Spații culturale nr. 95 (14) – Râmnic, mon amour!
Valeria MANTA TĂICUȚU
În puțul gândirii populare stă ascunsă și învățătura conform căreia chiar și în sufletul celor mai buni dintre noi e sădită (genetic, probabil) o fărâmă de răutate. Această fărâmă ne ajută să ne bucurăm, mai mult sau mai puțin discret, atunci când moare și capra vecinului. După ce am surclasat cam toate topurile rușinii (în plan politic, economic, educațional, sanitar, infracțional și de alt mare fel), am ajuns, în sfârșit, și în topul țărilor transformate în cuptoare încinse de transporturile masive de temperaturi și praf saharian din Africa. Pe hărțile afișate cu hărnicie de toate posturile de televiziune nu e nicio diferență între noi și Grecia, de exemplu, în privința căldurii sufocante. Desigur, asemănările se opresc aici. Dacă tot murim de cald, obosiți și deshidratați, consolarea ar fi că la alții e și mai rău, în sensul că vijeliile, inundațiile, grindina și alte fenomene meteo extreme sunt mai periculoase decât „cupola de foc” (am citat niște știriste care se îmbracă de parcă studioul din care transmit ar fi situat undeva, la Polul Nord) care a închis poporul în case mai ceva ca pandemia de Coronavirus. Ne bucură, în forul nostru interior (că nu e creștinește s-o faci în văzul Europei), că Germania e îngenuncheată, că Austria nu se simte bine, că Olanda, că Franța, că… mă rog, că partenerii și câteodată ori, pe alocuri, proprietarii noștri suferă mai ceva ca noi. De fapt, capra vecinului nu e moartă, ci leșinată și, când o să se scoale, pre mulți are să popească (pardon, să behăiască).
Între timp, oarecum consolați, ieșim mai rar din case (în ciuda avertismentelor furibunde ale autorităților în medicină, politică și showbiz, vârstnicii sunt cei fără stare, ei fac drumuri cică necesare, de pe care sunt luați frecvent cu ambulanța, spre mirarea celor puțini și tineri, rămași să comenteze dezastrele care ne tot lovesc în patrie). Ne coacem în apartamente, în case nou-nouțe, în case vechi, dar renovate cu banii trimiși de culegătorii noștri de fructe și legume, de spălătorii de vase, de îngrijitoarele de bătrâni din UE. Ne coacem în orașe mari, cu ștaif și poluate cât să concureze cu cele din China și India, dar și în orășele cu atestat de „stațiuni turistice”, în sate, și comune, și cătune ori în târguri ca al nostru. Aici, până și suferința e molcomă, ca și nemulțumirea și cârteala. „Așa vrea Dumnezeu, El ne bate pentru păcatele noastre”, auzi și te crucești. Serios?! De unde știm noi ce vrea Dumnezeu, de când suntem avocații sau măcar purtătorii Lui de cuvânt? E confortabil să găsești alinare în propoziții golite de sens după utilizarea lor pe scară largă, de-a lungul secolelor. Când îți pui propria neputință și lipsa de reacție pe seama vrerii divine, înseamnă că-ți meriți soarta.
Cum ziceam, stăm cuminți, să nu supărăm autoritățile sensibile la orice afront mai mult sau mai puțin voalat, ne coacem la foc mai mare sau mai mic (că „așa vrea Dumnezeu”) și, când ieșim din case, pe lângă pălăriuțe caraghioase și ieftine, umbreluțe, plus haine care imită bumbacul, toate, de la supermarketurile chinezești de care e plină țara, mai cărăm și bidonașe cu apă, fiindcă cișmele/ fântâni publice nu prea există, rar găsești vreuna prin parcuri și niciodată prin zona centrală a orașelor mici și năpăstuite; în orașele mai mari, da, dar e coadă la ele ca-n epoca de aur la pâine și la alte produse vitale. Dacă stăm să judecăm obiectiv, un biet târg, cum e al nostru, care se laudă cu cea mai scumpă și mai proastă apă din țară, cu greu ar face față unor cheltuieli suplimentare, cerute de construirea pe domeniul public a unor „țâșnitoare” cu apă potabilă, livrată gratis unor nesăbuiți care ies din case pe caniculă, cu pastilele la ei și fără recomandata sticlă cu apă la purtător.
În fine, convinși că anormalul e normal și că așa trebuie să fie, fiindcă „așa vrea Dumnezeu” (care ar putea fi mai îndurător, la câte biserici se tot construiesc întru slava Lui, din bani publici), mai aruncăm un ochi la capra vecinului și constatăm că pare în continuare moartă, așa că răsuflăm ușurați: totul e bine în cea mai bună dintre lumile posibile.
