Spații culturale nr. 96 (6)

Lucian Mănăilescu

DISTANŢAREA DE SINE

Nu mai respiraţi, oameni buni!
Decât prin botniţă, decât după
ce vă spălaţi pe mâini, precum Pilat din Pont!

Nu atingeţi copacii, nici amintirile!
Nu mai călcaţi pe pământ!

Feriţi-vă de molima timpului!
Staţi la distanţă de voi!
Baricadaţi-vă inima şi sentimentele!
Fiţi singuri şi fericiţi!

Iar seara deschideţi televizoarele
şi retrăiţi în direct ziua de mâine.

SUB CERUL CU GRATII

Respirăm cu uimire și frică
mari calupuri de aer din sticlă.

Ne ascundem singurătatea
în vacarmul de voci în carantină,
îmbătrânind în întunericul
care ne ţine loc de lumină.

MATRIOŞKA

Se vând la tarabe mărunţişuri imprevizibile
indulgenţe şi botniţe comunitare,
oamenii stau la coadă în ordine,
numără în gând timpul până altădată
şi cer de doi bani speranţă.

„Nu s-a mai adus de un secol –
li se spune – încercaţi peste drum
la magazinul de jucării sau
la second hand, cine ştie ce a uitat
Europa în buzunarele defunctelor haine…

Un înger şchiop trece prin mulţimea confuză,
zgâriind cu singura lui aripă
aerul de sticlă al vitrinelor în care
oamenii se înghesuie unul în altul,
tot mai mici, tot mai singuri şi Matrioşka
plânge şi strigă, cu disperare: „Mama!”

Nina-Elena PLOPEANU

Solomonara
(Fragment din romanul cu același titlu, continuare din numărul anterior)

