Spații culturale nr. 95 (9)

Dumitru PANĂ

Să mergem să vedem tragedii

astăzi e sărbătoare
şi mergem să vedem tragedii
(o! ce sărbătoare).

un vânt sterp tremură pe deasupra aplauzelor
(aplauze pentru frică).
o apă în clocot orizontal pe dedesubt –
doar setea dincolo de trup mai ţine lichidul lichid
(aplauze pentru milă)

cunoaştem începutul sfârşitul
(aplauze pentru măşti)
nu cunoaştem jocul
(aplauze pentru joc)

aplauze în continuare pentru milă şi frică.
aplauze pentru măşti aplauze pentru joc
aplauze pentru aplauze pentru

Gina ZAHARIA

punct

lumea ta e specială, omule, poți întinde gânduri la uscat
pe garduri, peste casă sau oriunde vrei,
numai să le ferești de viscole, pot veni din toate părțile deodată
și-atunci trebuie să inventezi alt cuib,
să mănânci poame vechi ori să trimiți epistole greierilor,
pentru întâlniri secrete,
știu că nu-i ușor omule, știu,
am trecut deseori prin fața ferestrei tale și aveai tâmplele în palme,
asta cât am apucat să te văd, cât ai vrut tu să știu,
ți-aș fi adus apă dar erai însetat de singurătate,
de fapte nescrise,
de indiferență, de ignoranță, de tăcere,
atunci mi-am dat seama că ești bogat
și nu va exista hoț care să-ți descopere meșteșugurile frumoase.

când vremea e bună rătăcești pe ogoare, toate sunt ale tale,
te recunosc de departe,
pășesc rar să nu-ți tulbur pacea,
mă așez la marginea lanului, spicele urcă spre cer
și-mi mângâie obrazul,
apoi sosește o gloată de cerșetori, altădată erau deghizați în orbi,
i-am recunoscut după pasul strâmb,
dar tu le întinzi sufletul,
o lacrimă sosește odată cu ei,
e a mea, e vorbitoare și sinceră, îmi spune că viața e o sabie
deasupra raiului,
și tac… și tac…
și mâine te voi căuta pentru că-ți cunosc drumul.
într-o seară vom cina împreună
și ne vom povesti despre singurătatea umbrelor din lacul tăcerii.
punct.

Luminița ZAHARIA

ghem

sunt un ghem de emoții
un ghem de lînă virgină
o neîncoronată regină
a trifoiului fără noroc
sunt un pirpiriu ghemotoc
cel mai bine știu să mă deșir
pînă la mosor
pînă la motor
pînă la rădăcina cuvîntului dor

un inamic al dezordinii
mă adună la loc
dar în proces se mai pierde ceva
îi ajut pe alții să-și coasă
inima franjurată
dar cum rămîne cu inima mea?

fiecărui ghem îi e hărăzită
o pisică
o singură pisică pe harta destinului
doar pe harta mea nu se mișcă nimica
sunt un ghem de emoții
un ghem de lînă virgină
îmi aștept cu încredere pisica

vine o vreme

vine o vreme
cînd te lasă toate electrocasnicele
ca la un semn divin
probabil Apollo se plictiseşte pe munte
şi aruncă pietricele scînteietoare
în televizor în frigider în maşina de spălat

vine o vreme
cînd te lasă toate articulaţiile
genunchiul şoldul umărul cotul
rizartroza se instalează nonşalant

la mîna cu care scriai poezii

vine o vreme cînd nu mai ştii
unde ţi-ai lăsat ochelarii
ce zi e azi ce an va fi mîine
sau care sunt paşii de urmat
într-o procedură de sistem

o vreme cînd nici nu-ţi mai pasă
de praful din vasta bibliotecă – mîndria ta cîndva!
de facturi restante de idiosincrazii
de phylloxera vastatrix
(cum s-ar spune, te doare în pix
ca să facem o rimă pe seama ta)

iei pisoiul în braţe
îl pupi pe botic
vă pregătiţi ritualul de nani pui
şi eşti fericit

activistă pentru binele sinelui

sunt o activistă pentru binele sinelui

așa-i că nu știați?
integritatea corporală
se întreține cu diete necuminți
spălatul pe dinți
trebuie făcut după fiecare eșec
nu mai vorbesc de călcatul pe bec!
tălpile să fie frecționate în prealabil
cu harta atlantidei
pe gît o dușcă de fugit din cușcă s-ar impune

viața și noi formăm triungi scalen – spuneam cîndva
ei, da, aici e de lucrat
dacă vrei echi, nu uita
să te oprești la timp, mai multul pîndește ca o fiară

integritatea sufletească
se întreține cu un pisoi adoptat
sunt o activistă pentru binele sinelui
așa e că v-am activat?!

