Spații culturale nr. 94 (2)

Remember

Doru KALMUSKI

Născut pe 13 aprilie 1944, la Pitești, unde mama se refugiase din pricina bombardamentelor preconizate să aibă loc în Bacău, scriitorul băcăuan a fost fiul avocatului Constantin Calmuschi și al Mariei (n. Damian), profesoară de limba franceză. Dacă hazardul a făcut ca, tocmai în acea zi, orașul ivirii sale pe lume să fie bombardat, ghinionul avea să se prelungească, întrucât tatăl, pe atunci primarul Bacăului, avea să fie arestat de comuniștii veniți la putere și trimis într-un lagăr de muncă și reeducare pentru mulți ani, unde, datorită torturii suportate la Balta Albă, Aiud și în alte locuri de detenție, va înnebuni, murind în împrejurări nici acum elucidate. Rămasă fără toate proprietățile și lucrurile de valoare, mama avea să le asigure cu greu celor doi frați condiții decente de trai, insistând ca ei să urmeze cursurile școlare cu orice preț. Studiile primare le-a început în orașul Buhuși, iar cele gimnaziale le-a continuat la Bacău, unde, în 1963, absolvă și Liceul „Vasile Alecsandri“ (azi, Colegiu Național). Silit de împrejurări să lucreze în paralel, încă de la 12 ani, într-o fabrică de bere, a înfruntat de la o vârstă fragedă vicisitudinile vieții, fiind încorporat după absolvire în cadrul Clubului Sportiv Dinamo București, secția de ciclism, unde are rezultate foarte bune, culminând cu victorii în cursele și tururile din campionatul intern. Este admis la Facultatea de Filologie și la Facultatea de Drept ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași, dar abandonează cursurile în 1964, același lucru întâmplându-se și cu studiile la Facultatea de Medicină, doi ani mai târziu.
Cum debutase în presa literară încă din 1968 (revista Luceafărul), lucrează ca tehnoredactor la revista Cronica (1968-1975). Semnând cu pseudonimul Ioana Solescu, în 1974, publică la Editura Dacia din Cluj romanul polițist Epilog pentru alții, apărut într-un tiraj de neimaginat pentru un debutant (102.940 exemplare). Lucrează apoi ca instalator, în construcții, din 1976 revenind în Bacău, unde se angajează la Întreprinderea Poligrafică, pe post de corector.
În 1984 îi apare, la Editura Cartea Românească, al doilea roman – Îmbunătățirea funciară – (40.000 exemplare), distins în 1985 cu Premiul Uniunii Scriitorilor, dar refuzat cu ostentație de autor. Fiind un permanent disident al regimului comunist, trei ani mai târziu este anchetat de Securitate și trimis la închisoare pentru instigarea muncitorilor de la tipografia băcăuană, iar cu puțin timp înainte de căderea regimului comunist, la începutul lui decembrie 1989, publică romanul Antonie și ceilalți (Editura Cartea Românească, 35.000 exemplare), o parabolă a puterii totalitare.
În ianuarie 1990 e ales președinte de sindicat al tipografilor băcăuani, dar în februarie se transferă la noul cotidian, Deșteptarea, unde stârnește dispute și răscolește patimi în urma articolelor publicate. Trece pentru o scurtă perioadă în redacția săptămânalului Pur și simplu, unde e
redactor-șef adjunct, colaborează la Cuvântul românesc (Canada) și la alte publicații în limba română din S.U.A., la săptămânalul Moldova (Bacău) și, în 1992, editează în calitate de redactor-șef săptămânalul Opinia băcăuană.
Din octombrie, același an, trece conservator la Muzeul de Artă, răspunzând de Casa Memorială „Nicu Enea”, a pictorului despre care va da tiparului, în 1997, volumul Nicu Enea – Radiografia unui destin artistic (Muzeul Județean de Artă Bacău). În 1993, publică cu pseudonimul Lester Fulbright, la Editura Saltic Prodcom București, romanul Fiul, în 5.000 de exemplare, iar un an mai târziu îi apare, în Franța, eseul politic Atlantida română, republicat ulterior de Editura Fabienne (Belgia, 1994). În 1993 a început elaborarea unui studiu amplu despre prejudecățile misticismului științific, publicat în 1999, la Editura Saeculum I.O. București, sub titlul Semnele Apocalipsei și lansat, în mod ostentativ, într-o stație de autobuz din Bacău.
Acestor cărți li se alătură volumul de proză fantastică Ultimele știri despre gepși (Editura Plumb, Bacău, 1998), trilogia utopică alcătuită din Isus la București (Utopia credinței, Editura Deșteptarea, Bacău, 2000), Adevăratul Eden (Utopia politicii, Editura Diagonal, Bacău, 2001) și Religia minciunii (Utopia rațiunii, Editura Cronica, Iași, 2002), distinsă un an mai târziu cu Premiul Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor pentru proză, romanul de dragoste Gara Milano (Editura Princeps Edit, Iași, 2004), ce a cunoscut și o versiune italiană, Formula supraviețuirii (Editura Deșteptarea, 2009), Spre Vest prin Nord Est – Afacerea Chardonnay (idem, 2012), Patru meditații despre predestinare (Editura Docucenter, Bacău, 2013), Conspirația iudaică și alte arătări (idem, 2015) și Mesaj către manechine (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2018). Este inclus, de asemenea, cu proză în antologiile Ateneul scriitorilor (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2008), Bacăul cultural – 600. Antologia Plumb, 2008 (idem, 2008), Retrospective 2 (Editura Fundației Culturale Cancicov, Bacău, 2008) și Sub semnul lui Bacovia: antologie pentru „mâine și mai mâine” (Editura Art Book, Bacău, 2015).
Din zecile de articole, cronici de artă și eseuri risipite de-a lungul anilor prin revistele Cronica, Convorbiri literare, Ateneu, Vatra, Steaua, Plumb, Meridian 27, Vitraliu, ziarele deja amintite și Tineretul liber, s-ar putea alcătui, oricând, mai multe cărți de publicistică, dar se pare că nu le-a venit rândul.
Aidoma altor scriitori, tentația politicii nu l-a ocolit, fiind ales în 1992 președinte al Organizației Județene a PAC, din care va demisiona un an mai târziu. Deși înainte de 1989 era unul dintre animatorii Cenaclului Artelor de la Casa de Cultură a Sindicatelor „Vasile Alecsandri” și al dezbaterilor organizate în propria casă, în ultimii ani s-a izolat la masa de scris, rareori ieșind din universul său, așa cum s-a întâmplat în 2015, când și-a răstignit cărțile pe o cruce în fața Prefecturii, urmând să le incendieze în semn de protest pentru penalii pseudoscriitori. Membru al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor, a putut fi zărit doar la activitățile acesteia și, din când în când, la concertele soției, pianista Ozana Kalmuski. Pasionat de natură și excursii, a valorificat timpul liber în drumeții sau incursiuni în Munții Făgăraș ori cultivându-și pământul cu flori, grâu și plante aromatice, care nu lipseau din casa refăcută cu propriile mâini și cu spiritul său de gospodar desăvârșit.
Experimentând decenii în șir Formula supraviețuirii, ne-a părăsit pe 12 iunie 2018, la Bacău, lăsând moștenire un model de luptă împotriva impostorilor de orice fel, mai multe formule literare și o operă ce abia de acum se impune a fi cercetată cu o mai mare atenție.