Împliniseși abia douăzeci și trei de ani, dar arătai de patruzeci. Timpul fusese nemilos cu tine și cu femeile de starea ta. De frumusețea și zburdălnicia de la șaisprezece ani aminteau doar trandafirii din obraz și zâmbetul care îți apărea pe față când îți priveai țâncii. Bărbatul ți-a fost dus în concentrare, iar apoi pe front, mai întâi împotriva rușilor și apoi împotriva nemților. Războiul ți-a răpit și cea mai bună prietenă din copilărie. Elena avusese o viață grea. Se născuse într-o familie nevoiașă, cu mulți copii. Ca să scape de greutăți s-a angajat la un spital, mai întâi, ca femeie de serviciu, apoi a făcut un curs de infirmiere. Când a început războiul, a trebuit să plece pe front să îngrijească răniții din luptele de la Păuliș, unde elevii unui liceu militar apărau în 1944 granița de nord-vest, după ce trupele germane și ungare ocupaseră Aradul și înaintau pe Valea Mureșului. Prietena ta a fost rănită mortal cu un aruncător de mine. A fost decorată atât cât a fost în viață, dar mai ales după moarte când a primit Virtutea militară, Virtutea ostășească și Ordinul Apărarea Patriei. A fost înmormântată în cimitirul de la Radna alături de eroii de la Păuliș, mulți dintre ei elevi ai Școlii de subofițeri de la Radna. Ai aflat de moartea ei după război de la o rudă pe care ai întâlnit-o întâmplător.
Copiii erau toți mici: de șase, cinci, patru și trei ani. Celor mari li se schimbau dinții de lapte. Îi învățai să-i tragă pe cei ce se legănau cu o ață legată de clanța ușii, iar apoi îi puneai să-i arunce peste casă și să rostească o incantație care se sfârșea așa: „Cioară, cioară de la moară/ Ia dintele meu de lapte/ Și dă-mi altul de oțel”. După ce le cădeau toți dinții din față, când deschideau gurile arătau ca niște moși. Te amuzai împreună cu fetele de înfățișarea lor și le spuneai băieților:
— Să nu care cumva să puneți limba în locul în care crește dintele nou pentru că acesta va ieși strâmb și vor râde ceilalți copii de voi. Se jucau în praful din bătătură pe lângă păsări și animale. Uneori, te jucai și tu cu ei, mai ales atunci când ploua. Un joc secret pe care nu-l cunoșteai decât tu și cei mici. Un fel de-a v-ați ascunselea. Scoteai toiagul din traistă și te cocoțai pe norul de deasupra casei. Copiii te căutau și, dacă nu te găseau, începeau să te strige plângând:
—Mamăă, mamăă, unde ești? Atunci, le făceai cu mâna de deasupra norului și îi îndemnai să iasă afară unde soarele înlăcrimat îi chema la joacă. Ți-au fost de mare ajutor cele două capre pe care le hrăneai până toamna cu frunză de salcâm adunată din grădina din spatele casei sau din gardurile de pe uliță, iar iarna cu frunză de stejar și coceni de porumb pe care îi depozitai în podul pătulului. Nu erau pretențioase și îți asigurau hrana întreaga vară, iar primăvara fătau câte un ieduț. Când era mic se jucau copiii cu el, iar atunci când creștea, cu prilejul diverselor sărbători, te îndurai cu greu să-l sacrifici și faci de mâncare pruncilor. Pregăteai ciorbă și tocăniță din carnea fragedă, iar pielea o uscai și o vindeai. Colindai împreună cu cele două capre, Albana și Cărbuna, întreaga pădure și adeseori cărările te duceau prin locuri neumblate de picior omenesc. Ajungeai deseori la Lacul fără fund și la Stejarul cel bătrân. În timp ce animalele se hrăneau, tu stăteai de vorbă cu viețuitoarele din apă și de pe malul acesteia. Îmbrățișai stejarul bătrân, al cărui vârf se pierdea printre voalurile cerului și al cărui trup nu-l puteau cuprinde decât șapte oameni cu brațele întinse, îți lipeai fruntea de scoarța lui aspră și simțeai cum corpul tău renaște. Martor al unor vremuri trecute, Stejarul de o mie de ani văzuse și auzise multe. Brațele groase și întortocheate adăpostiseră fii de os domnesc, apărători ai credinței străbune. Neagoe Basarab și Mihai Viteazul ar fi trecut pe aici și ar fi întrebat spiritul stejarului despre soarta bătăliilor cu necredincioșii sau ce și cum să facă pentru ca țării să-i fie bine. Aici îți plecai genunchii cu pioșenie și petreceai înțelegând ceea ce rareori îi era dat unui simplu pământean. Sarabos îți spunea:
—Privește cu atenție la firul ierbii, care, pe cât pare de firav, împânzește pământul și dă adăpost și hrană atâtor viețuitoare. Ia aminte la forfota furnicilor care nu se opresc din robotit întreaga zi. Ascultă cu atenție ciripitul rândunelelor și învață de la ele mersul timpului, trecerea anotimpurilor, chemarea ploilor și trezitul soarelui.
