Spații culturale nr. 94 (9)

George D. PITEȘ

Sonete

Sarea lacrimilor tale

Căruntă sarea lacrimilor tale
Se zvântă zvârcolindu-se-n uitare,
Plutim în transparență fiecare
Ca două stele rătăcind pe cale.

Dintre prăpăstii trupul tău mi-apare
Ca o speranță-n drumuri spațiale,
Schimbăm priviri cu ape glaciale
Nedeschizând clepsidra ce ne doare.

Iluzii vindecate-n ispășire
Plătim cu tresăriri neîmplinite,
Clădind în labirint încă-o oprire

Exorcizăm finaluri insolite,
Ca două flori s-ajungem la sosire
Îngemănate-n ștanțe-ngălbenite.

De-mi paște turma

De-mi paște turma pacea din pășune
Între tăceri și rouă-mi e totuna,

Căci sunt un murmur pentru totdeauna
Deasupra unui petec de genune.

De-mi potopește mugurii furtuna
Mușcând viclean din soarele ce-apune,
Pe oarbe crematorii voi depune
Cu mult mai vie, renăscută struna.

De-mi ostenesc cuvintele fragile
Și fluturii se sinucid în vise,
De-mi leagă trilul lanțurile-ostile

Și-s părăsit de roiuri de narcise,
Îmi voi ascunde neamul de dactile
În țurțurii poveștilor nescrise.

Încerci să ierți

Tragi pe uscat corabia răbdării
Certând memorii care vin și pleacă,
Cu ochii goi, când dorul crunt te seacă
Îngenunchiat în vămile trădării.

Încerci să ierți cu mintea ta opacă
Strivit de zeciuiala ruinării,
Mai strângi la piept secunda evadării
Orbit de îndoiala unui dacă.

Te-mpiedici în acum ori niciodată
Te ștergi cu dosul palmei de sudoare,
Făcând apel la dreapta judecată

Înduri spășit edecul și îți pare,
Că dintr-o datʼ ai inima bărbată
Și sări, la braț cu drumul, în picioare.

Veghezi statornicia

Veghezi statornicia suprapusă
Cu pofta dezmierdată de păcate,
Vâslești cu mâinile descătușate
Stârnind capcane-n marea indispusă.

Te-nchini la umbra ce în poartă-ți bate
Trântind cu ură ușa interpusă,
Te strâmbi la luna pe un nor expusă
Ca un bătrân cu vise sfârtecate.

Rozi nebunește lanțul ce te ține
Legat între schelete de potcoave,
Deschise racle în poteci peline

Te-aliniază-n spartele epave,
Dar tu alergi printre clepsidre pline
Cu șanse rotunjite în etrave.

Florin Daniel DINCĂ

DORIN TUDORAN: „INTERVIURI: «SUBTEMA» AUTORULUI”