Cornel Simion GALBEN

Nicolai TĂICUȚU

mi se îngăduie
(carpe diem)

încă mai pot. iată!
mut clipa aceasta
prielnică unui nou răsărit
de pe lavița de la poartă
în curte, sub agud
la masa de scris

în fața zidului
(joc târziu)

mi-e toamnă peste zi…
se hurducăie o căruță pe drum
iar eu
mă hurducăi pe aleile grădinii
lovit fiind când din stânga
când din dreapta de

crizanteme albe/
și-anemici fluturi albi

crizanteme galbene/
și fructe risipite-n bălării

crizantemele cărămizii/
ce piedică îmi pun

claun bătrân
(față în față)

după o noapte lungă
de parcă ar fi fost
o noapte căzută-n altă noapte
ziua care urmează
e deghizată în claun

de la prima oră a dimineții
vine și-mi toarnă pe față
apă distilată dintr-un laborator
și zâmbet fals luat
din preajma unui dric

… eu însumi
știindu-mă bătrân
accept deghizarea
ce mă prinde ușor
și nu să râd ci
să plâng mă face

Cenaclul poeților din cer

Gheorghe ISTRATE

(11 mai 1940 – 2 septembrie 2017)

Șarpele geamăn
(ritual)

el vine din urmă mereu
și-mi cercetează umbletul –
inscripții risipite
de-a lungul unui singur drum
arareori în zori trudit desfac
îmbrățișarea pleoapelor și văd
prin mugurii luminii jocul lui
geamănul meu și păzitorul
copilul-casei pururi ieșind
din talpa piramidei noastre
el îmi măsoară faptele reamintindu-mi
că-n ceasul bun a îngropat
întotdeauna ceasul rău
că-n mijlocul luminii e
un miez de întuneric
el îmi arată sâmburul anume
din care împreună ne-am născut
el încleștând deasupra armele
eu dedesubt acoperind
busolele pământului

acum ca umbra mă urmează
cătând izvoarele de lapte
pânze ce ne spală trupul veșnic
și ne păstrează murmurul curat

o el anume cată
viața dintâi a frunții noastre
nisipul pleoapei netede
lumina sufletului nostru
ori mireasma dintâi
a marilor migrări de păsări

cărora noi înșine printre nori de cenușă
le-am urnit însângeratele aripi

Cenușa șarpelui
(lui Dumitru Pricop)

La vârsta unui sâmbure chemat
să crape-n noaptea nopților o ușă,
lovit de aștri iar m-am întrebat:
de ce miroase clipa a cenușă?