Râșii, viezurii și chiar lupii se îmblânzeau la auzul vorbelor tale. Veverițele ce-și aveau culcușul între ramurile stejarului se apropiau și îți lăsau în iarbă alune, nuci și alte fructe din care se hrăneau și ele. Animalele și păsările pădurii te considerau una de-a lor și atunci când erau rănite sau suferinde veneau să-ți ceară ajutorul. Tu te rugai la Sfântul Vlasie, așa cum te povățuise Sarabos: „Sfinte părinte Vlasie roagă-te la bunul Dumnezeu pentru noi. Ca o stea plină de lumina zilei/ sălășluindu-te cu cetele cele de sus, /, cu rugăciunile tale,/de greșelile cele întunecate/ pe cei ce cinstesc sfântă pomenirea ta cea purtătoare de lumină”. Sfinte Părinte Vlasie, te rugăm să ne izbăvești. Sfântul Vlasie Episcop de Sevastia Capadociei trăise în vremea împăratului Dioclețian, cel bine cunoscut pentru prigoana sa împotriva creștinilor. Cei mai mulți dintre aceștia fugeau în pustie, în munți și peșteri de teama chinurilor. Sfântul Vlasie se ascunde într-o peșteră din muntele Argheos, unde ducea o viață pustnicească înconjurat de tot felul de animale. Când se îmbolnăvea una din aceste viețuitoare, Sfântul o binecuvânta cu mâinile sale și pe dată aceasta se însănătoșea. Așa și tu le oblojeai rănile cu ce aveai la îndemână: cu rostopască, cu pătlagină, cu scoarță de stejar, cu arnică sau frunze de vâsc. Tot timpul aveai la tine, prin buzunare sau în trista din păr de capră tot felul de tincturi, macerate, alifii sau ierburi pe care, sub îndrumarea călugărului, învățaseși să le amesteci, să le combini cu țuică, cu untură sau puțin untdelemn luat de la biserică de la slujba de sfântul maslu.
—Dacă și oamenii ar fi la fel de docili, de recunoscători și de blânzi precum aceste viețuitoare, Dumnezeu nu s-ar mai supăra pe noi și nici nu ne-ar mai trimite furtuni înfricoșătoare, cutremure și molime ce răpesc multe vieți îi spuneai necăjită lui Sarbos, care îți răspundea împăciuitor.
—Cei mai mulți dintre semenii tăi sunt răi, nepăsători, necredincioși și nu se întorc la Creator decât atunci când acesta, sătul de josniciile lor, le trimite câte o corecție, câte o încercare prin care să le demonstreze că nu sunt nemuritori. După ce uită urgiile prin care au trecut se reîntorc la josniciile și mojiciile lor.
După aproape șase ani, războiul s-a terminat. Omul ți s-a întors. La putere au urmat Dej și ai lui care, la 6 martie 1945, au instaurat primul guvern comunist condus de Petru Groza. Oamenii de rând îl considerau medic și comunist, dar nu era nici una nici alta. Era doctor în științe cu vederi politice de stânga, conducea Frontul plugarilor, o formațiune politică situată sub umbrela PCR. Pentru a menaja cât de cât opoziția, care aștepta salvarea de la SUA, marea putere mondială a reușit să impună ca în guvernul Groza să intre și câte un reprezentat din parte a PNL și PNȚ. Stalin a fost în cele din urmă de acord și i-a transmis hotărârea lui Gheorghe Gheorghiu Dej prin intermediul Anei Pauker. Vîșinski, reprezentantul Moscovei era pe punctul de a face o nouă criză de nervi și de a bate cu pumnul în masă, dar, auzind că ordinul vine de la tătuc, s-a calmat. Se pare că Petru Groza a fost singurul om politic din est care l-a cucerit pe Stalin. El avea curajul de a-i spune adevărul într-un mod care să nu-l supere. Rezistent la băutură și nesomn stătea adesea de seara până dimineața cu Omul de Oțel povestindu-i anecdote de care acesta făcea mare haz. Din când în când strecura câte o cerere în favoarea românilor. S-a făcut mare tam-tam, și atunci, dar și mai târziu, cu reforma agrară prin care s-a urmărit desființarea țăranilor harnici și înstăriți, pe care îi numeau chiaburi. În zona voastră de deal, livezile celor avuți au fost împărțite celor prăpădiți ca și voi, care n-au putut, însă, să le păstreze multă vreme. S-au îndatorat și le-au dat înapoi pe nimic foștilor proprietari.
La începutul lunii noiembrie 1947, Ana Pauker a devenit ministru de externe, dată de la care a început comunizarea aparatului diplomatic și consular român. Diplomaților, consulilor și altor salariați ai Ministerului Afacerilor străine nu li s-a mai permis să intre în clădire. Au început angajări masive pe criterii de origine socială și de atașament față de noul regim. În aceiași perioadă s-au desființat și ultimele rămășițe ale PNȚ și PNL. Profitând de încercarea nereușită a lui Iuliu Maniu și a apropiaților săi de a pleca din țară, noii conducători i-au trimis în cele mai crunte închisori. La Sighet, în nordul Maramureșului, aproape de Uniunea Sovietică au fost închiși șefii principalelor partide, considerați cei mai periculoși pentru noul regim. Cele 72 de celule i-au găzduit pe Iuliu Maniu, Constantin Brătianu și alți miniștrii și prim