Oricărui cititor vigilent al interviurilor realizate de Dorin Tudoran – după decizia conducerii revistei Luceafărul de a-i repartiza rubrica Biografia debuturilor, anterior deținută de Sânziana Pop și de Gabriela Melinescu – nu-i poate scăpa faptul că în unele pagini din Biografia debuturilor (Editura Junimea, 1978) și Nostalgii intacte (Editura Eminescu, 1982) apar scurte enunțuri trimițând la biografia acestui scriitor, care, privite în ansamblul lor, ne trasează conturul extrem de subțire al „«subtemei» autorului”.
Când l-a intervievat pe Ion Bănuță, Dorin Tudoran, dorind să provoace evocarea copilăriei argeșene a convorbitorului (D.T. – Ion Bănuță, în Biografia debuturilor, p. 305), avea să menționeze că el însuși era legat ombilical de spațiul argeșean, din care provenea repondentul, atât de darnic în detalii (D.T. – I. Bănuță, în B.D., pp. 305–306), spre deosebire de el, intervievatorul, ai cărui cititori, din cauza fugii sale de amănunte, aveau să rămână într-o lungă așteptare, pe care gazetarul nu se forța să o comprime temporal: – (…) Despre București, ce-aș putea să-ți spun, dragă Dorin Tudoran? Ești bucureștean? // – Da. La fel ca dumneavoastră. Bucureștean din Timișoara, Pitești, Ștefănești-Argeș și București. (D. Tudoran – Nina Cassian, în B.D., p. 322)
Lui D.I. Suchianu – care își amintea cu nostalgie de viața de liceu, de internat ieșean, unde elevii profitau de existența unei impresionante biblioteci, lectura „pe rupte” fiind privilegiul lor, unul îndulcind atmosfera cazonă, făcând-o ușor respirabilă – Dorin Tudoran nu putea să îi răspundă aidoma, fiindcă viața lui dintr-un internat bucureștean fusese completamente diferită, lipsindu-l, pe mai târziu, de entuziasmul întoarcerii în timp, însă cauzele insatisfacției rămâneau obscure, nefiind explicitate atunci, în dialogul cu D.I. Suchianu, ci peste ani: – Trebuie să vă mărturisesc că fostul elev al unui internat bucureștean de prin anii 1953-1959 se minunează mult auzind aceste amintiri despre un internat ieșean și mai vechi cu destui ani. În altă ordine de idei, imaginea aceasta despre perioada ieșeană a studiilor dumneavoastră liceale mi se pare a avea prea mult „ștaif”. (D. Tudoran – D.I. Suchianu, în B.D., p. 10)
Când i s-a ivit ocazia să dialogheze cu Al.I. Ștefănescu (Alexandru Iancu Ștefănescu), jurnalistul Dorin Tudoran – ispitit de duhul unor comparații sentimentale – avea să se declare „vecinul de periferie” al fostului „procuror” (Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, I, Editura Semne, 2009, p. 114) realist-socialist de la Contemporanul, să aducă în discuție toposul periferiei bucureștene, pe care o cunoscuse bine, ca locuitor al străzii Cățelu, excelent păstrată în memoria lui afectivă: – Îmi vin în minte și acum mirosurile
mâncărurilor, perdele olfactive nevăzute, dar grele, pe care le „străpungeam” până să ajung în „Barieră” sau pe drumul întoarcerii spre casă. Pe vremea copilăriei dumneavoastră ce se mânca prin Vergului? // – Măsline, pe atunci mâncarea săracului, magiun, halva. Vara, salată de roșii, cartofi… Carne nu știu dacă mâncam o dată pe săptămână. // – Dar peștișorii aceia sărați, care nu erau nici măcar hamsii? // – O, ai prins vremuri bune! Pe timpul meu li se zicea „sardele rusești”, se vindeau din borcan și erau cu ceapă și morcovi. Mezelurile și încă multe altele erau un lux. (D. Tudoran – Al.I. Ștefănescu, în B.D., p. 329)
Dacă rezumăm ceea ce s-a obținut până aici, în privința elementelor biografice privindu-l pe D. Tudoran, constatăm că acesta s-a sustras confesării extinse, polimorfe, lăsând cititorii captivi în zona opacităților voluntare. Care să fi fost explicația deficitului de generozitate în devoalarea de informații precise, necesare coordonării curiozității lectorilor predecembriști și postdecembriști? Una de natură structurală? Alta decurgând din economia discursului interogativ, al cărui obiectiv era de fiecare dată altcineva, repondentul, nu intervievatorul, care trebuia să rămână în plan secundar?
