilistice, limbajul se prezintă curat, reținut, ca o ie nouă, îmbrăcată în zi de sărbătoare. Asta determină, cumva, și un ritm al emoțiilor transmise natural, fără excese. Iată o poezie emoționantă de dragoste: „Umblam desculță în jurul somnului,/ Cu degetele înmuiate în lumina ta./ Aveam să întind câteva câmpii de litere/ Peste trupul nopții./ Curgeau râuri albastre/ Printre genele tale ninse cu mine/ Și aerul încâlcea ochiul/ Din colțul cald al ființei./ Eram eu,/ Și gândurile din degetele mele verzi/ Stăteau la rând,/ Mângâind conturul visului tău./ Atât de rar mă sprijineam de tine!/ Într-un târziu dragostea a înnoptat. (Degete în lumină)
Amintind pe alocuri de poeziile Magdei Isanos, textele Mihaelei Gudană sunt creatoare de atmosferă, de cadență și culoare, cu un ritm plăcut, discret, recognoscibil.