miniștrii și clericii de frunte, episcopii Bisericilor Romano-Catolică și Greco-Catolică. Ion Mihalache, celălalt șef al PNȚ, în urma înscenării de la Tămădău, a fost condamnat pe viață. A trecut prin mai multe închisori și, în cele din urmă, a ajuns la Râmnicu Sărat. Aici a fost supus unui regim de detenție inuman. Bătăile crunte, alimentația săracă, lipsa asistenței medicale și condițiile de igienă rele i-au agravat starea de sănătate. Cu toate acestea, a reușit, o perioadă, să comunice cu tovarășii de închisoare prin ciocănituri mai lungi sau mai scurte în zidul celulei. Așa s-a aflat că la el a fost trimis patriarhul Justinian Marina ca să-l convingă să se desolidarizeze de Iuliu Maniu. Nu vorbeai despre aceste lucruri decât cu Sarabos. El ți-a spus despre învățătorul Ion Mihalache, care înființase Partidul Țărănesc și hotărâse împreună cu Maniu să unească formațiunile lor politice într-un partid mare și puternic Partidul Național Țărănesc, că a murit cu demnitate fără să-și trădeze tovarășii de drum.
—Despre Ion Mihalache, învățătorul care s-a ridicat de jos, dintr-o familie de țărani ca și noi, mi-a povestit cândva și soțul meu. Era din Topoloveni, nu prea departe de aici.
La Aiud au fost duși foștii membri ai Gărzii de Fier, la Gherla mulți profesori și avocați, iar la Făgăraș foștii polițiști. Auziseși că și mulți tineri care studiau în facultăți și se opuseseră noului regim fuseseră închiși. Într-o zi, când spălai rufe lângă gardul ce despărțea curtea ta de cea a vecinilor, Sarabos a început să-ți zică:
—S-a întors fiul cel mare al preotului. A fost în închisoare mai mulți ani. E slăbit și bolnav, arată ca o umbră. Îl auzeam pe părinte că va trimite după tine să-i oblojești rănile trupești și sufletești.
—Sigur că o să mă duc. Cine știe la ce cazne o fi fost pus și ce rele o fi fost silit să îndure.
—Vezi că nu are voie să povestească, dar, ca să nu fii curioasă, o să-ți spun eu pe scurt. În închisoarea de la Pitești, Prizonierii erau așezați câte doi în celule strâmte și întunecoase. Erau puși la tăiatul lemnelor, la curățarea coridoarelor, la căratul bidoanelor cu mâncare și a celor cu apă, la transportul și golirea containerelor cu fecale. Deținuții erau pedepsiți aspru pentru cea mai mică abatere
de la regulile pușcăriei. Erau biciuiți și siliți să stea în poziția calul în timp ce temnicerii săreau peste ei. Când greșeala era considerată foarte mare, cel care vorbea când nu trebuia sau erau prins că se uita pe fereastră la deținuții din curte, era închis dezbrăcat la neagra, o celulă umedă și fără ferestre. Mâncarea era puțină și proastă. Cel mai adesea li se dădea o ciorbă de orz, o apă chioară, după care li se făcea iar foame. Băiatul părintelui a fost ridicat într-o seară din camera de cămin unde stătea și dus în pușcăria de la Pitești. Aici a fost supus, ca și ceilalți deținuți, unui experiment denumit „reeducare”. Se foloseau metode de tortură fizică și de abuz psihic prin care se urmărea distrugerea personalității individului. După interogatoriu, deținutul era pus în celulă cu torționarul său, tot deținut, care continua tortura. Bătaia era la ordinea zilei. Studenții erau puși să stea în genunchi pe podea, cu mâinile legate la spate, și să lipăie mâncarea clocotită din castroane cât puteau de repede. Uneori în castroane li se puneau excremente pe care trebuiau să le înghită. Cea mai grea situație o aveau studenții de la teologie. Aceștia erau botezați dimineața prin scufundarea capului într-o găleată cu urină., în timp ce li se cânta slujba de botez.
—Torturați, înfometați, nedormiți, bieții de ei au îndurat chinuri la fel ca și Iisus pe cruce, ai spus privindu-l înlăcrimată pe Sarabos. Fericiți cei care au murit și au scăpat de chinuri intrând în împărăția Domnului.
—Așa este. Numai că, fiind tineri și sănătoși când au intrat în închisoare, unii au rezistat și au ajuns în așa numita fază de demascare când mărturiseau în scris tot ceea ce li se cerea. Dezvăluiau fiecare greșeală pe care o făcuseră, chiar și intențiile și gândurile pe care le avuseseră, își negau credința, huleau împărtășania, își turnau rudele și prietenii. Mulți studenți, fii de preoți, erau obligați să descrie întâmplări rușinoase închipuite pe care le-ar fi săvârșit părinții lor. Studenții reeducați erau nevoiți să-i tortureze pe alții. Dacă erau prea blânzi, erau supuși pentru a doua oară demascării.
—Doamne ferește și apără! În ce fel de lume am ajuns să trăim!? Ai exclamat îngrozită, făcându-ți cruce de trei ori. Cei care ne conduc au făcut din oameni neoameni, niște trupuri fără suflete.

