Propoziții pretențioase – Ariceli
Decizia lui Marin Preda de a declara „Imposibila întoarcere” roman m-a frapat după ceva timp de la parcurgerea lui. Genul nu mă interesase. Până și asemănările cu încercările personale de a suprapune realitățile mele peste ale altora, peste care am adăugat fabulație pură, dar concertată matematic (nu prin reducere la absurd), mă încredințaseră că sunt un fel de recenzii și explicații la ceea ce scrisese și rămăsese pentru public învăluit în mister.
Citisem impulsionat de neștiința mea, care nu se putea desprinde de povestea moromețiană, de delirarea unor timpuri, de… (na că-mi scapă) prăzile unei vieți înțepenite între confort și necunoscut, de iubirea adulativă a unei singure persoane (fiindcă cel mai iubit dintre pământeni este Iisus), deși nu face obiectul figurației în volumul de față.
Așadar. Nu tot ce vrea autorul, tot ce crede despre propria sa invenție are nivel maxim de percepție la audiență. Sunt doar subiectivisme.
Precum copilul, care eronat privește adultul, prost grămadă, drept deșteptul deștepților. Unii doar astfel ajung înțelepți. Gardul este înalt, curtea uriașă, casa impunătoare. Doar un face to face ulterior te dezumflă. Rămân doar urme de fast, culori și o iarbă peste care piciorul trece și-i destupă aroma la fiecare pas. Celelalte încep să se deformeze. Să se schimonosească. Să nu mai treacă de un metru cincizeci, de bucuria ce încânta ochiul odinioară. Toate-s troace, gata să se dărâme, urâte, miasmatice, fade. Prea multe și prea greu de gestionat.
Impunătorul domn Bădică, supraviețuitor fără vreo activitate febrilă – poate tocmai doza mică de efort l-a conservat – zilnică, rămăsese o carcasă goală, o fantomă umblătoare ce se ghida din instinct (40 de ani de pensie doar prin curte și casă și cu puține ieșiri în lume, scurte te robotizează) într-o inconștiență aproape totală. Vișinul de la poartă se mai putea lăuda că-i ține hangul, via, găinăretul și magazia. Cum și casa, leat cu el. Era evidentă apraxia, indecizia de a continua ce inițiase. Mecanica atâtor ani de mișcări îl mai ghida dintr-un loc în altul.
Trandafirii arătoși, ce se zăreau în copilărie doar dacă făceai salturi bine desprinse de asfalt, de pe trotuarul vecin și de mai multe ori ca să te dumirești și să-ți faci o hartă imaginară, erau singurii care își păstraseră farmecul. Ei și banca pe care o flancau în fața cerdacului unde veacul de început își adăpostise muzicile și versurile Liviei Teodorescu și oaspeților săi.
Totuși. Domn Bădică învățase ceva nou o dată cu mutarea noastră în primele camere. Cu pașii săi mici (nu și talpa; purta, la înălțimea sa de încă 1,80, 43) târșâiți pe mozaicul platformei de la intrare, pe dalele ce duceau la intrarea noastră (pfii, ce rău îmi pare că nu avem poze de atunci făcute afară!) venea și cerea de mâncare. „Băiatu’, pâinea!” Și mai zâmbea, rareori, când o vedea pe Miki.
Nici nu știți cum trec cinci ani și câteva luni. Câte ai făcut, câte uiți. Câtă „argăție”. Câtă tristețe să vezi ditai omul, fost plutonier al armatei, doborât de bătrânețe, dar agățat cu disperare de fiecare clipă rămasă. De aceea îmi permit să zăbovesc și altcumva pe strada copilăriei și adolescenței mele. Că de meserie sunt sătul.