De ce pe flori cad aripi moi în zori,
de ce un om renunță și dispare,
de ce lumina veșnicilor sori
se stinge-n carnea noastră și ne doare?

Vai, Șarpe, veacul mă provoacă blând,
va trebui să intru în săgeată,
mătasea vremii să o sparg adânc
cu timpul șiroindu-mi lung în pleată.

Copilul cere-o mumă și un sân,
deși singurătatea-n buză-i curge,
el îndemnat de șarpele străbun
din carne laptele răstit și-l smulge.

Mă poartă nebunește o quadrigă
de-a valma cu-ntunericul din stea,
prin trupul lumii cineva mă strigă
și sparge reci lumini în carnea mea.

Astfel, rănit de vulturul etern
ce-mi zboară lung prin sângele fierbinte,
aud cum site uriașe cern
prin noi bătrâne trupuri de cuvinte.

Grăbiți mi-s anii. Veacul încă e.
Lumina ca un șarpe bate-n ușă.
Mă-ntorc în mine și mă-ntreb: de ce
miroase clipa totuși a cenușă?…

Dar tu
(ritual)

dar tu mama mea îngenuncheată
pe vrejuri putrede – de unde știi
că aerul miroase a primejdie
că-n plasma lui înaintează
un ochi de lancie spre sângele meu?

pe gesturile tale neliniștite
se răsucește clopotul ca o pasăre învinețită
și se aud în preajmă tălpi uriașe sângerând
ferindu-se cu greutate
să nu le strivească

Ștefan Augustin DOINAȘ

(26 aprilie 1922 – 25 mai 2002)

Inspirația

Ca pe-un înger în lesă
poetu-și plimbă
tolba cu pene de scris.

Artă poetică

Cu învierea păsărilor albe
de pe covoru-acesta oltenesc
începe și sfîrșește o legendă.
Eu însumi sînt prizonierul ei.
Nu mă-ntrebați mai mult. Strălucitoare,
ca orice astru, poate fi prezența
vocalelor, iar ceea ce rotește
în jurul lor e rod al disperării
de-a stabili contacte. Păsări albe,
negrind urzeala proprie, nu însă
și zborul…
Pe acest tărîm domnește
umbra tiranului decapitat.
Prizonier, eu nu respir decît
în amplul du-te-vino al suveicii.

Marile ore

Ce fel de milă ne dă, când smerindu-se
timpul pătrunde-n biserica lui?
Repede-și cheltuie pruncii pomana,
și râd, și se-ntorc să cerșească.

Noi, însă, nu! Noi rămânem acolo, și
clipa ne miruie palmele – jar,
pasăre, stea – și deodată pătrundem
noi înșine-n soare! și leul

rage cumplit în deșertul materiei:
forme și vămi se opresc din băut,
golfuri se umflă, podișuri aride
se-nalță pe gingașe labe.

– Nu, încă nu e-ncheiată Geneza! ne
spunem, și inima sare din piept,
rupe zenitul cu dinții, și-n lanțuri
de insule zuruie marea.

– Plină de har e Regina-ntâmplărilor!
cântă o muzică-n lucruri, și-atunci
Marile Ore se lasă hrănite-n
genunchi de trufiile noastre.

Fără de trup, niciodată identice,
lacrimi din ochiul divan, parfumând
prânzul acvilelor albe,
rotindu-și lumina pe fragede osii, –

iată-le: sunt, și voi fi! Mistuindu-ne
suie cu noi. Din biserica lui
timpul smerit ne împrăștie scrumul
pe cer, întristând cerșetorii.

Amintirea poetului

Zvelt, întețind sub asfalt o furtună
de sunete, vesel și-n grabă trecea
ca ploaia cu fluiere lungi, cu profilul
abia șlefuit de idei.

Ochi pe sub fixe pleoape poroase,
cum numai Sibiul deschide, citeau
în zodia lui, lăcrimau lângă Peștii
cu gurile pline de mâl.

O, însă ce este trecerea unui
poet, dacă nu sfâșiere și vis
cu care suav-înnoptatele Genii
își satură gravele corzi?

Tare gelos e adâncul pe tot ce-a
cuprins întru sine; și numai când, jos,
o mare iubire-și asumă tăcerea,
se naște un cântec aici.

Noi, oare noi fără gingașul sprijin
al celui răpit, am mai fi cântăreți?
Muțenia lui ne-nflorește pe limbă;
grăind, îi rămânem datori.

Iată – el trece, și-asfaltul începe
sub tălpile noastre să cânte, uimit,
și astfel noi înșine, credem, când preajma
ne judecă totuși poeți.