Victor Lucian BOTA

nici liniștea nu mai e acea liniște de dinaintea furtunii

sufletul ei s-a evaporat
precum bălțile de după ploaie
în apropierea răsăritului de soare

așteptând clipa
mi-am construit o altă liniște
puțin mai sufletească decât aceea dintr-o biserică
părăsită și de Dumnezeu

acum în trupul meu am
două liniști
care formează o fereastră
prin care se înghesuie să intre lumina
unei lumânări

la capătul singurătății

***

cu inima ta
aș fi putut să-mi acopăr trupul
însă apele au spulberat din sentimente
acum mă acopăr doar cu o parte
din vise
și furtunile încă nu s-au potolit
inima ta ca un iceberg
îmi lovește corabia și mă îndepărtează de tine

aș fi putut să fiu altfel
dar voi pluti în aval
prin ceață prin ploaie și prin vânt

Dumnezeu îmi va descoperi
un nou pământ pe a cărui inimă să acostez

***
colivia cuprinse
cerul în ea
iar inima mea ca o pasăre
se simțea în siguranță
acolo unde pieptul tău se deschise
pentru a alăpta zborul

la început
am simțit că sunt captiv
precum un fluture într-o floare albastră
apoi am înțeles
că pe acest pământ mă zbat ca-ntr-o
colivie

Adrian Vasile IFTIME

Colivii de timp

ne minte o vară cu picioarele scurte
cu visele purtate de zei pe la mese
Hai! Gustă iubito din păcatul meu
până nu-i prea târziu in lume
și ni se face dor de noi

vezi, departe, pe dealuri e bruma strugurilor vii
din coasta lui Adam ai plecat spre tine
până te-am găsit în viața ultimei iubiri.

ești ca prima oară
un surâs de copil
nimic nu s-a schimbat în afara de
Tine
porți pe chip fiori de tei
Iar in rest un semn de regret spre aceeași chirie
pe care doar iernile au plătit-o
primei tinereți.

azi, grăbește-te iubito
se anunță o toamna lungă
Iar noi nu mai știm să ne spunem pe nume
deși ieri, chiar ieri, in liniștea luminii
a căzut un înger păzitor pe umărul tău stâng

cuvintele au tăcut peste un veac de uitare
iar vinul s-a acrit de atâta bătrânețe fără nuntă

ne minte o vară iubito
e ultima vară
iar noi umblăm desculți prin colivii de timp
și încă mai zburăm spre ziua de ieri.

Ultima carte

Mai vine o vreme când timpu-i pe ace
Pe-o filă de carte și două chiștoace

De ochii lumii se pierd azi trofee

Din coasta de drac te naști tu femeie.
Mă-mbăt de un vis cu nume de floare
Eu vin când tu pleci de-atâta splendoare
Și bat pe la porți din lemnele sparte
Ne-așteaptă pe toți o singură moarte.
Puțin a trecut de la facerea lumii
Mă ceartă pe umăr chemările humii
Ești ultima scuză din miezul de noapte
Mai spune-mi iubito, mai spune-mi pe Marte
Se poartă prea strâns un nod la cravată
Orfeu s-a pierdut într-o altă erată?
Mai spune-mi ce știi de ziua de mâine

Ard cozi de topor pe-o viață de câine?
Se moare prea des c-un zâmbet pe buze
Pe urmele noastre pier chipuri obtuze
Azi doar o umbră mai joacă in noapte
Pariul din zori… pe ultima carte.

Viață după moarte

Ce faci bătrâne? Mai jucăm o carte?
Mi-am cumpărat o viață după moarte
Am dat arvună ultimii mei ani
I-am dat bătrâne, unor miri orfani.

Din sărăcia zilelor de mâine
Puținele firimituri de pâine
Le-am dăruit tăcerilor de-a gata
Și am întors necazul cu lopata.

Vreau să visez la ce a fost odată
Când am gustat iubirea ne-ntinată
Ce faci bătrâne? Mai jucăm o carte?
Mi-am cumpărat o viață după moarte.

