Spații culturale nr. 94 (3)
ville heureuse
singur în „ville heureuse” „brave new world”
fără speranțe și iluzii
în fața acestor pereți goi și reci care n-au găzduit
niciodată
pe nimeni cu adevărat
singur cu desăvârșire singur în acest „ville heureuse”
printre mașinării de produs viață rose-bombon
rețete pentru surâsuri pentru ah-uri și oh-uri
made in Hollywood and Buftea
și însingurare și plâns înăbușit
singur
printre privighetori mecanice și copaci de plastic și
oameni trași la indigo
de plictiseala ucigașă
singur
în fața acestui păianjen pe care slavă Domnului nu imaginația l-a creat
întinzând pânze tot mai dese și trainice
peste ville heureuse
ville heureuse
alone in „ville heureuse” „brave new world”
without hope or illusions
in front of these empty cold walls which never hosted
truly
anybody
alone completely alone in this „ville heureuse”
among pink-life producing machines
smiles ahs and ohs recipes
made in Hollywood and Buftea
and loneliness and choking weeps
alone
among mechanical nightingales and plastic trees and people copy pasted
by the killer boredom
alone
in front of this spider that thank God is not a product of imagination
spreading his net ever stronger ever thicker
over ville heureuse
Traducere în limba engleză de
Alexandra Ioana Ivan Wasa
ville heureuse
allein in „ville heureuse“, in „the brave new world“
ohne Hoffnung und jegliche Illusionen
vor diesen nackten und eiskalten Wänden
die niemand noch
richtig beherbergt hat allein völlig allein in dieser „glücklichen Stadt” zwischen Maschinerien, die neben einem rosaroten Leben auch Lächeln-und Ach-und Oh-Rezepte
made in Hollywood and in Buftea herstellen
und Einsamkeit und stilles Weinen
allein
unter mechanischen Nachtigallen und Plastikbäumen und
Kohlepapier kopierten Menschen
aus einer riesigen Langeweile
allein
vor dieser Spinne die Gott sei Dank nicht nur unsere Fantasie erzeugt hat
die ihre immer dichtere und belastbare Netzten
über diese „ville heureuse”
ausdehnte
Traducere în limba germană de
Cătălina Bălinișteanu
Povești de călătorie
În Fortezza, spre soare apune
Cred că mai târziu am să găsesc în memorie drumul care ne-a dus aici, într-un portal al mării, Marea Cretei, din a cărui deschidere arcuită privirea a cuprins farul de la Réthymno împreună cu puntea de piatră care îl leagă de uscat. Apa avea transparențe care prin mii de suprapuneri ne dăruiau culori strălucitoare, albastru, argintiu, roz, aceasta din urmă rezultat al alchimiei soarelui înaintând lent spre apus cu albul pietrei digului și al turnului din care pleacă lumina călăuzitor-ocrotitoare a navelor călătorind în noapte. Ambarcațiuni ușoare pe valuri, turiști pe crestele digului, iar în dreapta noastră un pescar urmărindu-și imperturbabil mulineta dădeau realitate acestui peisaj de vis. Însă pașii următori nu au fost de distanțare, de desprindere, ci de adâncire în materia sa aparte, în care tavernele cu măsuțele scoase afară până aproape de atingerea valurilor, cu mirosul mâncărurilor de pește amestecat cu acela al undelor clipocind la atingerea cheiului și al micilor înotătoare zbenguindu-se în apă sub mânuțele întinse admirativ ale copiilor, împreună cu toate bărcile ancorate chemător la chei păreau să se bucure de bucuria noastră: ne aflam în portul venețian, una din frumusețile orașului, pe care Réthymno nu a obosit să o împartă cu oamenii care vin aici vara din toate colțurile lumii. Spre deosebire de protestele care au început să se audă în câteva așezări faimoase pentru atractivitatea lor turistică, nici locuitorii săi, nici cretanii, nici grecii, în general, nu dau semne, cel puțin deocamdată, că ar fi sătui, excedați de vizitatorii de vacanță.
Străbatem încet acest aproape cerc policolor al portului, absorbindu-l prin toți porii sufletului nostru, gândindu-ne la venețienii care l-au construit după tiparul splendorilor edificate pe meleagurile natale, la turcii care l-au impregnat cu aroma cafenelelor și narghilelelor lor, la refugiații care le-au urmat, la glasurile ceasului de-acum care împletesc limbi din patru zări, la oamenii care pleacă, la poveștile care rămân. Așa că pliul drumului cu surpriza unui petec gospodăresc de curte cu gard parțial în care crește, cuibărește și viețuiește nepăsător la curiozitatea trecătorilor un pâlc de gâște cu labe negre, penajul negru cu alb, gâtul alb, capul și ciocul roșii ne smulge din visare. Iubitoare a făpturilor necuvântătoare, Maruca rămâne să le observe, Tandin cu Leo, Liliana și cu mine ne încumetăm să urcăm pe dig și să înaintăm printre nesăbuiți ca noi, unii întorcându-se, alții depășindu-ne, pe piatra rămasă încinsă încă de la amiază, spre far. Nu ușor pentru nimeni, pentru mine reprezintă o adevărată încercare, astfel că privirea întoarsă spre faleza portului se confruntă cu un uriaș curcubeu de clădiri și ambarcațiuni dublat mișcător pe apă. Parte din jocul undelor cu soarele, parte din cauza emoției fiecărui pas. Tandin și Leo ne salută de pe capătul de sus al treptelor înguste care duc la ușa închisă a turnului: singurul care are cheia sa este paznicul de far.