Pentru ca noi să ne sporim șansele de a înțelege substanța formulărilor de felul: „Bucureștean din Timișoara, Pitești, Ștefănești-Argeș și București” (D. Tudoran – Nina Cassian, în B.D., p. 322), „fostul elev al unui internat bucureștean de prin anii 1953-1959” (D. Tudoran – D.I. Suchianu, în B.D., p. 10) și „Am copilărit o vreme «pe Cățelu»„ (D. Tudoran – Al.I. Ștefănescu, în B.D., p. 329), este nevoie să extragem informații din afara interviurilor din Biografia debuturilor și din Nostalgii intacte. Ceea ce servește cel mai convingător scopului nostru este unul dintre interviurile de după anul 1990, mai precis cel din 2011, pe care Dorin Tudoran i l-a acordat Diei Radu pentru Formula As, întrucât jurnalista a avut inspirația să își deschidă convorbirea cu invitatul ei prin orientarea celei dintâi întrebări spre anii românești ai convorbitorului, începând cu însăși copilăria ex-disidentului Tudoran, după cum procedase chiar el cu repondenții din volumele Biografia debuturilor și Nostalgii intacte: – (…) V-aș propune să facem împreună o recapitulare a anilor românești, plecând de la vârsta copilăriei. Cât a contat ea în ceea ce ați devenit ulterior? (D. Tudoran, în M-am simțit toată viața român. Acum mă simt și american, în Formula As, nr. 974, 2011)
Dorin Tudoran avea să îi dea reporterei Dia Radu un răspuns memorabil prin sinceritatea lui frustă, dar mai ales prin detaliile transbordate, prețioase prin exhibarea unor adevăruri al căror cod de acces îl deținea, de vreme ce o vârstă biologică îl descoperise în epicentrul unor evenimente când neașteptate, când de neînțeles, al căror liant comun era dramaticul generator de traume de neuitat. În arborescența răspunsului construit de cel intervievat se decamuflează câteva șocuri ale începutului traumatizant de viață (divorțul părinților Gheorghe și Maria, asistarea la arestarea unui unchi, revenit în Ștefăneștii-de-Argeș, după ce fusese eliberat de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, existența cazonă din internatul Liceului „Mihai Viteazul” din București, unde fusese înscris în 1953, stând aici până în 1959, unde avea să fie martor la arestarea lui Imre Nagy, în 1956, pe vremea Revoluției din Ungaria), finalul confesiunii punând accentul pe „Avantajul” și „Dezavantajul” poziției și de agent, și de martor: – Fac parte dintre persoanele ușor traumatizate în copilărie. Părinții mei s-au despărțit când aveam șapte ani. Eram prea mic să-mi dau seama ce se întâmpla, a fost un șoc să aflu, de la fiecare în parte, că se despart. M-am născut la Timișoara, dar părinții mei s-au mutat curând la Pitești, iar, după despărțirea lor, am stat doi ani de zile cu bunicii dinspre partea mamei, la Ștefănești-Argeș, lângă Pitești. Un sat foarte frumos, desprins parcă din Moromeții, dar aflat în Muscel. Am fost trimis la bunici ca să fiu protejat, ferit de anumite lucruri, dar n-am fost. Iată, unul din frații mamei mele, care de abia fusese eliberat de la Canal, a venit să stea o vreme cu noi. Și, într-o seară, au năvălit peste noi niște tovarăși și l-au arestat din nou. Iar eu am fost martor. Mama mea era în București, dar, când a reușit să mă aducă și pe mine la ea, nu avea locuință, așa că a trebuit să stau câțiva ani de zile la internat, la Liceul „Mihai Viteazul”. Eu aveam doar nouă ani, fusesem acceptat cu dispensă, ceilalți copii aveau toți de la 14 ani în sus. Mai era doar un caz similar, încă un puști de vârsta mea. Eram cei mai mici de acolo, trebuia să facem patul pentru cei mari. Vă dați seama, eram un fel de băieți de mingi. Tot acolo m-a prins și Revoluția din Ungaria. Aveam un pedagog pe care îl chema tocmai Imre Nagy, exact ca pe șeful maghiar arestat și omorât. Au venit și l-au arestat și iar n-am priceput nimic din ce se întâmpla. Ca să revin, am avut de la o vârstă foarte fragedă niște experiențe greu de înțeles de un copil, întâmplări care, pentru o vreme, au rămas ca niște găuri negre în mintea și în sufletul meu. Avantajul ar fi că m-am ales cu o înțelegere mai rapidă a unor lucruri, decât alți oameni care și-au trăit copilăria feriți de rele. Dezavantajul este că reacționez prea violent la nedreptate și injustiție. (D. Tudoran, în M-am simțit toată viața român…, în Formula As, nr. 974, 2011)