A fost un preț cam scump dar cred că face
Să mă îmbrac din nou la patru ace
Să mă-ntâlnesc cu mine înc-o dată
Să mai plătesc, bătrâne, doar o rată.

De-acum, mă dor cuțitele de gheață
Înfipte mai târziu. Spre dimineață,
Am pariat cam totul pe o carte –
Păstrează-mi amintirea după moarte!

Doi călători

Când te voi ști peste cuvânt departe
Umbrită de tăcerea unui gând
Voi legăna cu brațele curate
Doar amintiri prin ziua-n care sunt.

Când vor pleca, vânați de vânt, cocorii,

Pe urmele trădărilor din noi
Ne vor purta spre asfințit doar norii
Ca pe-un capriciu coborât din ploi.

Doar frunzele căzute din povestea
Bătrânei veri ce-a adormit pe frunți
Vor mai primi a câta oară vestea
Zăpezilor la spartul unor nunți.

Într-un final vom fi ca-ntotdeauna
Doi călători pe globul pământesc
Ce-au amăgit doar una câte una
Din zilele acelui – „Te iubesc!”

Sorin CĂLIN

Meseriașul

Abia când apuci primul ,,nene” în auz te trezești la crunta realitate. Parcă ți s-ar fi turnat toți anii pe umeri și ai devenit din adolescent un moșuleț încoronat cu argint. Nu mai ești părtaș la primul loc în competiție, ți se rezervă un ,,mai lasă și pe alții” și cu asta toți cei din jur te așază în expectativă. Dar asta în fazele terminale.
Anii înfloritori se gudură pe lângă tine cu miere, cu vin, cu vorbe dintre cele mai alese, lucruri pe care cu jind ți le-ai fi dorit la tinerețe. Ai fi fost lipsit de ,,măi mucosule”, ,,mai așteaptă și tu până crești mai mare”, ,,vezi-ți de treaba ta” și încă destule expresii concepute special pentru a întârzia intrarea în lumea privilegiilor. Dar asta se întâmpla de mult.
Azi este suficient să apuci drumuri străine, e suficient să faci o stagiatură de un an, doi prin depărtări. Devii dintr-odată atotștiutor, atotcapabil, exemplu demn de urmat pentru fiecare dintre ,,ne-ajunși”. Dai fuguța la o cameră de comerț, atotcuprinzătoare și ea, primești un cod secret de meserie și te-apuci cu temei de lucru. Dar asta doar pentru un an, doi.
Atât de plictisit ești de toată tevatura unui demers, încât te cufunzi în monotonia întreprinderii și până la urmă renunți. Afacerea nu mai merge, surplusul, gândit european, e o mână de lei mărunți care nu-ți mai ajung pentru traiul ascuns după ochelari de soare, costume Armani, frigidere clasă A, sejururi săptămânale pe la munte, fie el și Athos, mașini de oraș și plimbări sofisticate. Dar asta doar până la cafeaua de dimineață.
Amicii de abur de Brazilia, aceiași de la opt, douăsprezece, șaisprezece și nouăsprezece trecute, te tot îmbie de când ai venit la afaceri necurate:
– La ce te tot chinui cu construcțiile, nebunule? Ne vezi pe noi că punem mâna pe ceva? Și n-avem noi bani?
Așa începi să te afunzi în sine și să-ți spui în sfârșit ,,La naiba cu legalitatea!”. Așa te-am și surprins, cu țigara între degete, cu mintea dusă pe imașuri ilicite. Să nu crezi că n-ai primit din parte-mi injuria furioasă ,,Mama voastră de lepre!”. Dar asta doar până la ușa atelierului.
Acolo gașca de zi cu zi te ia în primire. Te cerți așa, din te miri ce, că ora e înaintată, că ai tu alte lucrări și vrei să le faci doar tu, din neveste, din bani și copii, din toate. În nervi, reușești totuși să apuci hotărârea de coadă și să-ți faci vânt spre clientul zilei, ales pe sprânceană. Ăl mai avut, ăl mai înaintat pe lista care parcă având un ochi la ceafă te tot mustră ca o soacră. Dar asta doar până ai pus primul pas în mașină.
Acasă la ,,om” oftezi. Tachinările și verva încinselor dispute din urma trombei de gaz de seră încă mai mocnesc. Setul de ace, pe care fiecare dintre noi îl deține încă, e folosit pe post de arsenal de război. Noroc cu materialul care desparte apele, care pune cele patru tabere la masa armistițiului, tabla. Dar până la primul apelativ!
Au câte unii un dar…. Mai ales ăi mai pitici. De cum îi vezi ți se înmoaie picioarele, devii slab în fața cuvintelor mari din gurile lor mici. Unii. Alții sunt de-a dreptul obraznici și i-ai cârpi, și i-ai omorî cu mâna ta la câți drăcușori le umblă prin corp. Dar până la un punct.
Arde! Tabla frige de la a doua, a treia suliță de soare, aruncate cu ranchiună de la primele ore ale dimineții. Lovești cu ciocanul de parcă toată ura ta s-a strâns în pumnul din lemn de ulm, rotunjit ca un obez butoi. La câte bătăi îi administrezi tinichelei zincate, unealta lui Thor de-ar fi fost, pământul ar fi ajuns fărâmițe aruncate în spațiu, s-ar fi făcut cerc în jurul Lunii și-ar fi jucat o horicică precum suratele din jurul lui Saturn. Dar până la fantezii.
Apelativul ,,Meseriașule”, rostit din gura unui țânc lăsat de izbeliște prin curte îmi smulge un surâs. Frate-miu râde de-a binelea. Râd și eu. Așa râd și proștii când își aduc aminte și aveam destule cuvinte care să-mi inducă surâsuri din senin. De la ,,domn profesor” la ,,domnu’ inginer” rostit la fiecare interpelare a unei babe dusă cu pluta, la Sălcioara, de la ,,meștere” la ,,șăfule” rostit în dialect româno-țigănesc. Dar până la invective!