metempsihoză

opera mea poetică
a rămas literă moartă
rimele întîmplătoare și facile
n-au folosit nimănui

mesajul s-a evaporat
desigur, din cauza încălzirii globale
și toate, dar absolut toate figurile de stil
în lagăre de ceață au pierit

numele meu a fost furat de metempsihoții zilei
pentru o viitoare poetă promițătoare
sau pentru o pisicuță-vrăjitoare
(de preferat)

să ne vedem cu bine în viața viitoare
chiar dacă n-are prospect
sau alte instrucțiuni

de urmat

pisicisme

subalternii se pisicesc în fața șefului
pentru un beneficiu minor
marii escroci își spală păcatul
cu trei picături de lenor
eu sufăr de varii combustii interne
afară nici fum nu se simte
titina și terente schimbă foaia
(unul vrea să devină părinte)
cerșetorii de like-uri conspiră
pun poze cu pisici peste tot
motanul meu le dejoacă manevra
și le dă, surîzînd, peste bot
cum lupta corp la corp e desuetă
semenii se bat în cuvinte
dau vina pe încălzirea globală
oricare s-ar vota președinte
nimeni nu mai citește scriptura
rupt e zăgazul dintre rău și bine
eu urlu noapte-zi în difuzoare:
sunt mai pisică, mon frère, decît tine!

punctul pe j

e mai ceva ca punctul pe i
e diferența dintre mine
și pisoiul meu care
poate da, în plus, din codiță

punctul pe j
pe je m’en fiche
e diferența dintre cînepă și hașiș
e, așa, ca un piedestal
pe care te împing să urci
aplaudacii tăi

ai pus punctul pe j!
zice mai marele maimarilor
și-mi dă o sanie
cu zurgălăi

ca un pisicuț speriat de dulăi

cod galben inspirație
cod portocaliu tragere de inimă

cod roșu de iubire

o stare în echilibru fragil:
nu tu extaz nu tu joie de vivre
și nici, la antipozi, strigătul lui Munch
sau cuțitul mirat aproape de inimă

o stare călduță
a vegetării la temperatură constantă
și poezia ca un pisicuț speriat de dulăi
în colțul cel mai ascuns
de lumină

Diana TRANDAFIR

VIN PLOILE

făptura îți va fi spălată cu
frunze

mai întâi creștetul
ce se agață de crengi
umerii despărțiți în silabe de verde
pumnul mic ce nu poate să lovească nimic
cu degetu-ntins
de pe care a căzut un inel
picioarele împleticite în dans
printre nervurile ramificate-ale verbelor
și apoi tălpile plutind șerpuitoare, cuminți
în loc să se ia la luptă cu somnul

taci pentru că bănuiești, ca orice
pradă ușoară
că ai putea fi luată de vânt

ACOLO E CALD

îmi îndes în buzunare pâinile calde-ale nopții
nu vreau să risc nicio iluzie, niciun incendiu-n abis
Lumina mă tot lovește, mă tot orbește
deși pantofii mei au avut tălpile lustruite
pentru o viață fără cusur

degeaba îmi frământ mâinile
căutând scuze
a fost o călătorie plăcută

la urmă
câinii s-au culcat cuminți la picioarele mele
suna clopoțelul ca pentru recreația mare
și am experimentat țipătul acela
numai cu o tonalitate mai sus

GHICIND ÎN TRECUT

din adâncul ființei
îmi reamintesc starea de-acum
Pe florile de mușețel
ca pe pleoapele unui mort
cad picături de ploaie
ce le îngreuiază corola
Șoptesc
copilei din mine să nu se mai teamă
de ochii închiși
nici măcar de luna
ce se înroșește
pentru că e prinsă-n furtună

mă cocoț pe zidul grădinii
să-mi ghicesc viitorul
Am umplut paradisul cu prea multe obiecte de aur
scot din sân o nestemată
și mi-o așez la picioare
În luciul pietrei descopăr apa
dătătoare de viață
Apă clară și bună
ce hrănește însetații
și spală

FALS TRATAT DE SCURTCIRCUITARE

la capătul străzii e un cais înflorit
eu nu-l văd
pentru că oxigenul mă frige
Îi zăresc numai micile spaime în lumina fluorescentă a fricii
Mai multă cafea
mai multă cafea dimineața!
Să ne trezim din gândurile noastre
cu coaja crăpată
din dantelăria lor pluriformă
întrețesută cu milioane de kilometri
de ură
Să evadăm de pe holurile lor labirintice
cu alura unor hoteluri de tranzit
în care s-au rătăcit fără sens
gloanțe oarbe

bat către mine din aripi lilieci cenușii
ascunși pe la colțurile
noaptea își lasă în afară lapții de fiară
Probabil visez
iar acesta ar fi momentul perfect pentru a respinge
orice duh ce de multă vreme
mă bântuie

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

ȘTEFAN, OMUL, Purtător de Dumnezeu, căzut în timp/ istorie
sau tragic-irezolvabila problemă a moștenitorului*