Interviu

Marius MANTA în dialog cu Ipod. Mitrofan TOMESCU

„Viața propriu-zisă a lui Irineu Protcenco pare coborâtă din poveștile frumoase și pilduitoare ale părinților din vechime” (Ipod. Mitrofan Tomescu, Mănăstirea Sihăstria)

Interviu despre personalitatea lui Irineu Protcenco

Părinte, vă mulțumesc în chip deosebit pentru această amabilitate de a răspunde micii noastre rugăminți, de a mai face un pas către a surprinde cu ceva mai multă claritate figura unei personalități cu totul remarcabile. Vin – cum s-ar spune – aproape de când mă știu la Mănăstirea Sihăstria, dar iată, abia odată cu înființarea noului Muzeu, am început să fiu extrem de atent la pictura lui Irineu Protcenco. Sunt convins, printre cei apropiați mănăstirii, cât și pentru pictori în general, lucrările sale fac parte de mult timp dintr-un catalog de suflet. Totuși, majoritatea îi admiră lucrările fără a cunoaște prea multe despre cel care le-a dat viață. Vă rog, așadar, să îmi spuneți cine este Irineu Protcenco mai întâi pentru familia călugărilor de la Sihăstria?

Să zicem… un pribeag cu suflet de aur, chemat și adus cu dragoste părintească în Sihăstria noastră de Părintele Cleopa, și înfiat duhovnicește, cu drag, de toți părinții ce au simțit sensibilitatea sufletului său de artist, ce căuta să reveleze, pe cât mai mult îi era cu putință, frumosul dumnezeirii, spre a atrage mai cu dulceață spre Cer pe cei doritori de iubirea dumnezeiască. Desigur că astfel și noi, urmașii de acum ai părinților noștri, îl avem ca pe un părinte, ca pe unul ce înfrumusețează minunata obște a vrednicilor și sfinților noștri înaintași, și care face parte cu adevărat din această familie cerească, după cum s-a și primit încredințarea.
Viața propriu-zisă a lui Irineu Protcenco pare coborâtă din poveștile frumoase și pilduitoare ale părinților din vechime. Între legendă și realitate, figura cât se poate de reală venea din spațiul Ucrainei, dintr-o familie nobilă. Cu studii înalte, terminate înainte de conflagrația mondială, dar supus noilor vremi și mai ales teroarei bolșevice, tânărul Irineu Protcenco ia calea pribegiei și se refugiază în sud. Cum arată, în linii mari, viața sa până la a ajunge la Sihăstria? Ioan Protcenco se naște la 8 mai 1888, în satul Novo Pavlovka din ținutul Hersonului, pe atunci în Malorusia (adică Rusia Mică), deci în imperiul Țarist de atunci (locul natal se află în Ucraina de astăzi). De mic copil, fiind interiorizat și iubitor de singurătate, iubind frumosul și dorind a-l împărtăși și altora, după clasele primare urmează cursurile școlii de pictură din orașul Herson, apoi merge să studieze la Academia de Belle Arte din Kiev, unde se perfecționează în pictarea icoanelor și a bisericilor, absolvind cursurile cu distincția „magna cum laude”.
Înțelegerea mai profundă a faptului că pictura icoanelor înseamnă de fapt o slujire latreutică a Celui PreaÎnalt, ceea ce implică o viață de jertfă a pictorului către Cel ce S-a jertfit pentru noi, o primește de la o mănăstire de suflet, unde și-a destăinuit neputința de a picta icoanele așa cum și-ar fi dorit. I-au spus: „Frate Ioane, dacă vrei să pictezi icoane frumoase și pline de har, trebuie să postești totdeauna când pictezi (adică să pictezi pe nemâncate), și să te rogi tot timpul lucrului. Și așa vor ieși icoane după cum vrea Dumnezeu”. După terminarea studiilor se stabilește în Basarabia, în orașul Chișinău, unde este foarte apreciat ca iconar și pictor de biserici. În anul 1910 se căsătorește și va dobândi trei copii. Aceștia însă – primul, nu mult după naștere, iar ceilalți doi la doar câțiva ani după nașterea lor – trec, pe rând, la Domnul.
În timpul primului război mondial, artistul primește o grea lovitură – din cauza unui accident, va pierde lumina unui ochi. Grea lovitură pentru un pictor! Dar credinciosul Ioan Protcenco se va ruga fierbinte Domnului și Preacuratei Maicii Sale, să nu lase ispita să înăbușe talantul încredințat lui de Dumnezeu. Și astfel, cel ce s-a rugat cu credință, va primi darul de a picta chiar mai bine decât înainte! Cu un singur ochi, pictorul va lucra mai târziu opere ce par aproape imposibil de realizat la un astfel de nivel duhovnicesc și artistic cu o astfel de infirmitate. Așa, rugăciunea fierbinte cu recunoștință către Dumnezeu îl va însoți întreaga viață, ținându-i ochii sufletului larg deschiși către Cer.
