Propoziții pretențioase – Apretor
A stat să-l aștepte…. Și lăcrimez. Cum scrijelea labele dinapoi de ciment, cum se mai gudura când soseam la atelier, cum alerga de la poartă până în spate, de parcă avea ceva de aportat, de spus, că uite, știe și el, ca un copil, să se joace. L-am mângâiat ieri și, văzându-l cum a șchiopătat de piciorul drept din față, gata să pice, m-am gândit inevitabil la cât de bătrân este și la inevitabilul moment al neființei lui. Și i-am zărit botul presărat cu fire albe ca ale unui bătrânel…. Și Bobby s-a dus….
Cristi, cine altul să-mi spună de apunere la al miilea dintre apusuri, de decesul câinelui? El l-a hrănit cel mai mult după ce și mama a plecat lângă tata, căci nu putea sta prea mult fără el, el l-a dojenit pentru urinările și excrementele deversate prin toată curtea, el l-a mângâiat și i-a privit zilnic hârjoanele cu pisicile. El l-a luat și l-a dus…. La mai bine de 23 de ani.
Toți interlocutorii, povestindu-le despre longevitatea paznicului casei părinților noștri, îmi ziceau că este imposibil, un câine nu trăiește mai mult de 15 ani. Neaprobându-i, necombătându-i. N-am căutat să văd câte „apucări” are fiecare rasă, mai ales rasa maidaneză. Bobby nu părea a avea pedigriul vreunei specii anume. Negru, lățos doar când năpârlea. N-avea ochii „dubli” ai Lindei, nici vreo înălțime exagerată sau subdimensionată. Era un câine normal. Martor…. Da, pe ploaia aceea din 22 decembrie 2020, când tata căzuse cu picioarele sub corp, sprijinit de mama pe coapse, l-am găsit dându-i târcoale agitat, încât mama nu știa, în durerea aceea, a ei, ce să mai facă: să-l trezească din neființă pe tata sau să-l alunge pe Bobby. Mă așteptau toți trei să vin…. Și am fost acolo. Cu inima frântă.
Casa de cultură. Ți-e imposibil s-o ignori. Măcar pe considerentul că arată ciudat. Colorit, degradare, eclectism de obiecte aruncate pe fațadă și laterale. Formă. Fiind un trapez neregulat. Nu are treabă dreapta cu stânga. Măcar pe constatarea de 52 ani că artiști și spectatori au pierdut an de an din faima și respectul cuvenite artei, azi o fetișcană voluptoasă, machiată, sub vârsta primului ciclu menstrual, fâțâită și afonă. Sus, pe scenă, sau jos, în sală. Că nu mai știi de e de neam dac, araucan, dacă este arabică, dacă apăriei linguale îi mai poți spune act artistic ori logo-reală (cuvânt compus pentru oameni destupați). Și mai bine ca mine aprecie situația, acum mai bine de un deceniu, tot Arcuș: „Bă băieți, lăsați-vă!”. Așa arbitra el toate meciurile cu neaveniții. Cum fiecare dintre noi ar trebui să arborăm din nou steagul intoleranței, spre a ne recăpăta verticalitatea, calitatea superioară, moralul și decența. Fiindcă modernitatea poate conviețui foarte bine cu convenționalul și modelele arhaice, un tradițional născut tot din uzura convenționalului. Chestiuni obișnuite: hrănire, alimentare cu apă, odihnă nocturnă, trezire, trai comunitar.
Dar una este artisticăria (prostiile puerile ale juniorului Constantinescu) și alta meseria. De-alde declarații violentine (suport pentru un prenume) că nu eram decât o umbră a marelui urs (astfel poreclit Dan de Dan Tudor) (e și o piesă de-a phoenixinianului Covaci), că doar îmi dădeam zilnic cu ciocanu-n degete, o arătare negricioasă de cum bătea vântul de primăvară (iarna rar și doar ocazional îmi stricam claviatura). C-un „N-am știut că și tu…” a agățat în cui munculița și lacrimile de muzică.
Pe considerentul unei cunoștințe, tot din zona crepusculară a „ia-l și pe-sta și cunoaște-l!”: dacă la suprafață toate-s bune și frumoase, toate-s cultural de ok.