Motto:
„Nu atât cu moartea luptă Ștefan, cât cu ideea că cineva ar fi în stare să strice așezămintele sale. El privește Țara cu același sentiment absolut de autoritate cu care omul de tip arhaic își întreține femeia și copii. (…) Nu moartea propriu-zis îl înspăimântă pe Domn, cât gândul încetării puterii, pe care caută a și-o prelungi prin dispoziții testamentare”. (G. Călinescu)

„Nevoia noastră ipocrită, de exemple”, ne spune cu sarcasmul necesar, dramaturgul, în Argument subiectiv, și nu numai, ne determină/ obligă să uităm Omul, „trestia cea mai slabă din natură”, cum îl definește metaforic, Bl. Pascal, probabil, tocmai spre a ne reaminti contrariul: titanismul acestuia – mitologic (ca-n titanomahie), uman-prometeic, situat mereu între infinit și neant, și de aici ar putea veni, refugiul în credință, cunoaștere, istorie, utopie. „ Bietul Ștefan, cu micile mele puteri am încercat să-l ridic de la condiția ingrată de erou, la aceea de OM!”, se confesează cioranianul autor cu „cerul în ochi și infernul în inimă” (nu-l confundați cu Viorel Savin), spre a ne sugera eminesciano-satiric (după cinci veacuri și câteva decenii de la moartea autocratului cu „rădăcini puternice în Borzeștii Bacăului”, unde – întâmplare, întâlnire destinică – a fost botezat V. S., în biserica înălțată chiar de Țarul Ștefan), „că n-ai fost vrun lucru mare/ C-ai fost om cum sunt și dânșii … Măgulit e fiecare/ Că n-ai fost mai mult ca dânsul…” Prin urmare, plângându-ne auctorial de prezenteismul „păgubos”, noi, urmașii, „muști de-o zi, pe-o lume mică de se măsură cu cotul”, uităm de Omul „Ștefan – după amiaza” (amenințat de bolile senectuții), în care au locuit coexistând complementar-antitetic și respectând „morala timpului”, nu doar omul redus la el însuși, adică captiv naturii, ci și o pluralitate de ipostaze ale unor oameni proteici: omul purtător de Dumnezeu, arhitectul sacru al celor peste 50 de biserici/ mănăstiri (Nihil sine Deo), omul erudit, înțeleptul și cugetătorul din familia de spirite a lui Miron Costin, cel care a gândit și a scris primul poem filosofic din literatura română, Viața Lumii, homo religiosus pentru care Dumnezeu/ Marele Anonim este coincidenția oppositorum, omul „simplu”, care a înțeles, asemenea lui Iov, că a renunța la libertatea divină înseamnă, folosesc expresia lui Rousseau, „a renunța la calitatea de om”, dar și Omul Ales, predestinat, care știe că știe ce trebuie să facă în această viață „ca o scârbă”, omul politic-machiavelic, medieval-românesc, văr cu legendarul Vlad Țepeș cel din tragedia A treia țeapă, de Marin Sorescu, convins că soarta Țării este o femeie autonom-cameleonică, încât a guverna Moldova Mare îi sunt absolut necesare: Puterea absolută, prietenia poporului, geniul omului politic de excepție, diplomația, iubirea și înțelegerea Familiei, dar și insignifianța ipocritului, care, aparent paradoxal, devine prin voința divină, simultan, și creatorul „Eroului” neamului (ingrat, crede Viorel Savin, tragic – este convins criticul) dar și cel al „Sântului” – se știe, controversat ca orice sfânt – Bisericii Ortodoxe Române. Prin urmare, „Bietul Ștefan” este un OM proteic, prometeic, „purtător de Dumnezeu”, bolnav de absolut, apolinico-dionysiac, permanent în război cu sine și cu Dumnezeu (= Lumea) care-ar vrea să-și protejeze și să-și conducă etern Moldova și neamul. Și, vor nu vor unii sau alții, încă o face. Cum? Perpetuând autoritatea divină, mitul Tatălui/ Liderului, al Moștenitorului. Spune-mi ce moștenitori ai, ca să-ți spun cine ești!
Dacă avem în vedere comportamentul personajelor de la Cetatea de Scaun a Sucevei, între anii 1490 – 1496, când Alexandru, Voievod al Țării de Jos, fiul lui Ștefan, Voievod și Țar al Moldovei, este asociat la domnie, primează…, dar mai bine să vedem ce ne spune dramaturgul:
„Comportamentul general al personajelor este marcat de un mod special, caracteristic comunităților crude și violente, de a înțelege morala creștină: o negociere perpetuă cu Dumnezeu a iertării personale. Fiecare acționează de parcă, lui însuși îi este rezervată eternitatea …” (p. 9).
Îndemnul Cezarului/ Țarului Ștefan cel convins că îi „este rezervată eternitatea”, către cei aflați în Cetatea Sucevei – Maria Voichița, soția lui; Isac, vistiernicul; Duma Vlaicovici, vărul lui, pârcălab; Mussel, doctor și astrolog; Grigorie, omul de taină al Mariei Voichița; Toader, grămătic; Gheorghe, mitropolit; Tăutu, logofăt; Bortă, țigan de ogradă, Boier I etc.: – „Faceți-l să se simtă Domn”, îi trădează permanenta obsesie pentru personalitatea reală și modul de a fi, a vrea, a avea al moștenitorului, pe care l-ar dori să fie asemenea lui:
