Literadura nr. 32 (3)
Cristina DOBRE
Mi-aș țese inima de-a ta
Să bată împreună,
Eu doar a ta,
tu doar al meu,
Noi Stele, Soare, Lună.
M-aș face
eu, una cu vântul,
mereu să-l mângâi chipul tău,
doar eu să fiu cuvântul
Mi-aș țese ființa
de-a ta
Ca amândoi mereu să fim,
Dintr-un aluat cu fericirea,
Dospiți pe veci,
să ne iubim.
Mi-aș face timp și din netimp,
Doar ca să fiu mereu cu tine,
Aș inventa alt anotimp,
Aș țese veșmânt
doar pentru doi
aș lua culoare
Să colorăm viața în noi;
da,
te iubesc cum n-am iubit,
Cum nu speram că voi iubi
Ciprian APETREI
Monocolor
În prag, umbrela ta albastră
Trei pagini rupte și o floare
Tabloul cu rama de cicoare
Câte culori, în marea noastră?
Când ai aflat, era târziu
E soarele albastru, trist
Cu rost pierdut și vin, exist
Tu plângi și cânți, cum pot să știu?
Uitasem să îți spun, sau poate
Urmele au dinți de câini
Zăpada a căzut albastră peste mâini
E sângele din coardele înalte?
Drumul s-a întors, la jumătatea orei
Pierdut în paginile fără astru,
Cerneala-i gând, ascuns după condei
Iar paginile se închid, încet, albastru.
Timpul potrivit
Modestie
de cântec
în liniștea apei.
Vrei să fiu albina ta?
Dragostea are trei silabe
două mai lungi
una ești tu.
Să îți aduc puterea pământului?
Te aștept
în Mizil
la primăvară.
Nicu STANCIU
Între noi
reușisem să mă strecor
între tine și umbra ta
dialogul era singura opțiune
care ne deosebea de restul caselor
ideile noastre se spionau în tăcere
de pe o parte pe cealaltă a drumului
uneori se iubeau în noapte
făcând amor nebun fără
să se fi văzut vreodată
după care cartea se închidea
și adormeam iar visând
Într-o zi
și trompeta suna
ca un elefant abia spălat în râul congo
și noi ne iubeam nu mai știu
pe la ce pagină
și nici ora n-o mai știu
savanele au ora lor secretă
pe care n-o știe nimeni decât
cei ce se iubesc
un papagal cânta jazz îmi amintesc
și leii toți dormeau undeva
în tufișurile de roiboos
sub pomii aceia de acacia o cămilă
abia trezită din somn
mesteca niște frunze albe
de parcă dezbrăcase de viață
toți norii din dimineața aceea
și luna avea un cearcăn trist
ca și cum lumea noastră
iubirea noastră
cafeaua și muzica noastră
toate aveau să se termine
într-o zi fără știre
Oprire
am intrat pe ușa de zi
și am ieșit pe ușa de noapte
afară erau stele
ce se prindeau în părul privirii
întins ca un mănunchi de cuvinte
peste camera obscură a universului
într-un ocean de pași adormiți
ghicirea direcției semăna cu o prezență
un somn abia trezit
de foșnetul unui ambalaj existențial
o lacună plină cu
și ce dacă
când trenul s-a oprit
am coborât
sau doar mi-am imaginat că am coborât
și am băut o cafea cu tine
la marginea gării
lângă piatra din care muntele
respira timpul
ca o amintire
ca o nebunie amară
Mihaela Roxana BOBOC
Scrie o poezie
Să semene cu prima
cafea de dimineață
nu pune zahăr sau miere sau lapte
las-o să se plimbe amară pe cerul gurii
să atingă vârful limbii
să mângâie nerv cu nerv
amintirea din care ies goală de orice emoție
ca un pahar pe care nu-l vei mai atinge
într-o noapte de mai
fără lună
fără lumină
fără noi.
Mulțumesc
Pentru ziua de azi
nu există poem mai potrivit decât sărutul
ca o cireașă de iunie
alunecând în sân
cuminte.
Sunt locuri unde nu poți ajunge decât sărutând
marginea unui poem
ca o lenjerie de corp
peste durere.
Cireașa saltă odată cu respirația
strivită de buzele tale
între palme zvâcnește numele tău
mereu altul.
Numele tău
Plouă de la primele ceasuri
am adormit cu inelul nou pe deget
semnul unei promisiuni
că aici și în cer
ne unim
odată cu picăturile care se preling pe obraji
pe fruntea mea sărutată
pe brațe
pe sâni
acolo unde buzele tale ajung
în visul din vis
o matrioșcă unde depun armele
fereastra s-a aburit
respirația noastră doar un fum
în zarea alburie
numele tău
două silabe prelungi
și între ele
tot ce-aș vrea să-ți spun.
Pentru nimic
În lume nu m-aș arunca la întâmplare
e nevoie de o minte limpede
să analizeze riscul
probabilitatea
ca trupurile noastre să se confunde
și mușcând unul din altul
sa păstrăm un zâmbet fără strop de regret
pentru mai târziu.
