Fărădelegea lui Călin – Extended „band”
De bună voie sau silit, cel vizat tot trebuie să vorbească.
Mie nu mi se pare a fi nicio diferență. În fața instanței ajuns, întrebat sau pus să peroreze despre cauză este același lucru. În fapt, scopul ambelor forme rămâne același: să scoată de la persoana în cauză tot ce știe. Însă Art. 51 le consideră diferite, încât ascultarea judecătorului recuzat sau abținut ori a părților are viză de trecere legală și „… interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.” nu. Deși nu lipsea prezența sau absența părților și/sau judecătorilor din acest titlu la judecata de mai sus, în formatul cameră de consiliu, articolul o reiterează la Al. 1. Noutatea ar fi că și alte cereri de același fel, dar cu motive diferite și termen de judecare identic, le comasează cu celelalte și „… vor fi judecate împreună.”. Al. 4 dezvoltă prin conținut germeni de discriminare și de favorizare. Referirea face trimitere la recuzările și abținerile cauzate de înrudirile între judecătorii din același complet de judecată (Art. 42, pct. 11), la care juzii ce hotărăsc cererile recuzării sau abținerii au posibilitatea să stabilească după bunul plac pe care dintre incompatibili să-i lase să asiste la judecată. Desigur, soluția este dată prin încheiere în ședință publică. Admiterea – retragerea judecătorului ne-bun. Soluționarea va arăta ce acte din procesul deja început între părți vor conta în continuare.
Era tot admitere, deci putea fi încorporată la articolul tocmai lăsat în urmă. Ei, continuarea judecății nu mai are loc la aceeași instanță, ci la una de același fel din aceeași circumscripție. Respingerea „… înapoiază instanței inferioare.” cauza. Art. 52.
Și fiindcă era respingere, Art. 52 se putea ocupa doar cu aceasta, nu să amestece cu admiterea. La Art. 53, din capul locului o recuzare respinsă. Atacabilă „… numai de părți…”. Cum altfel? Recuzare înseamnă refuz de recunoaștere de judecător. Ei, „… odată cu hotărârea…”’, n-are cum. Doar după, imediat. E în ordinea firească. Nu poți să ataci ceea ce nu este. Doar că pare a fi una cu termen de valabilitate incertă. Adică nu definitivă. Una complet diferită oferă cinci zile răgaz până la limita introducerii recursului. Al. 2 face pe deșteptul. Întorc ăștia cuvintele în Codul de Procedură Penală de nu se văd. Alocă abținerii o încheiere distributivă admiterii sau respingerii, o mai împarte și încuviințării recuzării și se mai scrie o dată pentru respingerea ei. Ce-ar fi fost o singură dată fiecare dintre ele? O dată încheiere, o dată abținere, o dată recuzare, o dată încuviințare și o dată respingere. Vezi doamne pentru un Al. 3 de la Art. 48, care… ce spune: că de s-a înaintat abținere și recuzare, abținerea prima, recuzarea este refuzată. Toate cele patru variante de încheiere fiind fără echivoc, cu totul bătute în cuie, prin urmare nu vor fi atacate. Ău! Vai de ele de părți procesuale! „O mie” de alineate ce-l vizează pe judecător. Îl mai recuzăm sau nu? La Al. 3 există o posibilitate ca instanța de apel să constate că recuzarea s-a respins greșit. Se refac actele de procedură și dovezile administrate prima și prima dată. Și-aici nicio sancțiune că s-a casat hotărârea. Retrimitere ori la rejudecarea apelului, la prima instanță.
Judecătorii nu sunt singurii de luat la ochi pentru incompatibilitate. Procurori, magistrați-asistenți, asistenți judiciari, grefieri au aceeași soartă la recuzări și abțineri. Deh, și ei sunt…. Art. 54.