Soția însă nu împărtășește dragostea de Dumnezeu în asceză, în liniște și singurătate a sfântului iconar, și alege o viață mai mondenă, părăsindu-l după câțiva ani, și căsătorindu-se cu un căpitan din România – lucru pe care însă avea să-l regrete amarnic, după cum ne-au povestit părinții din Sihăstria anilor ’70, ce au auzit tânguirile – tardive de acum – ale nefericitei femei de lângă crucea ce străjuia mormântul fostului ei soț. Nu după mult timp, Ioan Protcenco se căsătorește cu o femeie într-adevăr deosebită, mult mai credincioasă, soție care va face parte de acum integral din viața sa, identificându-se practic cu soțul său – meșterul iconar – în lucrarea sa. Încet, încet sporește darul pictorului iconar de a picta „ferestrele spre Cer” (cum mai sunt numite uneori icoanele), astfel devenind din ce în ce mai apreciat și cunoscut. Astfel, este ales și președinte al Asociației Pictorilor Basarabeni; în această calitate primea comenzile pentru picturi bisericești, și mergea în fruntea unei comisii pentru recepționarea lucrărilor. De multe ori lui Protcenco îi era încredințată pictarea icoanelor mai importante din biserici, precum cele din catapeteasmă, icoanele împărătești și cea din iconostasul Maicii Domnului. În această perioadă pictează multe biserici și paraclise din Chișinău și din împrejurimi, precum și foarte multe icoane.
Valul năvălirii bolșevice însă îi va purta pe amândoi în România de dincoace de Prut, unde îi aduce Pronia dumnezeiască – atât pentru a-l scăpa pe pictor de la o deportare sigură, dar și parcă pentru a mângâia aici durerea poporului credincios împilat de comunismul ateu.
Refugiații vor găsi adăpost undeva pe lângă București. Aici, neavând pe nimeni, decât pe Dumnezeu, pictorul este nevoit să accepte anonimatul. Astfel că icoanele sale, de cele mai multe ori, sunt prezentate ca fiind realizate în Sfântul Munte Athos. Pictorul se mulțumește cu o plată derizorie, revenindu-i nu prea mult din prețul cu care acestea erau vândute. Pictează aici comenzi și pentru creștini particulari, cât și pentru împodobirea bisericilor. Dar Bunul Dumnezeu nu voia să rămână lucrurile așa. Dorea să mângâie inima îndurerată a pictorului, astfel ca acesta să guste mai mult, încă din această viață, din iubirea Sa dumnezeiască. Să se avânte cu dor în zbor mai mult spre El, pregătindu-se pentru zborul cel de pe urmă, spre lumina cea neînserată.
Pronia dumnezeiască face ca Părintele Cleopa, pe atunci stareț al Mănăstirii Sihăstria, să achiziționeze câteva icoane mici de ale sale, pentru catapeteasma Paraclisului nou construit în mănăstirea noastră imediat după război. S-a minunat mult de frumusețea lor duhovnicească, și în inimă i s-a ivit un gând: ce frumos ar fi ca întreg Paraclisul nostru să fie împodobit de un astfel de pictor! Și cum gândul persevera, iar dorința pentru acest lucru creștea, cu siguranță fiind întărită și de alți părinți din obștea mănăstirii, a pornit în căutarea pictorului. Dar spre surprinderea sa, toate drumurile către acesta păreau nu numai închise, ci chiar încuiate. I se spunea că icoanele sunt din Sfântul Munte, că de fapt nu se știe cine este pictorul, și așa mai departe. Dar Părintele Cleopa, odată ce simțea voia lui Dumnezeu, era foarte hotărât. A sporit rugăciunea, și a apelat la mai mulți oameni ce credea că îl pot ajuta. Și iată că Dumnezeu a lucrat iar în chip minunat, și l-a adus în vizită la Sihăstria pe Arhim. Teofil Pandele, ce deținea pe atunci o funcție înaltă în Ministerul Cultelor, și care avea mare evlavie la sfântul păstor de suflete de la mănăstirea noastră. Acesta a apreciat mult icoanele pentru catapeteasmă, iar atunci Părintele Cleopa i-a spus gândul său și neputința de a găsi pictorul; dar Părintele Teofil l-a încredințat că lucrul este lesne de înfăptuit, pentru că icoanele nu sunt din Sfântul Munte, nu au stilul de pictură de acolo. Și l-a întrebat pe Părintele Cleopa de unde le-a procurat, apoi au stabilit să se întâlnească peste un timp la minister, la București. Când acesta a venit la minister, Arhim. Teofil l-a chemat și pe părintele de la care Părintele Cleopa primise icoanele. Din anumite pricini – poate pentru că știa situația precară a refugiaților ruși din România –, acel părinte a negat că ar ști ceva precis, amintind iar de povestea cu Sfântul Munte. Dar Părintele Teofil a devenit tăios și i-a zis: „Te rog, dovedește-ne adevărul. Legile sunt aspre. Atât Dumnezeu cât și oamenii pedepsesc minciuna și nedreptatea. Cunoști vreun pictor de icoane în capitală?” Acela zice: „Cunosc un pictor bătrân și bolnav. Locuiește în comuna Afumați. Îl cheamă…”, „Mergi cu noi la Afumați să vorbim cu dânsul”, veni porunca fără putință de eschivat. Astfel, i-a dus până la urmă unde trebuia, și le-a arătat comoara mult căutată, pe pictorul minunatelor icoane. Când l-a văzut, ce mult s-a bucurat Părintele Cleopa… După chip l-a cunoscut că este om duhovnicesc, cu viață aleasă, și l-a rugat fierbinte să vină să picteze Paraclisul, asigurându-l că acolo va avea de toate și va fi ocrotit de tot răul, inclusiv de deportare (Ioan Protcenco, având declarată în acte naționalitatea rus, era expus oricând deportării). La care acesta, cucerit de duhul Părintelui Cleopa, zice „Dar cum rămâne cu soția mea?” Iar Părintele i-a zis: „Lasă, să vină și ea la mănăstire, și veți fi ca frate și soră, și totul va fi bine și pentru ea. O luăm și pe ea.”, „Părinte, așa să fie, a zis fratele Ioan, și Dumnezeu să binecuvinteze.”
Și așa a ajuns fratele Ioan Protcenco la Mănăstirea Sihăstria.