Despre șederea copilului Dorin Tudoran în casa bunicilor, Tache Ana Badea, căruia mult mai târziu îi va fi dedicat poemul Câteva episoade neromanțate din viața bunicului meu (în Pasaj de pietoni, Editura Cartea Românească, 1979, pp. 58–65), și Lisandra, din Ștefăneștii-de-Argeș, autorul Adaptării la realitate (Editura Dacia, 1982) scrisese în Timp regăsit, cam parabolic, este adevărat, mai ales în episodul cu trenul, cu „fetița”, adică bunica Lisandra, și cu lupii, cu „Ăl Bătrân”, adică Tache Ana Badea, cu vărul Constantin și cu băiețelul Dorin Tudoran, un episod marcat de aerul misterios al vorbelor sapientului „Ăl Bătrân”, care îi păreau impenetrabile nepotului învăluit în candoarea puținilor săi ani: „Două lucruri nu înțelegeam. De ce-i spune femeii aceleia deja bătrâne «fetița» (așa i-a spus până a închis ochii – «Fetiță – era miezul nopții, tot într-o iarnă – eu mă duc. Încolo, spre dimineață». Așa a fost. Ăl Bătrân n-a mințit niciodată) și cum de nu e îngrijorat. «Vine ea fetița, mă. Da cum să-nțelegeți voi asta? Răbdarea e lucru mare». A șasea zi am aflat și noi că trenurile chiar sunt înzăpezite. Când ne-am întors seara, rebegiți de frig și foame, bunica tăifăsuia cu Ăl Bătrân. Rezemată de sobă, bea țuică fiartă și povestea. Cică cei de-au încercat și-au reușit să iasă din vagoane au fost mâncați de lupi. «De, răbdarea, domne’. Lucru mare, lucru dracului». Atunci hop și noi, că tot venise vorba de lupi: «(…) Păi, pe la pluta lui Vladimirescu, am văzut lupii». «Și, zise Ăl Bătrân, s-a întâmplat ceva carecumvașilea?» «Nu.» «Păi văzurăți, mă tată? Ce credeați voi? Că așa, țac-pac, vă mănâncă lupii? Răbdare, mă, răbdarea e lucru mare. Nu acu». «Cum adică, nu acu, bre?» «Nu acu, mă. Acu sunteți prea proști să vă mănânce lupii. Răbdare. Mai creșteți voi oleacă.»„ (D. Tudoran, Timp regăsit, în A.L.R., 1982, p. 252)
Urmele „primului mare seism ce mi-a marcat existența” (în A.L.R., p. 251), adică al divorțului părinților săi, Gheorghe și Maria, aveau să rămână decelabile și în osatura poeziei lui D. Tudoran, fie că ne gândim la Cântec de trecut Akheronul (Editura Cartea Românească, 1975), în care auzim, tânguindu-se, vocea „cântărețului fără de frică și fără prihană” („departe fiul meu plânge: / «mamă, numai mâinile să-mi fi fost / arbori de chihlimbar / și nu pământ, mamă, / nu pământ din pământul mâhnitului meu tată» / (…) / «mamă, întind mâna spre locul / de unde tatăl meu ți-a cules prima floare / și mâna-mi se usucă, mamă, atingându-l; / iartă-mă că plâng, / iartă-mă că nu m-ai iubit destul, / mamă, / măcar sufletul să nu-mi fi fost / pământ din pământul mâhnitului meu tată, / numai sufletul, mamă, numai el, sufletul»„ – D. Tudoran, Numai sufletul, mamă, pp. 30–31), fie că zăbovim asupra vol. De bunăvoie, autobiografia mea (Editura Amphion, 2020), dornici să reascultăm spovedania cu muchiile de rechizitoriu a celui ce lovea în nebunia dictaturii ceaușiste, în versurile din Două canine figurând imaginea profesorului Gheorghe Tudoran, tatăl mort într-o magherniță („și geamul e / atât de transparent, domnilor, / că văd prin el chipul tatălui meu / ce-ar fi putut muri într-o mină de plumb / sau la Canal / și nu într-o magherniță / puțind a gaz / în plin război al petrolului / și nu într-o magherniță / tapetată cu umbrele celor treizeci / și cinci de promoții / pe care acest tată al meu / le-a învățat / limba română” – D. Tudoran, Două canine, p. 13), pe când citea o carte, fapt care avea să rămână în memoria fiului, căruia devoțiunea slujirii literaturii i-a adus exilul: – Dacă este ceva pentru care-l invidiez pe tatăl meu este faptul că a murit cum și-a dorit – citind o carte. (…) Când l-am găsit, părea mulțumit și cu cartea căzută pe piept. (D. Tudoran, în Lumea se așază din nou cu susul în jos, în Luceafărul de dimineață, nr. 8, 2010; Andra Rotaru: intervievator)
Îndată ce Tașcu Gheorghiu avea să evoce, la solicitarea lui D. Tudoran, figura omului Mateiu I. Caragiale, autorul Biografiei debuturilor avea să se declare dezamăgit, cerându-i celui dintâi să extindă sfera evocării, poate astfel curiozitatea intervievatorului își primea darul meritat, de aceea în jocul convorbirii s-a inserat și Marele Iancovescu, prieten al creatorului Crailor de Curtea Veche, drept care fluxul amintirilor celor doi s-a amplificat, protagoniștii fiind atât repondentul (Tașcu Gheorghiu), cât și realizatorul de interviuri (D. Tudoran): – Bine. Uite, când am scos traducerea Ghepardului, neputând să i-l dau lui Mateiu (și cât aș fi dorit, căci tot ce e izbutit aici, dacă este, i-o datorez lui și prin aceasta lui Ion Barbu), i-am dat-o lui Ion Iancovescu, ca un gest simbolic, știind că marele actor fusese unul dintre prietenii intimi ai lui Mateiu. Marele Iancovescu a fost cum nu se poate mai încântat. (…) // – Vă mărturisesc că Ion Iancovescu a fost unul dintre actorii pe care eu i-am divinizat. Mi-amintesc cum într-o seară, împreună cu un coleg de școală, am așteptat la ieșirea din teatru – cred că se jucase „Furtuna” – și, neîndrăznind să i ne adresăm, l-am urmărit până în dreptul casei unde a intrat. Era destul de târziu, el avea un palton lung, foarte lung ni se părea nouă, la două rânduri, era, da, era un ger cumplit. Mi s-a părut, și nu numai atunci, o închipuire. Venea chiar din Craii lui Mateiu Caragiale. (D. Tudoran – Tașcu Gheorghiu, în B.D., p. 189)