„ȘTEFAN: Pentru binele lui îmi iau păcatul: nu vreau decât să învețe! Să învețe cum trebuie să-l iubească și cum să-l respecte pe Tatăl Ceresc, dar și pe tatăl lui pământesc, uns domn din mila Domnului Dumnezeu! Să învețe să-și iubească fără cântar neamul și să învețe să-și iubească fără odihnă Țara! Să învețe să respecte vitejia și dreptatea, dar să respecte și credința jurată Stăpânului său, dacă acesta este drept și viteaz! …Un Domnitor are multe de învățat. Până în după-amiaza vieții lui.
DUMA: Măria Ta, ceri grozav de mult de la un om … încă prea tânăr!
ȘTEFAN: Vezi cum vorbești: omul acesta încă prea tânăr, este fiul meu! …Și n-am niciun folos dacă-l ferești mereu de mine, ca pe un dobitoc din calea fiarei!” (p. 26)
Indiferent de conflictul/ circumstanța în care este implicat, Ștefan-Omul cu o mie de fețe domină continuându-și modul autocratic de a fi, perioada 1490-1496 (anul decesului lui Alexandru), pregnant prin supremația lui sapiențială, morală, diplomatică sau politică, încât atât prietenii cât și dușmanii îi respectă (sau se tem de el) inteligența, voința, curajul de a înfrunta destinul, puterea, simțul de echitate, iubirea de țară pe care o identifică cu propria-i „moșie”, luciditatea, conștiința de neam și de credință. Nu ezită să-și exprime în fața lui Gheorghe, mitropolitul, nemulțumirea pentru metamorfozele malefice pe care le constată în devenirea/ disoluția neamului său:
„ȘTEFAN: Înainte, am cunoscut că oamenii erau ori stâncă, ori apă! Acum, sunt doar un noroi! Împuțit! …Vicleni, mincinoși, fățarnici, necredincioși …!
GHEORGHE (smerit): Dumnezeu îi ține, Măria Ta …! (…)
ȘTEFAN: …Părinte Mitropolit, l-am speriat pe boierul Duma, dar eu îmi strigam, în miez, îngrijorarea! … Cine știe? … Cine îmi spune? … După-amiaza vârstei mele, părinte, îmi arată, crudă, adevărul: ochi mii mă urmăresc, mă pândesc cu o curiozitate flămândă, mă sfâșie închipuit în dosul luminilor lor, așteaptă să slăbesc – n-ați citit fulgerarea din ochiul iscoadei, din ochiul vicleanului, din ochiul călăului? E plină de poftă, deoarece cadavrul unui zimbru este mai lesne de însămânțat cu viermi! …Părinte, ce le ascunde oare, Timpul, urmașilor mei? ( … )
…Am îndurat peste patruzeci de ani de lupte între frați! – pentru Domnie. Am îndurat peste patruzeci de ani de încălcare a jurămintelor – de către boieri. Peste patruzeci de ani de clătinat talpa țării ca apa în ciubăr, când la răsărit, când la apus, când la miază-noapte, când la miază-zi, m-au obosit și nu m-au dat!” (p. 27)
Țarul – cum îi place să-i spună dramaturgul legat destinic de Borzești, fără să-și imagineze că ar putea fi acuzat de un „patriot euro-nato”, de „putinism – intuiește disoluția Moldovei, generată mai ales de biblica luptă dintre frați (perpetuarea motivului Cain și Abel), de închinările noastre la toate Porțile din cele patru colțuri ale Lumi, de „negocierea perpetuă cu Dumnezeu”, de ceea ce ne-a fost „scris”/ dat, de sănătatea precară a fiului Alexandru, de ceea ce va consemna Toader grămăticul în „Letopisețul” (azi metamorfozat, știe toată lumea, în „Letopizdeț”) pe care-l va lăsa posterității, de „trăirile” și manevrele otrăvitoare ale Curții/ cancelariei de la Cetatea Sucevei, medieval – shakeaspearian-moscovită, care practică fără complexe, lingușeala, șantajul, delațiunea, trădarea, crima, simulacrul, ipocrizia, frica de taine, nebunia autentică sau (de)jucată, suspiciunea, dușmănia ascunsă sub masca prieteniei, erezia, înțelepciunea, orgoliul, cultul cărților în limbile de circulație ale timpului, relațiile cu marile cancelarii/ capitale ale Europei, frica de înmulțirea cărților odată cu apariția tiparului – o frică cam de același tip persistă și astăzi, generată însă de IA -, dar și polemici filosofico-teologice, privitoare la moștenitorii care nu vor mai înțelege din ce neam vor mai face parte. Se întâmplă, se înțelege, astăzi, altfel? Dar să-i dăm cuvântul Omului Ștefan:
„ȘTEFAN: Nu înțelegeți: voi nu luptați cu Timpul.
GHEORGHE (speriat): Timpul este însuși Dumnezeu, Măria-Ta!
ȘTEFAN: Atunci, de ce-mi coșcovește bisericile, brațele sufletului meu înălțate spre cer? De ce-mi scorojește cărțile sfânt împodobite, lacrimile sufletului meu? De ce schimbă chiar și ce s-a hotărât prin jurământ?
GHEORGHE: Pentru că așa lasă Dumnezeu…!
ȘTEFAN: Dacă Dumnezeu îl „lasă” înseamnă că Timpul nu-i Dumnezeu, mitropolitule! Și dacă Timpul nu este Dumnezeu, la puterea pe care o are, nu poate fi decât Diavolul! (Gheorghe își face repede semnul crucii, Ștefan râde în hohote). De asta îmi place grozav…! și vreau din toată inima…! și pot, cu trupul și cu mintea, să lupt cu el!…
GHEORGHE (se închină): Dumnezeu să te mântuiască, Măria Ta! (p. 28)
