Fărădelegea lui Călin – And the punishment?
Veți afla curând rostul….
Trebuie să fie un catastif baban cu toate rubedeniile, cunoscuții, amicii…. O întreagă poliție judiciară, mai ceva ca la securitate. Instrumentul principal nimeni altul decât grefierul. În sarcina căruia cade verificarea, cică doar „… pe baza dosarului cauzei…”, cu îndrumarul la purtător, Art. 41. Pentru a găsi cea mai mică dintre chichițe și a-l îndepărta pe judecător să prezideze și să dea rezoluții. Când găsește una, face imediat un „… referat corespunzător.”. Dacă știe. Dacă nu, își poate continua nestingherit procesul. Dar, când este sigur că este incompatibil, legea îl obligă să se abțină de la judecare și să dea scris „… de îndată…” ori, ca la „comedii”, să dea pe față, pe gură în ședință, astfel că va fi consemnată declarația în încheiere. Art. 43.
Nu-i proprie inițiativă, înainte de dezbateri părțile pot recuza judecătorul. Dacă află după, cere recuzarea imediat. Art. 44.
Cum rar procedez, m-am dus înainte… să prind și eu măcar o umbră de silire a nelegiuitului la o pedeapsă. În tot titlul nimic. Măcar acolo o trimitere la….
Ideea este exact asta: să nu participe la judecată. Aș fi adăugat și să fie împiedicat. Cu prisosință dacă și-a făcut mea culpa sau i s-a pus stavilă prin recuzare. Lucru care se poate declanșa în orice fază a procesului. Art. 45.
Păi care altul, frăție? Cel care nu este desemnat să judece? Acela să fie recuzat? Art. 46.
De principiu, n-ar fi nicio problemă. Observațiile Art. 47 sunt pertinente, însă au mai fost specificate sursele, care, desigur, ar fi putut încorporate anterior. Că pentru „… fiecare judecător în parte…”. Că alte motive ce excedează Art. 41 și 42 nu se admit. Că nu se recuză juzii specificați la Art. 46 și nici cei care intraseră pe făgașul incompatibilității pentru același motiv. Nimic mai adevărat, dar spuse fuseseră sau deductibile. Încălcările acestor alineate atrag neadmiterea cererilor de recuzare. Constatarea are loc în completul în care se judecă speța și cu prezența judecătorului vizat.
Așa simplă, abținerea judecătorului poate însemna și altceva. Abținere ce se suprapune pe inițierea unei cereri de recuzare care devine nulă, fiindcă este deja „… rămasă fără obiect.”. Dar, cum recuzarea se poate respinge, tot așa și abținerea. Art. 48.
Inițiată abținerea, nu se mai face „… niciun act de procedură…”, cu toate că nu se suspendă judecata, iar soluționarea cererii de recuzare surclasează soluția dată pentru cauză. Un alt RIL, 14/2021, face posibilă continuarea, interpretarea fiind la fel, că nici actele procedurale, nici dezbaterea pe fond nu au relevanță și legătură cu imparțialitatea judecătorului. Ceea ce este fals. Raționamentu-mi merge până acolo unde probele se pot eluda, discredita, ponderea dezbaterii se poate mări pentru cel care e privilegiat de relația cu șeful judecății. Art. 49.
Recuzare fără judecător sau abținere cu judecător. Și rolul lui care să fie? Nu cumva mai rău încurcă, mai mult face rău prezența lui, un fel de sfidare? Ca și cum „Mă, nu spun o vorbă, dar tot io-s bosul!”, fiindcă omul de rând „judecă” în felul lui existența persoanei pe care o știe în conexiune cu persoana opusă la proces. Ce-și zice: „Eu l-am dat în gât și el tot acolo rămâne…”! Descurajat, nu va mai avea aceeași vână să-și expună cu emfază motivele, cauza. Art. 50.