Viața unui scriitor – grație reflectării în varii oglinzi – alunecă din rama realității în legendă, astfel că de cele mai multe ori îți este aproape imposibil să tragi o linie de separare a ceea ce a fost de ceea ce părea să fie, a ceea ce s-a dorit să fie de ceea ce ar fi trebuit și ar fi putut să fie, prin urmare procesul deformării a fost și va fi în toi, cât timp ne închinăm în fața literei scrise. Pornind de aici, Dorin Tudoran scria: – N-aș putea să închei acest interviu fără a vă ruga să vorbim despre Miron Radu Paraschivescu, pe care, în repetate rânduri, l-ați recunoscut drept cel mai bun prieten al dumneavoastră. (…) Dar, pentru că despre Miron Radu Paraschivescu povestesc astăzi foarte mulți, și chemați și nechemați, pentru că el tinde să devină o legendă, pentru că, iată, sunt foarte multe adevăruri legate de el, v-aș ruga, stimate Tașcu Gheorghiu, să-mi spuneți adevărul dumneavoastră despre Miron Radu Paraschivescu. (D. Tudoran – Tașcu Gheorghiu, în B.D., pp. 191–192)
După răspunsurile lui Tașcu Gheorghiu, dintre care îl reținem pe cel de-al doilea (– Zău? Ia te uită! Dragă Dorine, nu cumva uiți tu cărțile, da, da, cărțile pe care le-a scris el în afara cărților pe care le știm cu toții? Păi miile de scrisori pe care le-a trimis el drept răspuns celor care-l asaltau cu producțiunile lor literare, ce erau? Ce sunt? Ce pot constitui mâine? (…) Le răspundea TUTUROR cu grijă și cu mare aplecare. (…) Și, vezi tu, ceea ce mi se pare mie extraordinar, în ceea ce a făcut el în acest sens, este faptul că el nu s-a vrut niciodată un mentor, adică nu și-a impus, nu a impus acelor tineri credințele sale estetice. El a fost un susținător al talentelor tinerilor.), fiindcă acesta ne apropie de punctul în care ne-am propus să ajungem, Dorin Tudoran avea să îi facă interlocutorului o propunere, singulară la nivelul Biografiei debuturilor, acceptată de Tașcu Gheorghiu din curiozitate și din complicitate de breaslă: – Decât să vă spun că sunt de-a dreptul emoționat de conciziunea și exactitatea adevărului dumneavoastră despre felul în care a înțeles Miron Radu Paraschivescu să-i iubească și să-i îndrume pe tinerii ori pe foarte tinerii aspiranți la „gloria literară”, mai bine vă reproduc, aproape mot à mot, o astfel de scrisoare. Vreți? // – Da. Ia să vedem. Chiar îmi place ideea. (D. Tudoran – Tașcu Gheorghiu, în B.D., p. 192)
Obiectul aprecierilor și al recomandărilor paterne ale lui M. R. Paraschivescu era caietul cu versuri ale unui băietan de 12 ani, a cărui mamă apelase la judecata celui ce își asumase corvoada rezolvării corespondenței de la revista Contemporanul: – „Stimată Doamnă, Vă restitui la cerere caietul cu versuri al feciorului Dvs. Îl felicit din inimă pentru talentul lui care… // din păcate n-am avut eu prilejul să-l prezint lumii; de mai bine de trei luni, am încetat să fac „corespondența” la „Contemporanul”, fiindcă a trebuit să mă ocup de alte treburi mai urgente și care nu puteau fi făcute decât de mine. Dar sunt sigur că tânărul nostru poet se va afirma fără ajutorul nimănuia decât al talentului său. Important e numai să citească mult, cât mai mult, tot (subliniat de trei ori!) ce-i face plăcere (în afara cursurilor obligatorii de la școală, bineînțeles) și – dacă-mi permiteți un sfat – să-l îndemnați să citească, pe cât cu putință mai de fraged, și-n altă limbă decât românească. În felul acesta, își va croi de mic o perspectivă și un simț universal în înțelegerea și elaborarea artei – va învăța să vadă pădurea și nu numai copacii. Cu foarte bune sentimente și salutări, Miron Radu Paraschivescu. Văleni, 29.10.958” // – Da, da, e mâna lui Miron! Îl cunoști bine pe băiatul cu pricina? Câți ani avea pe-atunci? Dacă l-a ascultat pe Miron, se „descurcă”. Ce zici? // – Băiatul avea 12 ani. Câteodată parcă se „descurcă”. Doamna căreia îi era adresată scrisoarea mi-a dăruit-o. Țin la ea, ca și cum eu am fost cândva băiatul acela. (D. Tudoran – Tașcu Gheorghiu, în B.D., pp. 192–193)