Spre deosebire de Delavrancea din cunoscuta trilogie istorică Apus de soare, Viforul, Luceafărul, dramaturgul băcăuan portretizează un Ștefan-Omul legat intrinsec și inextricabil de Creator, Ștefan, un Homo religiosus care nu-și află libertatea interioară, deplina satisfacție de soț, tată, voievod, țar, nu-și găsește scopul – libertatea, eternizarea și demnitatea Moldovei, prin urmași/ principi de prestigiu european – ca și nemurirea neamului, decât în Dumnezeu. Nihil sine Deo! Același Dumnezeu care nu pedepsește (paradox aparent) decât pe acei pe care-i iubește. Revelatoare pentru metafizica omului bătrân, însingurat, bolnav, neliniștit, neînțeles de nimeni (nici chiar de sine) este Rugăciunea Voievodului, artizanul propriilor sale convingeri, gânduri, temeri, anxietăți, interogații:
„ȘTEFAN (în fața icoanei, în genunchi, cu capul plecat. Ascultăm gândul lui): Doamne care ești în tot și în toate, eu în Tine cred, Tu mă conduci, fără Tine nu sunt vrednic să fac nici binele, nici răul, sunt sluga Ta, dornică de a-ți urma calea, sunt singur, singurătatea mea crește pentru că nu înțeleg toate voile tale, iar „neînțelesul” îl simt ca pe o povară ce mă înmoaie! – Doamne!… Ești aici? Dacă eu te aștept, trebuie să fii!… Sunt bătrân, singurul timp pe care îl mai am este „acum” și îl lucrez pentru cele ce, după voia ta, vin! – Am ajutat mii și mii de oameni, asuprindu-i cu sabia sau cu țeapa, să-și ispășească păcatele lor haine, de necredință sau de încălcare a legilor tale! Prin pedeapsa mea aspră, sufletele lor își găsesc în fața Ta veșnică iertare, am făcut lucru bun?… Doamne, cel mai ostenitor este să nu știi… dacă faci bine sau rău!… Mi-e teamă, Doamne, tot mai tare: curgem împreună și de mine nu Te mai pot deosebi!” (p. 37).
Oamenii sunt (in)egali prin credință, speranță, iubire și vicii, dar mai ales prin raportarea la Absolut, în condițiile în care față de Dumnezeu toate epocile istorice sunt egale. Homo religiosus potențează în multipla și complexa personalitate a Omului Ștefan, pe homo politicus, cel ce perpetuează idealul atotcuprinzător de libertate a neamului românesc/ moldovenesc. Implicarea creștinismului în strategia guvernării Moldovei i-a asigurat Țarului, Unsul lui Dumnezeu, cea mai lungă perioadă de domnie, deși, se știe, ortodoxismul/ catolicismul este religia individualului monolinear, determinat de ideea mântuirii. Prin urmare, homo politicus implică în știința guvernării – în contemporaneitate, doar se domnește – modul creștin de înțelegere a libertății. Iată-l glosând pe „Moștenitorul de Paleologi” (dacă mitologie nu e, nimic nu e) asupra rolului predestinat de îndrumător, Învățător al familiei/ neamului:
„ȘTEFAN: Ești drumul, Doamne, eu sunt… îndrumătorul. De Tine uns! – Ca să izbândească, oamenii trebuie să creadă în cineva, și acela sunt eu, ales prin mare mila Ta, Domn – al neamului meu! Știu, Doamne că la Judecată voi fi chemat cu neamul acesta, pentru că încă din Babilon, în înțelepciunea Ta, ai dat un semn: limbile, neamurilor le-ai încurcat și nu lucrătorilor! – Am păcătuit și păcătuiesc neîncetând lupta, dar lupta, Doamne, pentru oameni este ca ploaia pentru grâu, iar inima oamenilor, numai pentru învingători bate! – Sunt în după-amiaza mea, bătrân și bolnav. M-ai învățat că fiecare moare sărac și singur ca Tine, dar nu pot Doamne, nu pot, chiar de cad în trufie, să uit că aspru, prea aspru m-ai pedepsit!… M-ai făcut Doamne, Domn! Moștenitor de Paleologi m-ai înălțat, pe Țarul Kievului cumnat mi l-ai dăruit, cuscru Țarului Moscovei m-ai hărăzit, iar lui nepotul meu Dimitrie moștenitor îi este – Dar, Doamne, vai, sărmanul bine, rău bogat așteaptă!… Bisericile sfinte, înălțate pentru odihna sufletelor vitejilor mei, Doamne, mi le-ai hotărât… locuri de veci pentru scumpii mei! … Marușca, Evdochia, Maria Paleologu, soațele mele dragi, iartă-mă Doamne: năprasnic mi le-ai luat! Petru, Bogdan, Iliaș, copiii mei buni au fost cosiți nu de Timp! – cosașul hapsân – ci de Tine, Doamne… Prea de fragezi s-au cules, la ce ți-au trebuit?… Alexandru mi-i de tânăr bolnav?… A învățat să-ți apere drumul pe care mă îndrumi, în el mă sprijin! Ce faci cu el? Cu mine, ce gând ai? Că Bogdan-Vlad e prea mic, și la ce ți-ar folosi, Doamne, Domn neputincios? Cui vei încredința obijduita Moldovă? … Doamne, ce vremuri abați asupra Țării mele?” (p. 38).
