EditorialFărădelegea lui Călin

Fărădelegea lui Călin – Debate

Care să dorească să primească în orb…?
Nu dispunere, ci prezență obligatorie, nu instanța, ci legea să fie cea care să oblige ambele părți să fie prezente, „… chiar atunci când acestea sunt reprezentate.”. Chestiunile tratate la primele articole, însă, sunt corecte. Dreptul la apărare garantat, dreptul la reprezentare sau asistare de asemenea (rămân la ideea că asemeni nu-și mai are niciun rost, deși încă-l mai uzează persoane cu pretenție la intelectualitate), dreptul de participare în toate fazele procesului, la cunoașterea dosarului, la propunerea de probe, susțineri de cauze scrise și orale, dreptul la toate căile de atac. Ăsta este Art. 13.
Depinde de unde tai cuvântul și-l împarți în două: contradictorialitatea…. Depinde cum privești un alineat precum primul, ce provoacă rațiunea umană și o trece la primitivism. Nu știu unde, în ce țară și în ce scripte ar putea o instanță să primească o cerere și imediat să dea verdictul, de se pune la îndoială că nu se poate întâmpla așa ceva. E mai clar ca bună ziua că judecătorul citează, cere părților să i se înfățișeze. Ajunse în instanță, una alteia sunt nevoite să-și împărtășească pretențiile, mijloacele de probă la care vor apela, ca fiecare să-și pregătească apărarea. Cum oricare vede „drept” ceea ce i s-a întâmplat, ceea ce există, să nu aștepte nimeni că tot ce se expune în proces se face corect și complet. Vizavi de lege, fiecare cu dreptatea lui nu se poate constitui în adevăr absolut, deci una dintre părți va fi „mincinoasă”. Lângă corect și complet, se opun ne denaturarea și ne omiterea faptelor „… care le sunt cunoscute.”. A! Și toate la vedere, în fața „… părții adverse…”. Argumentarea o pot încorpora între drepturile oricărei părți procesuale, argumentarea fiind expusă instanței. Discuția, cu părere de rău, trebuie să aibă un interlocutor care nu este neapărat instanța. Despre ce? Despre fapte amintite de către oricare participant la proces și de către „… instanță, din oficiu.”. De-ar fi fost inserat înainte Al. 5, unde discuția și supunerea ei părților vine din partea instanței, n-aș mai fi fost nevoit să-i fiu discuției potrivnic. În formă „exhaustivă” toate propunerile de a „sta la taclale”: cereri, excepții, împrejurări de fapt sau de drept. De fapt și de drept și motivele pe baza cărora instanța va „… întemeia hotărârea…”, dar și pe baza explicațiilor, mijloacelor de probă. Și iar să nu uităm de bazele procesului din Codul Penal și cel procedural: dezbaterile contradictorii. Fuse și Art. 14.
Dintre toate, totuși, oralitatea rămâne modul în care se dezbat. Chiar dacă uneori „vorbesc” doar actele din dosar. Art. 15.
Tot în dreptul instanței se regăsește administrarea probelor, tot cu o excepție acolo unde legea vrea altfel. Dus și Art. 16.
Iată la ce se referă aici publicitatea: la ceea ce era de fapt. Căci toate „Ședințele de judecată sunt publice, afară de…”. Art. 17.
Cercul „vicios” al uzanțelor. Proces civil – limba română. Minoritățile în limba maternă. Străini – traducător autorizat. Cereri, acte procedurale – în română. Și Art. 18….
Art. 19 se încadrează în șablonul juridic cunoscut. De la un capăt la altul un singur judecător. O eventuală înlocuire se produce doar cu motive întemeiate.
Hai și cu 20! Respectarea principiilor fundamentale ale dreptului civil este apanajul judelui, principii pe care el însuși este obligat la respectare.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share