Acum și aici, firește, nu ne rămâne altceva de făcut decât să rostim pe șleau ceea ce Dorin Tudoran – parcă răsfățându-se sub privirea de complice a lui Tașcu Gheorghiu – ne zicea pe ocolite, dintr-o pudoare a mărturisirii și din discreția recunoștinței filiale, că, de-a lungul drumului hurducăit al afirmării lui literare, Maria, fostă Tudoran, i-a stat alături, bucurându-se de izbânzile fiului, luându-le drept succese personale, după cum avea să constate Dorin Tudoran odată cu debutul editorial (Mic tratat de glorie, 1973): – (…) Tatăl meu a primit târziu acel volum. Ne aflam într-o lungă și contorsionată etapă de reconciliere. Mama, care toată viața m-a dorit scriitor, a primit volumul ca pe o victorie personală. (D. Tudoran, Mă consider deja mort, fiindcă nu mai sunt gata să mor pentru credințele și idealurile mele, în Daniel Cristea-Enache, Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie, Editura Polirom, 2005, p. 222)
După ce a obținut, din partea lui Alexandru Balaci, acordul intervievării, Dorin Tudoran – sosit „pe Mântuleasa 42, parter, apartamentul 1” – avea să i se confieze amfitrionului, punând în centrul vieții studențești, de candid peripatetician bucureștean, singurul obiect important al admirației sale necondiționate și al invidiei preacurate, o „bibliotecă de vis”, una care întregea tăcerea în jurul proprietarului ei, mutând accentul de la om la cuvântul scris, fără de care vremurile maștere nu ar fi respirat nici preț de o biată secundă. Făcând elogiul Bibliotecii: – Peripatetic fiind, multe din miracolele copilăriei și adolescenței mele se leagă de străzi, cartiere mai mult sau mai puțin cunoscute, clădiri sau parcuri. Unul dintre mirajele anilor mei de studenție l-a constituit o cameră, totdeauna generos luminată, aflată la parterul unui bloc, încăpere prin ale cărei ferestre admiram o bibliotecă de vis. Aș fi putut intra oricând în holul blocului spre a afla, citind cartea de vizită inserată în dreptunghiul de ebonită al soneriei, numele celui pe care-l invidiam atât de mult. N-am făcut-o tocmai pentru ca invidia mea să rămână curată, adică să se îndrepte mai mult spre rafturile unei biblioteci și mai puțin asupra unui nume. (D. Tudoran – Alexandru Balaci, în B.D., p. 147), subînțeles fiind elogiul cărturarului întors cu fața de la comenzile stringente ale clipei abjecte, Dorin Tudoran înnoda veacurile între ele – după cum zisese altcineva: „C-un fir pe care-l trag din stele / Poeții leagă vremile-ntre ele” (Alexandru Philippide, Ausonius) – și băga sub obroc dictatura (instituțiile ei și pe agenții lor), când kitsch-ul, desolidarizarea, defetismul, colaboraționismul întețeau vântul din velele totalitarismului monstruos, ale cărui semne de șubrezire deveneau mai încurajatoare, chit că specialiștii în hămăitul de partid vorbeau cu totul și cu totul despre altceva.
În vreme ce pentru tată, Gheorghe Tudoran, chemarea Bibliotecii fusese expresia acelui modus vivendi centripet, voluptuos țintit, pentru fiu, Dorin Tudoran, strigarea de început a cărții a fost un mister, căruia de urgență nu i se potrivea nicio cheie de citire: – Care sunt primele amintiri legate de poezie? Vă citeau părinții poezii în copilărie, ați descoperit-o singur? // – Tot ce-mi amintesc este că, într-o bună zi, tatăl meu m-a găsit aproape îngropat sub un maldăr de cărți – avea o bibliotecă splendidă. Problema lui era ce caut eu acolo, căci nu știam încă să citesc. Acum, ca să sublimez o întâmplare probabil banală, pot zice că începusem să adulmec cartea. (D. Tudoran, Lumea se așază din nou cu susul în jos, în Luceafărul de dimineață, nr. 8, 2010), căruia viitorul avea să-i aducă o dezlegare plauzibilă, ambivalentă, care însemna deopotrivă întemeiere și distrugere, nu doar de sine, prin poezia contestatară de-o inflexibilitate civică fără de precedent: „Intrase în arenă să ucidă măcelul / era tot o carne vie / din cap până-n picioare / nu mai simțea care este / propria-i carne și care / carnea celor pe care-i învinsese / prinsese gustul sângelui // ciopârțit de uralele mulțimii / împuținat de huiduielile ei / s-a uitat o clipă spre cer: / desine: tridens tibi nimium placet – / nu mai lupta; îți place prea mult tridentul tău // înainte de a se arunca / în colții propriei arme năclăite de sânge / a mai apucat să șoptească / «Am învins!» // apoi a venit ploaia.” (D. Tudoran, Învingătorul – povestind un vechi poem, în vol. Pisicuț. Somnografii, Editura Paralela 45, 2010, p. 30)
