Propoziții pretențioase – Apupând
Nu mai știe. Nici eu precis.
De le-aș fi notat. Dar mă prind cu oricare dintre voi că-mi va sclipi cumva mintea și voi putea spune cu certitudine. Dintre toate flash-urile, cel cu tirul poposit pe unul dintre trotuarele străzii este cel mai pregnant. Fiul, șofer de curse internaționale, venit o dată la doi ani să-și viziteze bătrânii părinți. Admirat de noi de la distanță. Invidiat pentru ceea ce credeam că înseamnă la acel moment bogăție. Ceea ce probabil i-a adus după 90 sfârșitul. Ucis de soție și parcă și de fiică. O dramă ce i-a răvășit pe cei ce i-au dat viață. Domn Bădică să fi avut pe atunci 88 de ani. După, la foarte scurt timp, s-a stins și soția. Și de durere, și de bătrânețe. Așa am apărut noi, eu, Corina și Miki în acea curte și în primele două camere, cu intrare separată de restul casei. Deci 1995, după 10 ianuarie. Frig. Nițică zăpadă. Catrafuse mutate de la Bălăceanu. Părând multe când, de fapt, erau puține. Uriașele camere, față de cele pipernicite de la țară, ar fi înghițit de patru ori mai multe obiecte și tot ar fi părut goale. Cu copil de niciun an, în inima iernii, fără lemne, am ales camera vecină cu dormitorul proprietarului de drept, deși decizia nu de a ne primi chiriași nu i-a aparținut. Fiica a aprobat, doamna Tabacu, vecina de lângă grădinița de copii, de la două case distanță, a mijlocit, a pus o vorbă bună. Târgul a implicat o chirie modică și grijă pentru bătrânelul trecut deja de 93 de ani. De hrănit, de spălat, de ajutat la pregătirea focului, de dat la găini și avut grijă de curte. Una nu mică. Chiar un mic domeniu acoperit de vii, pomi fructiferi și flori. Aprobai astfel să ne înhămăm la o treabă nu tocmai ușoară. Apăream, odată cu mutarea, iar în peisajul artistic râmnicean, propunerea de a cânta într-un restaurant fiind de fapt motivul pentru care lăsasem decorul rural în urmă. Un prim pas din planul de a oferi lui Miki un viitor promițător, o educație corectă și măcar un simulacru de comunitate normală, incomparabilă cu cea țărănească. Lăsasem în urmă suprafețele arabile extravilane și intravilane, nu mai supăram pe nimeni cu optimismul meu de a ține piept propriei concurențe, nu mai aveam de gând să fac nimănui pe plac pentru mai puțin decât merita efortul meu înzecit, alocat tuturor nimicurilor. Aveam de gând să dau apsidei următoare o faptă personală marcantă. Cea mai mare realizare din acea primă jumătate de an? Propunerea reușită de a pune un pic de „carne” pe mine. Cu regim drastic de mâncare, fără să scap nicio firimitură de la masă. Cu măsurători de bazin, bicepși, de cutie toracică, gambe, pulpe și coapse. Cu cântăriri periodice. Patru mese „regulate” pe zi și, oricât de slab ați fi, să acceptăm de exemplu cele 57 de kilograme ale mele din acel an, vă veți potcovi cu cel puțin cinci kilograme în plus. La 62 lumea se prezintă altfel. Începe să devină comparabilă, posibilă și, pentru toți ceilalți sub mai mare sau egali cu tine, depășită. În sfârșit, îți încerci puterile cu anterioara nesuferită neputință. Îți faci planuri noi și îți alegi noi ținte. Unele plauzibile, altele…. Precum jazzul, pe care îmi propusesem să-l asaltez cu nesaț și multe partituri. Până la 50 de ani. Și după, să-l cânt de să-i meargă fulgii. Ași! I-am citit versiunile, le-am pipăit, le-am pus cap la cap și, din cauza declarației de conformitate a naturaleței muzicale, căpătată în opt ani de școală, tot nu s-a fluidizat mentalul. Timp va să mai fie. Greul îl începusem în acea iarnă. Îmi recuperasem partiturile de vioară din clasa a treia, mai tatonasem terenul improvizației pe la Sticlă, coleg acum la Poienița, după câteva studii de bază, piese rutinare de trafic internațional și umblam cu ele într-o straiță kaki între noua locuință și restaurant.