Admirabil portretul interior al Omului-Ștefan, învingătorul-învins de fatalitatea divină, lovit de soartă în ceea ce-și dorea mai mult: un moștenitor, asemenea lui (Ce tată nu-și dorește un fiu asemenea lui, dacă nu mai bun?), capabil să-l continue, adică să aibă cui să-i încredințeze viitorul Moldovei. Realitatea tipologică a personajului principal de la Cetatea Sucevei – inclusă între anii, 1490, luna lui Septembrie – 1496, luna lui Iulie în 26 – atinge valoarea estetică de întindere universală a unei tragedii shakespeareiene. Ca tată de familie absolut, ca Domn autocrat devenit încă din viață obiect de cult (Sfânt, Țar, Împărat, Cezar, Unsul lui Dumnezeu, Înțeleptul capabil să rămână el însuși, chiar și în confruntarea cu Dumnezeu); ca om religios, ce trăiește cu acuitatea disperatului, drama senectuții, în condițiile în care a atins limita de sus a autorității/ înțelepciunii – a ajuns fără voia lui (îmi place să cred!) să conducă, în primul rând, prin har, apoi prin forță, diplomație, manipulare, frică.
În acest sens, dramaturgul din Luncanii Bacăului și-a înțeles, și-a transfigurat în viziune profano-sacră, în drama „Ștefan, După-Amiaza”, cel mai complex, polivalent și pragmatic personaj, realmente interesat de interogația: „Doamne, ce vremuri abați asupra Țării mele?”. Realismul mitico-istoric se conjugă fericit, prin implicarea procedeului „teatru în teatru”, cu realismul magico-fantastic: Paraxenia (singura ficțiune de acest tip din Teatrul contemporan – așa cred) prin care „Io, Alexandru Voievod Domn al Moldovei” îl reabilitează pe Tatăl său, Țarul Ștefan, de „umilința de la Kolomeea”. În această ficțiune „bazată pe documente”, văzută de Mitropolitul Gheorghe drept „deșărtăciunea deșărtăciunilor”, Ștefan comunică – parcă eliberat de teroarea destinului – omenește cu Fiul:
„ȘTEFAN: Tu și gândești, nu numai… faci! Trăiesc adevărată bucurie!
AEXANDRU: De când sunt, asta mi-am dorit să-mi spui!…
ȘTEFAN: Alexandre, omul are trei inimi: una pentru lume, alta pentru familie și alta pentru sine: până astăzi nu ți-am arătat inima mea. Ți-am arătat-o acum, pentru că și tu mi-ai arătat-o pe a ta. Și am văzut că ai inimă frumoasă. Sunt mulțumit!
ALEXANDRU: Mă lauzi prea mult…!
ȘTEFAN: Poate greșesc. Dar, dacă greșesc acum, greșesc cu mare plăcere lăudându-ți amiaza! Oamenii, sărmanii, privesc și laudă soarele numai când acesta se află la răsărit sau… la apus! Când soarele străluce în plină amiază, vai de ei: toți își întorc privirile! Ține minte: atunci, bietul soare, este îngrozitor de singur!… Dar cu adevărat mare nu este decât acela… care-și iubește singurătatea!” (p. 59).
Ca în toate piesele sale, Viorel Savin își revelă personajele în adevăratul lor mod de a fi, în esența lor, cognitiv-estetică, prin limbă (limbaj) – cel mai bun și cel mai rău dintre lucruri (Esop), expresie autentică a spiritului în acțiune și în circumstanțe aparent aleatorii, cu siguranță -, „cel mai mare poem al unui popor” (L. Blaga). Limbajul revelă frapant diferențele dintre personajele tip, ierarhia și statutul funcțional, social-politic-religios-administrativ. Dramaturgul stăpânește arta evocării din unghiul realității interioare, nu doar al omului polivalent, Țarul Ștefan – vizionar, patriot cu trei inimi (pentru Familie, Țară/ Lume, pentru Sine), preocupat simultan de trecut, prezent și viitor -, ci și a celorlalte personaje-satelit, permanent temătoare, anxioase, dependente de Soarele Moldovei, fire despotică, însingurată, cu o acută conștiință a dependenței divine, ce caută să-și impună odată cu senectutea: pietatea, dreptatea, cumpătarea și, eventual, un moștenitor clonat după chipul și asemănarea sa. Primează în personalitatea complexă a Țarului Ștefan, omul religios, trăitor prin „credință, grație și revelație” (Pascal). Metafizica Voievodului-Țar este cea a omului predestinat să existe „în și prin Dumnezeu”, omul incapabil să-și afle/ să-și înțeleagă vina, predestinat să fie „deasupra tuturor”, capabil să-și dea sufletul, pentru fiul Alexandru, voievodul asociat la Scaunul Moldovei. Dacă la un Becket, Dumnezeu e mort, iar la un Sorescu este obosit, la dramaturgul băcăuan, Dumnezeu este întruchiparea omnipotenței, omniscienței și ubicuității:
„ȘTEFAN: „Vai vouă, Învățătorilor de Lege, împovărați pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeți sarcinile nici cel puțin cu un deget!…” Doamne, mi Te-au citit preoții Tăi, dar, nepăsător, Te-am ascultat fără să învăț! A venit sorocul să plătesc… Dar de ce și el? …Fiului meu, pe care l-am pregătit să-și ia Țara în grijă, care-i este vina? Plătește… pentru păcatele mele?… (Cade în genunchi): Doamne, Tu omori, Tu înviezi, Tu rănești, Tu tămăduiești și nimeni nu poate scăpa din mâna Ta; eu nu pot face nimic decât să mă tem! Și totuși, îți cer: ia-mi sufletul în noaptea asta, lasă-l pe Alexandru în locul meu! Este neam de țari moldoveni, de la Alexandru cel Bun, cu drept de moștenire asupra împărăției Bizanțului, Doamne! Este neam cu împărații Kievului și cu cei ai Moscovei și ține în cinste datinile și credința noastră: rob mai harnic ca el nu găsești… Am păcătuit atât de mult, încât îmi stingi neamul, pe încetul? Îndură-te, Doamne, de noi: nu știu dacă sunt atât de înțelept, încât să-ți înțeleg voia, dar nu-mi lăsa neamul și Țara în voia… vremurilor vitrege!… Ajută-mă, Doamne, să curăț partea dinăuntru a paharului și blidului, ca să fie curată și cea din afară…” (p. 83-84).
