Propoziții pretențioase – Argilit
20 iulie 2024
Argilit
Secretele sunt de mult timp relevate.
Ceea ce ținea de visele mele pentru nepătrunsele cotloane ale Casei de cultură s-au împlinit. Diferit totuși. În ele nu erau tubulaturile de tablă de deasupra tavanului, bune de călărit și circulat pe ele, pentru a ocoli lateralele unde acoperișul jos și cu pantă moale te împiedica să mergi chiar și cocoșat. Iar de-a bușilea m-ar fi umplut de praf.
De atunci, din 2016, n-am mai urcat decât anul acesta, acum vreo trei luni. Când vuiseră vânturile și desprinseseră o primă tablă din setul celor multe ce acoperă scena. Pe partea dinspre Igo. La mijloc. Abia atunci am putut vedea cât din acoperământ fusese montat și cu ce. Și știu ce sentimente m-au răvășit atunci. Dezamăgire, furie, milă. Deși incredibil, mi-a fost milă de bătrâna clădire, de tabla verzuie înțepată pe jumătate, de tot acoperișul asaltat de neica nimeni în meseria asta a noastră. Și vorbim de material și de cum a fost gândit și fixat. Subțire și prins în cât de puține locuri se poate prinde. Un holțșurub la Ana și unul la Caiafa. Am călcat cu frică, de parcă aș fi fost Fred Astair executând pași lateral, măsurați, ponderați, artistici, simțind cum tabla se lasă apăsată fără să opună nici cea mai mică rezistență, gata să mă crizez maxim. La gură mi-au fost toate invectivele, toate înjurăturile, toate modurile în care trebuie pedepsiți astfel de inși nepregătiți, nepăsători. Mai și bătea un vânt…. Mai să mă ia pe sus și să mă debarce mai jos cu trei etaje. Mă arcuiau rafalele în toate direcțiile. Aripile îmi lipseau, fiindc-aș fi plutit precum Jackie Chan în filmul cu hangarul de probat formele aerodinamice ale avioanelor. La fața locului, tabla pe care o zărisem de jos, cam de prin dreptul fostei case a domnului Bădică, făcea valuri-valuri precum spectatorii la finala Uefa champions. Ce mi-a fost dat să văd…. Paratrăsnetul, fixat la poale, se desprinsese din toate prinderile, nicio tablă nu avea mai mult de 10 holțșuruburile și, cum se zbenguiseră de ceva vreme, crăpase în multe locuri. L-am sunat pe Cristi. „Cumpără niște holțșuruburi, mai adu o bormașină…” Că-mi amintii. Nici în ziua de azi n-am primit banii pe ele și pe silicon.
Ca să mai dovedesc ce isprăvi am mai făcut la vecinul de peste drum, nu mai pot. Șandramalele Igo-ului s-au ras de la temelie și dedesubtul ei. Și birourile din clădirea cu etaj, și atelierele, devenite pe timpul lui V.H. magazin de desfacere și depozite de materiale, s-au demolat. Acolo stăteau mărturiile. Tablele, lemnul înlocuit, jgheaburile și burlanele. Ceva totuși a rămas – dacă mai există -, clădirița portarului, locul unde se mai plătea apa cu bani cash. Deși aveau meseriași vreo doi – unul dintre ei era deșirat și cu ochelari; dacă nu mă înșel prin el am fost contactați: dar nu el ne arvunea -, ne-au dat nouă credit. Cu atuurile noastre…. Și cunoștințele. Cu toată istoria familie în urmă.
Domn Bădică. Ocupa prima casă a străzii Amurgului, pe partea cu numere impare, spate-n spate cu Igo-ul. Chiar aș fi cumpărat-o. Am avut un gând…. Acolo am locuit cinci ani și câteva luni. Cu chirie. În același loc unde încă doi cântăreți și o muziciană pot fi fixați în diferite perioade de timp. Eu ultimul. Jumi-juma. Și, și. Cântăreț și muzician. Și un pic de meseriaș. Numai puțin.