Într-un articol publicat în Ziarul „Lumina”, Preasfințitul Timotei Prahoveanul arăta cum Arhimandritul Ilie Cleopa avea să îl aducă la Sihăstria de la Afumați. De altfel, chiar Ilie Cleopa își aducea aminte de acest episod, odată cu mărturisirea făcută în filmul de televiziune „Fericita nefericire a unui pribeag”. Punând aceasta în contextul vieții sfințite a Arhimandritului Ilie Cleopa (care urmează să fie canonizat de către BOR în 2025), am putea vorbi despre înainte-vedere? Sigur, nu putem noi cunoaște planurile lui Dumnezeu…

Toate le rânduiește pronia lui Dumnezeu. „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El”, spune Apostolul. Desigur, după o viață cu astfel de încercări grele, limanul plin de Duh Sfânt al Mănăstirii Sihăstria a liniștit sufletul însetat al pictorului, dar l-a și ajutat să atingă deplina sa maturitate duhovnicească, și astfel a atins o desăvârșire a sa și din punct de vedere artistic, al realizării icoanelor. Calitatea «dumnezeiască» (fie-ne iertată poate îndrăzneala cuvântului) a capodoperelor Tânguirea Maicii Domnului, Ecce Homo, a Axionițelor, Hristos binecuvântând și a altor icoane lucrate în Sihăstria, face chiar să ne îndoim că ele ar fi putut fi pictate astfel în altă parte, decât în Sihăstria de atunci (sau poate, în vreun alt loc cu aceeași încărcătură duhovnicească).

Pentru că nu am studii de specialitate, îmi veți îngădui o asemenea afirmație: mi se pare că pictura poartă însemne ale picturii realiste rusești dar în același timp, paradoxal, cuprinde o trăire ce mă duce cu gândul la viețuitorii din Athos. La rândul său, viitorul călugăr prețuia în mod deosebit singurătatea. Poate mai păstrați de la bătrâni câteva amintiri în acest sens. Cum era viața iconarului în mănăstire? Care sunt de fapt, punctual, câteva din particularitățile iconografiei lui Irineu Protcenco?