Cu sau fără voia noastră, ne clădim „casele pe Vezuviu” (Fr. N.), fără să intuim primejdia/ sabia lui Damocles sub care trăim în permanentul război cu noi înșine încât, paradoxal, Ștefan va fi distrus nu de ceea ce urăște, ci va fi nimicit de ceea ce iubește necondiționat: Țară, Fiu/ Moștenitor, Familie. De ce? Pentru că el nu s-a putut ajuta pe sine prin faptele sale, deși a dorit-o permanent, el a trăit toată viața, după legea paradoxală a „robiei divine”… Nietzsche, – „sihastrul din noi”?, cum pretinde Ion Fercu – l-ar fi situat pe Ștefan, soare surprins în apus, „dincolo de bine și de rău” ?… De excepție, mi se pare profunzimea filosofică, teologică, morală a „lecției” pe care Țarul o „predă” urmașilor, insinuarea în destinul omului a vinei tragice, a ideii că toate păcatele se plătesc – paradoxal – de urmași. Nu plătim noi, astăzi, „păcatele” înaintașilor noștri din antecomunism, comunism și postcomunism, așa cum vor plăti copii și nepoții noștri, greșelile noastre de neimaginat?
Nu poți să nu te întrebi: adevărata față a lui Ștefan-Țarul Moldovei este revelată de ceea ce-a înfăptuit sau de ceea ce n-a înfăptuit? Cu siguranță – asta mi se pare marea realizare a dramaturgului -, Ștefan rămâne în Istoria neamului ca un suflet biruitor prin credință și prin voia lui Dumnezeu. Prin urmare, un om autonom în sensul biblicului Imitatio Christi, întrupând miraculos sacrificiul și coincidentia oppositorum. Dar rămâne și cu metafizica omului, al Voievodului învins de destin – voința de trăi, voința de putere… – incapabil să lase posterității, un Moștenitor pe măsură .
Memorabil este deznodământul dramei. Ilustrează strălucit eterna condiție tragică a Omului. Cu acribie filologico-estetică, Viorel Savin topește în cele două părți ale dramei – I) 1490, luna lui Septembrie; II) 1496, luna lui Iulie în 26 – , concepte precum zeu, destin, natură, fiu, adevăr, eroare/ greșeală, ideal, scop, interes, minciună, rațiune de stat, pasiune, orgoliu, perfidie, durere, instinct, prietenie, iubire, familie, neam, rasă, vină, credință etc., cu scopul de a revela simultan omul în timp și spațiu (omul istoric), dar și sufletul stăpânit de idealul libertății neamului. Iată reacția lui Ștefan, când doctorul și astrologul Mussel îl anunță moartea previzibilă a lui Alexandru:
„ȘTEFAN (privește trecut pe deasupra tuturor, își ridică brusc brațele, strigă): De ce sunt un biet om, Doamne!… Cu mine te măsori?… Sunt slab, Doamne, dar sunt mai puternic decât Tine… ! Pentru că și în pierdere, m-am ținut de jurământ: am plecat cu tine la drum, și m-ai lăsat…! Acum, ce-o să-mi mai faci? (Strigă): Eu ți-am respectat, chiar împotriva mea, poruncile!… De ce mă prigonești?… Ai milă, Doamne, de țara aceasta!… (întinde brațul asupra boierilor) Rugați-vă și voi de El! Poate… vă ascultă… (toți îngenunchează. Ștefan intră în iatac, se prăbușește în genunchi, plânge)” (p.98). Tragicul omniprezent în Ștefan, după-amiaza, este un fenomen istoric, proiecție a sufletului omului/ voievodului neîmpăcat cu soarta, care, totuși, găsește sensul eroico-sacru al existenței lui, în perpetuarea mitului moștenitorului-stăpân și liber, deși nu există altă libertate – știe toată lumea – decât cea pe care individul și-o cucerește singur… Poate și din acest motiv, criticul și istoricul literar, Ion Rotaru – născut în același Triunghi al Bermund-Ionilor (Dinvale, Iovian, Fercu), un topos miraculos din punct de vedere estetico-filosofic – susținea, nici mai mult nici mai puțin, că Voievodul Ștefan din „după-amiaza” vieții este aidoma lui Viorel Savin – botezat în miticul Borzești, într-o biserică înălțată chiar de Țar… Ce să fi asimilat scriitorul băcăuan din metafizica lui Ștefan? Îi las cititorului, tiranul nostru absolut, paradoxal, „cel mai iubit dintre pământeni”, plăcerea răspunsului. Să mai zică cineva că nu există o (dez)ordine divină, dincolo de om și de natura grea de mistere, dar lipsită de Dumnezeu, libertate și nemurire. După aproape cinci secole și trei decenii de la moartea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, clopotele bisericilor și ale mănăstirilor murmură elegiac rugămintea: Ai grijă, Doamne, de țara aceasta!…, iar noi, „epigonii, simțiri reci, harfe zdrobite, … Dumnezeul nostru, umbră, Patria noastră, o frază!”, așteptăm… reînvierea lui Ștefan, cu sintagma Mitropolitului Gheorghe: Numai Dumnezeu știe, Țarule!, până când… Cu siguranță, Ștefan, homo