Ion Tudor IOVIAN

„deux etions et n’avions qu’un seul coeur”

pe foaia murdară de prea mult alb funebru
a dat în floare un prun pe care l-am gândit ani îndelungi
iată-l
e beat de fericire că există

un lăstun şi-a aşezat
în crengile lui gracile şiragul de picături de sânge al unui cântec d’antan
„deux etions et n’avions qu’un seul coeur”

și nici n-am băgat de seamă că din grădină
a dispărut prunul acela deja bătrân şi a lăsat locul gol şi n-a mai crescut nimic acolo
– a fost găsit la colţul străzii
prăbuşit peste textul acestui poem –

a dispărut şi lăstunul-
şi pata lui de cer s-a zdrenţuit şi apoi s-a pierdut în înserare şi apoi în pământ

conturul durerii lui pe asfalt s-a şters şi el –

dar alături erai tu – acum nu mai eşti – acum e doar zidul care nu mai sfârşeşte
dintre tine şi umbra ta pe foaia muşcată deja de negru:
„deux etions et n’avions qu’un seul coeur”

dar tu –
dar eu –

pe foaia de hârtie muşcată deja de negru
dă în floare
frica

un cântecel sugrumat de emoţie hălăduind liber pe străzi şi vata de zahăr pe băţ
şi

suflul cald
al gurii tale lângă lobul urechii şi umbra unui lăstun iţită nu se ştie de unde
mă fac să iau foc dintr-odată:
„deux etions et n’avions qu’un seul coeur”

dar e prea târziu

am uitat cine sunt am uitat ce caut pe pământ printre
cuvintele-miei tăiate la gât

ȋn plină zi
ȋn lumea Ta Doamne
am uitat cine sunt am uitat ce caut pe pământ printre cuvintele-miei tăiate la gât
care ard şi trădează
am uitat
ce caut printre terminaţiile nervoase ale dimineţilor cu şpan sub pleoape
cu cenuşi ȋntre filele cărţilor
prin hrubele
atâtor lumi pierdute
atâtor vieţi fără istorief ără un dram de lumină fără un dram de adevăr