Nu lui D. Tudoran timpul predecembrist și postdecembrist i-a hotărât obligația să apere Biblioteca împotriva celor ce o disprețuiau, o călcau în picioare și o băgau la zdup, fără să înceteze să facă apologia libertăților individuale și colective? Dacă Istoria le-a dat foc Bibliotecilor din Alexandriile lumii, atunci, răzvrătindu-se și chiar unindu-se, Cărțile au incendiat Istoria, astfel inaugurându-se pribegiile spiritului protestatar: „Erau doi. // N-a fost nevoie să ne-o spună – / am știut din prima clipă / că sunt cărturari. // Părăsiseră Alexandria / după ce-și sfâșiaseră hainele / de pe ei, / văzând cum se mistuie-n foc Biblioteca, / în vreme ce / știința niciunuia din marii învățați / ai cetății / nu putea face nimic. // Când ne-au spus că e timpul să plece / am regretat; ne obișnuiserăm cu ei. // În semn de mulțumire, / spuneau, / pentru găzduirea ce le-o dasem / n-aveau altceva să ne dăruiască / decât un săculeț plin cu cenușă / din ceea ce fusese / marea minune a lumii. // L-au pus cu umilință / pe un raft al bibliotecii noastre. // La puțină vreme după plecarea străinilor / casa noastră arse din temelii – / focul, pare-se, a izbucnit / dinspre cărți. // Așa a început / nesfârșita noastră pribegie. / N-am luat cu noi / decât o mână din cenușa / încă fierbinte – / o purtăm la gât / în săculețe de piele. / Ne rugăm de găzduire.” (D. Tudoran, Nesfârșita pribegie, în De bunăvoie, autobiografia mea, Editura Amphion, 2020, pp. 150–151)
Cel ce într-o inegalabilă șarjă epistolară (D. Tudoran, Scrisoare adresată lui Nicolae Ceaușescu, în Eu, fiul lor. Dosar de securitate, pp. 524–528) avusese cutezanța să pună sub un mare semn de întrebare privilegiile absurde, și chiar dreptul la existență, ale dictaturii, acela s-a simțit pe deplin responsabil să reintre în arenă, în 2002, nu pentru sine, ci pentru ceea ce fusese chemat în lume din voința unui tragic destin: să fie meterez de apărare al Bibliotecii, al Cărții oropsite de-o Istorie care era dispusă prea puțin să își primenească sângele, care se dădea peste cap să procure farduri sclipicioase pentru adoratorii prostirii naționale. Ceea ce contează în rechizitoriul lui D. Tudoran, elaborat întru salvarea Cărții, nu sunt nici personajele politice, nici țelurile mefitice, nici machiaverlâcurile, ci glasul de bronz al conștiinței insomniace, una pălmuită de vocația României de azi de a se tăvăli în toate bolile României de ieri, pe care ne-am iluzionat că am rătăcit-o prin ungherele scorojite ale recent defunctei Istorii: „Excelență, // Am amânat scrierea acestor rânduri sperând că agresiunea împotriva Bibliotecii Naționale se va dovedi un simplu puseu de tembelism. Am așteptat să-l determinați pe dl Adrian Năstase să revină asupra unei decizii dezonorante. Dacă Biblioteca Națională ar fi populată doar de opera unor autori precum Radu Vasile, Nicolae Pleșiță, Caius Dragomir, Valter Roman, Pavel Coruț, Iosif Constantin Drăgan, Silviu Brucan, Viorel Roman, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Burtică ori chiar Ulf Spineanu, mai treacă-meargă, dar pe rafturile și în depozitele ei există și altfel de carte. Nimeni nu a câștigat vreun război împotriva Cărții. Dacă a făcut-o, victoria a fost vremelnică, după care a plătit crunt. Până și Inchiziția a pierdut această partidă. Cine ridică mâna împotriva Cărții, de Carte piere. Nu există ghilotină mai ascuțită decât fila de carte căzând pe gâtul agresorului – fie el în viață, fie deja trecut în lumea umbrelor. (…) Nicolae și Elena Ceaușescu nu au pierit de mâna plutonului de «justițiari» condus de dl Gelu Voican-Voiculescu. Au murit de carte. De cartea pe care nu au învățat-o, de cartea pe care au urât-o, de cartea pe care au prigonit-o, de mâna înlocuitorilor de carte sub călcâiul cărora au pus țara și Cartea.” (D. Tudoran, Excelență, în Absurdistan. O tragedie cu ieșire la mare, Editura Polirom, 2006, pp. 173–175)