Stilul picturii este academic miniatural, unii apreciindu-l ca o „sinteză între Renaștere și arta bizantină”, alții l-au considerat neo-clasic sau în alt chip. Cert este că trăsăturile realiste ale icoanelor lui Irineu Protcenco sunt transfigurate. Nu sunt desăvârșit anatomice (deși la nivelul său artistic ar fi putut realiza cu ușurință lucrări și de această factură), pentru că astfel ar fi legat mintea privitorului spre lumesc, ci transcendând prin transfigurare spre Cer, îndeamnă spre rugăciune. Nu îndeamnă spre pământesc, cu forme rotunde, «frumoase» lumește, ci duc spre cele cerești. Te înalță, te purifică; stând înaintea operelor lui Protcenco parcă admiri sufletul celui pictat în icoană, care purtând trăsături dumnezeiești, poartă mintea spre rugăciune, spre închinare. Cu siguranță, e vorba și de rugăciunea sa, dar aș zice că aici își spune cuvântul întreaga sa viețuire, însăși starea sa duhovnicească.
Să ne gândim că acest om era cu adevărat pe cruce. El picta și trăia în stare de jertfă permanentă. Bolnav, cu anemie severă și multe alte afecțiuni (unii spun că ar fi avut și tuberculoză), avea nevoie de o bună alimentație. Totuși, el postea aspru… adică nu mânca nimic când picta, și aceasta până seara. Mănăstirea îi oferea tot ceea ce ar fi avut nevoie, dar pictorul ascet se înfrâna. Nu mânca. „Frate Ioane, îi spuneau părinții, mănâncă oleacă. Cât de cât. Ești bolnav.” „Dragii mei, răspundea el, dacă mănânc, nu mai pot picta așa cum pictez acum.” Și alegea să postească, să nu mănânce nimic până pe la orele 4-5, poate chiar 6 după-amiază, numai ca să fie cu Dumnezeu când pictează. Apoi, dacă mânca, nu mai picta decât poate la veșminte, nicidecum la chipurile sfinților. Știa că e bolnav și slăbește, că se duce (pe atunci nu se găseau pastile, ci doar mâncarea îl putea ajuta), și totuși alegea ca în asceză severă să picteze cu Dumnezeu.
Mi-aduc aminte de mărturia unui sfânt părinte din vremea de atunci, Părintele Proclu, care zicea că pe când era Părintele Cleopa stareț, cei din obște mâncau doar cât să se țină pe picioare, ca nu cumva să piardă harul ce-l simțeau că «plutește» în mănăstire. Se clătinau de nemâncare, dar se simțeau în Rai. Și ca să nu piardă harul, posteau aspru (mâncarea era pe masă, dar cine să mănânce, că ei «mâncau har» prin rugăciunile Părintelui Cleopa). Așa că pictorul lui Dumnezeu se jertfea; se jertfea ca să fie plin de har, și astfel să picteze așa cum se cuvine, bineplăcut lui Dumnezeu. Nu vorbea decât foarte puțin. Avea în cimitir o bancă a lui, «banca pictorului», unde se reculegea, cugetând la cele veșnice. Nimănui nu îi era îngăduit să se apropie de el când era pe bancă. Cu rugăciunea îl ajutau toți părinții. Îl ajuta și soția sa, care se spune că, atât timp cât picta el în biserică, ea citea la Psaltire, tot cu post, ca să-l ajute cu rugăciunea. Picta și ea cu rugăciunea alături de el, împreună cu toți cei ce-l iubeau și se rugau pentru el. Câteodată ea îi prepara și unele culori, cu pigmenți din flori. Totuși, pictorul dorea să lucreze totdeauna cu culori de cea mai bună calitate, rugându-l într-adins, cu smerenie, pe Părintele Cleopa pentru aceasta.
Părintele Paisie Olaru, duhovnicul său din Sihăstria, mărturisea despre iconarul nostru: „Era un om ca de pe altă lume. Bun, blând, smerit si tăcut, că nu prea sta de vorbă cu nimeni; două-trei vorbe și gata. Ori plecai, ori te lăsa și pleca. Odată m-am suit și eu pe schele, sus la boltă. El era în lucru și când mă vede, zice: «Dacă ai venit aici, eu plec». Așa că a trebuit să cer iertare și să mă cobor. După aceea m-am gândit că lucrarea lui era dumnezeiască și că mintea trebuia să-i fie la acel pe care cu mintea și cu mâna îl închipuia. Lucra cu evlavie și credință, încât cred că și lui Dumnezeu Îi plăcea lucrarea lui. Odată, după cum spunea el în secret, într-o noapte i s-a arătat Maica Domnului și a zis: «Să știi, Ioane, că-mi place lucrarea ta».”. Așa că de aceea dorea să fie singur cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, și cu sfinții pe care îi picta, pentru a fi în comuniune cât mai strânsă cu ei, dorindu-i prezenți în sufletul său, ca astfel să-i transpună cât mai fidel și în icoană. Părinții spuneau că înainte de a picta el se ruga, și citea din Sfânta Scriptură despre scena pe care o picta, sau viața sfântului ce dorea să îl înfățișeze.
Și astfel, în această stare de trăire în jertfă duhovnicească, Bunul Dumnezeu l-a luat la Sine pe pictorul Său, chiar când picta ultima scenă mare din Paraclis, ce a rămas doar schițată: „Veniți la Mine cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”. L-a luat așa cum numai Dumnezeu știe să ia, să răsplătească o viață de bun nevoitor. L-a chemat la Sine pe când era sub mantie, a treia zi de la intrarea sa în cinul îngeresc prin tunderea în monahism, unde a primit numele de Irineu (ce provine de la cuvântul grecesc „irini” care înseamnă „pace”), spre a trece ocrotit de aripile îngerilor la pacea și lumina cea neînserată. A mers purtat de aripile iubirii dumnezeiești ca să vadă față către față pe Cel dorit, pe care cu atât de mult dor L-a pictat, să se închine Preacuratei Sale Maici sub Acoperământul căreia și-a găsit scăpare toată viața, să întâlnească pe toți sfinții pe care cu atât drag i-a zugrăvit ca să slăvească împreună pe Tatăl pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea Cea de o Ființă și nedespărțită în vecii vecilor.
Dar deși a trecut la cer, niciodată vălul uitării nu s-a așternut pe pomenirea pictorului, pentru că întreagă lucrarea sa, atât cea artistică dar mai ales cea duhovnicească – viața și nevoința sa aleasă – vorbesc cu glas mare despre dragostea sa de Dumnezeu.
După ani, la vremea potrivită, Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui Irineu, nu a rămas dator nici față de soția acestuia. A chemat-o și pe ea la veșnicele lăcașuri, și iată cum: deși multă vreme a amânat călugăria, până la urmă, din insuflare dumnezeiască, soția pictorului a cerut în vara anului 1980 să fie și ea călugărită. Dar nu avea nașă. Atunci părintele stareț Victorin, care nu dorea să amâne momentul, pentru că vedea că era bolnavă, a mers prin mănăstire, în biserică, să vadă dacă nu cumva găsește pe cineva potrivit pentru a-i fi nașă. Și prin
rânduială dumnezeiască în acel moment era în biserică o maică aflată în vizită în mănăstirea noastră, ce se închina cu mare evlavie. Iar părintele stareț a întrebat-o dacă ar vrea să îi fie nașă soției pictorului, iar ea a acceptat îndată cu bucurie. Așa s-a călugărit maica Pelaghia. La trei zile, sub mantie, a avut parte și ea de o descoperire dumnezeiască. Trecea un tren în care era fostul ei soț, Părintele Irineu. Dar ea nu avea bilet! Părintele Irineu însă i-a spus să meargă îndată la Părintele Cleopa, ca să îi dea bilet de tren. Venindu-și în fire, maica a trimis îndată să-l cheme pe Părintele Cleopa. Era ziua de Sfânta Treime (a doua zi după Rusalii), și toți părinții erau la biserică. Părintele Cleopa însă a venit imediat, și cum a văzut-o, a zis: „Maica pleacă în veșnicie!”. Și a început îndată să-i citească rugăciunile de ieșire a sufletului. Și pe când sfântul păstor se ruga pentru ea, maica Pelaghia și-a dat sufletul, mergând să-L întâlnească pe Mirele său ceresc, pe Care Îl căuta de o viață în rugăciunile sale. A mers la El în cer împreună cu Părintele Irineu, cu «trenul vieții», spre a-L slăvi cu mulțumire pe Cel pe Care L-au slujit cu credincioșie toată viața.