ȋn jur doar verde coclit
verde sticlos
doar fier şi smog şi oţet
aer casant flori arse de acizi fântâni cu pucioasă cărţi
călcate cu bocancul
artere tot mai obosite prin care urâtul ȋşi trage sârma ghimpată
poveştile copilăriei scrise cu scârnă

dar acolo pe asfalt
o flacără de primăvară dă să se stingă dar nu se stinge –
de unde o fi apărut –

un plânset peste putinţă de ȋndurat
ȋşi strecoară şerpii de fum şi şfacul peste câmpul de fier verde coclit
şi ȋneacă ȋn leşie cuvintele pătate de murdăria zilei

dar eu

dar el –

şi el nu-şi arată faţa şi
sugrumă acolo
ȋntre lumi
bucuria lăstunului care se scaldă ȋntr-o rază de soare
ȋn praful drumului printre scrâşnete şi sudălmi

– un lăstun care se scaldă
ȋn palma Ta Doamne –

şi flacără de primăvară dă să se stingă
ȋn prunul de la poartă dintr-odată ȋnfrigurat
ȋn merişorul sălbatic
ȋn creierul tot mai ȋnnegurat
dar nu se stinge
şi se aciuiază ȋn palma Ta uitată deschisă
ȋn ochii Tăi uitaţi deschişi

da da
e
o pată de sânge care dă să se ridice dar brusc ȋnvineţeşte şi dă ȋn negru
chiar pe trecerea de pietoni la fluieratul unui băieţandru
printre chiştocuri
carduri expirate
inimi de cârpă şi cauciuc
automobile
bocanci-lespede

II

ȋn plină zi
undeva ȋn lumea Ta Doamne
un lăstun scapă din infernul «Cuşca de şoareci» cu o rază de soare
ȋn cioc
şi se aruncă ȋn altă lume beat de libertate de parfumul dulce-amărui al merişorului sălbatic
dar
se izbeşte de un cerc nevăzut
şi o mână nevăzută ȋi frânge gâtul şi atunci se-ntunecă şi se face frig şi se face urât
ȋn oraş ȋn bistrou ȋn creierul obosit

– şi lăstunul cu bucuria lui e doar o pată de sânge pe asfalt –

– l-am strigat dar el nu s-a ȋntors din drumul pe care a apucat-o ȋntunecat –

„pe când lumina altor ierni ne urmăreşte ȋncă”

ȋn plină zi
ȋn piaţa Navone ȋn păducherniţa din colţ ȋn bisericile cu parcări la subsol şi iarbă şi sex
ei trag la sorţi cămaşa Ta Doamne
şi cerul promis
şi cei treizeci de arginţi şi viitorul pe cartelă
ei trag pe roată
gândurile visurile valurile bucuria neȋnsemnată a lăstunului

se face mult rău
se face urât

– l-am strigat dar el nu s-a ȋntors deja trecuse apele negre deja ȋl ȋnghiţea noaptea –

strigătul meu ȋl ȋnveleşte ȋn zăpezi fierbinţi

«pe când lumina altor ierni ne urmăreşte ȋncă»

flacăra din creier se sparge ȋn mii de funigei de lumină
care se sting pe trecerea de pietoni
pe scările care nu duc nicăieri

şi va fi o seară şi va fi o dimineaţă
tot fără Tine Doamne
tot fără Tine

şi a fost o seară şi o pată de sânge ȋn asfalt şi un lăstun care s-a vrut ȋn altă lume şi mâna care l-a ucis
şi a fost o dimineaţă
tot fără Tine
şi mereu e frig şi ȋntuneric şi amar
ȋn plină zi

«pe când lumina altor ierni ne urmăreşte ȋncă»

Paul SPIRESCU

Cina cea de taină

Castel cu obloane la uşi şi ferestre
cu brazi decoraţi ca de-o nuntă secretă
în care un mire şi-aşteaptă mireasa
de el desenată pe ziduri cu cretă

nuntaşii uitat-au de mult să mai cânte
şi-s beţi ori au mintea bolnavă de stele
se-aude un cântec venit de afară
ori poate iubito din visele mele

noi stăm faţă-n faţă la masă şi nu ştim
de-i toamnă ori iarnă ori vară afară
şi paznicii toţi rezemaţi de perete
aşteaptă un gest să se ducă să moară

deci când vom începe? din biblie curg
mătăsuri şi vin şi bucate de nuntă
alungă iubito nebunul acesta
ce plânge într-una şi râde şi cântă

atâta răbdare ne-ajunge şi nouă
am sângele putred şi tu eşti bătrână
ia luna din ceruri şi frânge-o în două
şi pune-o pe masă: ce caldă-i ce bună…