religiosus, se așteptă la o recunoștință din partea tuturor celor botezați în bisericile sale, cel puțin asemenea celei arătate de prolificul și războinicul scriitor, Viorel Savin.

*Viorel SAVIN, ȘTEFAN, DUPĂ-AMIAZA, teatru, (7) – text definitiv -, Editura Rotipo, Iași, 2023

Mihaela MALEA STROE

Poem cu anotimpuri bolnave

Ce arșiță cumplită! Ce dogoare!
În iarnă-nnebuniseră mercenarii zăpezii…
Acum au luat-o razna legiunile solare!

Astă-noapte m-am învelit
Doar cu văzduhul
Peste țesătura străvezie a cămășii de in.
Totuși, a fost ca în adâncul iadului de cald!

Ce noapte! Ce visuri! Ce dor aprig de tine!
Ce abisal întuneric! Ce chin!

Domnul meu de dincolo de ocean,
Nețărmuritule,
Unde-s primăverile, toamnele,
Îndrăgostitele, blândele anotimpuri de trecere?
Unde-nfloririle? Unde-nrodirile?
Unde pierit-au minunile de odinioară…?
Unde-s „les neiges d’antan”?

Poem în miniatură

Știu pe unde zăbovești
Vânătoru-mi de povești,
Însetatul meu de duh,
Rătăcitul meu prin stuh,
Mergătorul meu pe ape,
Când departe, când aproape…

Te aștept, tu știi prea bine,
La răscrucea cu verbine,
Pe o geană de coral,
De la cumpăna durerii – în aval.