Ce rol și ce destin mai poate avea chipul iconic în desfășurarea unei lumi aflate într-o continuă scindare, sub provocări de naturi diferite, care aleargă fără o direcție…

Icoana, această «fereastră spre cer», dacă va fi pictată cu evlavie, se va constitui întotdeauna într-o chemare spre veșnicie, o «invitație» spre cer. Desigur, „mulți chemați, puțini aleși”. Iar cei aleși, după Sfântul Teofilact, sunt cei ce răspund întru adevăr chemării lui Dumnezeu, și astfel Acesta îi «alege» dintre cei formaliști. Este bine să amintim aici că sunt și icoane făcătoare de minuni, icoane cu mult dar, prin care harul ce izvorăște dintr-însele atrage sufletul spre Dumnezeu, unindu-l printr-o comuniune mistică cu persoana reprezentată în icoană, chemându-l spre împreună-viețuire în lumea cerească, practic mijlocind înfierea lui de către Dumnezeu. Aceasta, dacă vrea și omul.

Revenind la schimonahul Irineu Protcenco, câte lucrări aveți în Muzeu, ce a presupus aducerea lor laolaltă? Mai poate fi această colecție a Muzeului îmbunătățită? Se știe că Irineu Protcenco a lucrat icoane mici și pentru casele mirenilor.

Cele mai reprezentative icoane pictate de Schimonahul Irineu Protcenco în Mănăstirea Sihăstria se află în Paraclisul Sfinților Părinți Ioachim și Ana. Două se găsesc în Biserica Veche, iar în muzeul mănăstirii sunt peste 40 de icoane lucrate de marele pictor și ultimul său Epitaf. Icoanele din muzeu sunt praznicale (la felurite sărbători) și ale unor sfinți. O mare parte au fost recuperate din catapeteasma metocului Sfântul Mina de lângă Târgu Neamț. (Mănăstirea noastră a primit în dar în perioada interbelică niște pământ, spre a-l cultiva pentru întreținerea
obștii, unde se construise și un paraclis cu hramul Sfântului Mare Mucenic Mina, pentru folosul celor ce lucrau acolo. În perioada comunistă, acest metoc a fost realmente șters de pe fața pământului, arându-se peste el. Cu mila lui Dumnezeu, înainte de demolare, Părintele Varsanufie Lipan a luat icoanele acestea din catapeteasmă, le-a pus în saci și le-a adus acasă, la mănăstire).
Să reamintim că Părintele Irineu Protcenco a pictat nenumărate icoane, atât spre împodobirea multor biserici, cât și a caselor credincioșilor, luminându-le cu frumusețea cerească a acestora. Cu sufletul său sensibil, Părintele a pictat drept recunoștință câteva icoane și Părintelui Cleopa, una dintre acestea aflându-se în chilia muzeu a părintelui; a mai pictat și un pomelnic personal al Părintelui Cleopa, pe lemn, în care se oglindește întrucâtva nevinovăția copilărească și gingășia lumii interioare a pictorului: sfinți smeriți, îngeri în zbor, copii jucându-se pe pajiștile raiului, toți dând slavă Bunului Dumnezeu în lumina cea neînserată a Împărăției cerurilor.

Iarăși, mulțumiri pentru răspunsuri, fie ca Lumina icoanelor să străjuiască temeiurile existenței noastre!