Any DRĂGOIANU

Alegeri greșite

puteam alege să rămân acolo sus/
o licărire/ fără să cunosc începutul sau sfârșitul/
dar am venit pe lume
ca un țipăt strident
ce a tulburat zarea
vecinii se uită chiorâș
ai mei își văd de viețile lor

și puteam alege/ totuși/
să fiu lumina care încălzește primăvara/
dar am vrut să gust țărâna amară
crezând că voi răsturna pământul

cu optimismul meu
să mi se ofere un trofeu
pentru cea mai proastă alegere
cel mai prost rol
și cea mai slabă interpretare
din plâns în plâns
îmbrăcată de deznădejde
nici cu Dumnezeu nici cu necuratul
mereu înclinând spre șanțul plin cu noroi

acum parcă asist la răstignirea mea
m-aș întoarce în timp/ să-mi șterg păcatele/
renunțările/ neiubirile/

dar existența noastră nu e un joc pe tabletă
unde ți se dau mai multe vieți
unde glonțul a perforat ștergem cu o tastă
existența noastră atârnă de bunăvoința Lui
și nimic altceva

Tu mi-ai arătat un model de viață pământeană

eu am fost cea care l-a acceptat
iar când am ajuns în lume am început
să te învinovățesc tot pe Tine
iartă-mă că nu găseam ieșirea
și mă simțeam ca într-o pușcărie
unde în fiecare secundă eram torturată
de tot ceea ce vedeam în jurul meu
mi-am aruncat plasa în mare ca Petru
/dar tot cu puțină credință/
când am văzut dărnicia Ta
am sperat că durerile vor rămâne în urmă

Tu vedeai în ansamblu/
eu doar segmentele mici și sângerânde
învață-mă să îmi schimb inima
/strigam din toate puterile/
dar nu auzeam nimic altceva
decât discursul poticnit al unui bărbat
pe care îl cunoscusem trecutul îndepărtat

mi-aș fi dorit un ceai acum
nu mai am decât o gură de apă
și zac în aeroportul ăsta de ore întregi
regizându-mi plecarea

nu-i nimic/ din ziua când am învățat să postesc
am înțeles ce înseamnă transformarea
disciplina/ supunerea/
prietenii m-au acuzat că am căzut în bigotism/
dar eu nu îi mai ascult de multă vreme/
doar mă rog să ai milă și de sufletele lor/