Din nou pe terra ferma, pe uscatul gâștelor poate rude cu gâscanul lui Nils Holgersson și dacă da, poate și Maruca rudă cu băiețelul călător, pornim pe un drum care urcă, străjuit de palmieri și de clădiri năpădite de flori roz-mov de buganvillia, spre Fortezza. Aerul este înmiresmat, câte o cotitură ne dezvăluie fragmente din Réthymno și mai încântător sub poleiala luminoasă a intrării orașului sub cerul lui soare apune. Apoi, brusc, în dreapta, zidul gros al cetății începe să se înalțe masiv, impenetrabil, încât îi trecem pragul cu sentimentul privilegiului. Fortăreața Fortezza, cum i-au spus constructorii săi venețieni din veacul al XVI-lea, cea mai mare fortificație edificată vreodată de ei, a fost ridicată după planurile inginerului Sforza Pallavicini pe locul ocupat în vechime, aici, în vârf de colină, colina Palaiokastro, de legendara Rithymna, din nevoia de a apăra așezarea, după masiva sa distrugere de către piratul Uluj Ali, de următoarele, previzibilele atacuri ale otomanilor. Ar fi trebuit, colina odată întărită și Fortezza terminată în ani puțini, și datorită celor 76 800 de zile de muncă obligatorie depusă de locuitorii zonei, să adăpostească întregul oraș, dar cum rethymnioții au refuzat să-și abandoneze casele, aici s-au instalat doar administrația și garnizoana venețiană. După ce în anul 1646 otomanii au ocupat Réthymno, atacând-o surprinzător de pe uscat, nu de pe mare cum se așteptau venețienii, Fortezza a mai avut parte de un rând de ziduri de întărire, iar pe măsura creșterii populației așezării, la începutul secolului al XX-lea, de noi construcții. În timpul Primului Război Mondial a fost preferată de o nouă garnizoană, a ocupației germane. După Eliberare, rhetymnioții stabiliți aici au ales să coboare în oraș, iar cetatea a rămas pustie. În cele din urmă, adjudecată de Municipalitate, curățată de ruinele de nerecuperat, cu restaurări și exploatări culturale salutare, Fortezza, spun ghidurile și ghizii, este considerată astăzi emblema orașului Réthymno.
Alegem, într-una din clădirile rămase de cinci veacuri în picioare și reamenajată, fost depozit pentru tunuri, armament, expoziția artistei plastice Ksenia Yarovaya, absolventă a Academiei de Pictură, Sculptură și Arhitectură „Ilya Glazuvov” din Moscova, dar membră a Uniunii Artiștilor din Salonic și Nordul Greciei. Distinsă cu medalia de aur a UNESCO pentru contribuția adusă culturii grecești. În expoziție domină peisajul, Grecia este cântată cu sensibilitate în culori vii, care au, inevitabil, și ceva din cărțile poștale pe care turiștii trimiteau salutări prietenilor din țările din care veneau. Am făcut-o și noi, Niadi cu mine, când am fost prima dată în Creta, în anul 2014. Se mai găsesc și acum, sfioase alături de magneți și alte suveniruri, dar sunt tot mai puțin cei care le cer. Zecile, sutele de imagini surprinse cu telefonul și trimise, și primite cvasiinstantaneu, prin WhatsApp sunt preferate încântătoarelor dreptunghiuri cu mesaje scrise de mâna ta și cu timbrul poștal ca o pecete pe sentimentele pe care le exprimă. În continuare, pașii ne poartă în amfiteatrul Teatrului Erofili, de căutat și în absența momentelor de spectacol. De sub umbra pinilor care o străjuiesc ca niște subțiratice coloane cu umbrela rămurișului în vârf, de la înălțimea întregii coline, care este și a teatrului, priveliștea orașului, a litoralului și a părții sale de mare cu nedeslușirea marginii ți se arată în deplina sa splendoare, cu ultimele raze ale soarelui focalizate asupra lor.
Când pietruit, când stârnind colbul pământului roșu, drumul ne duce în piața centrală a Fortezzei, cu puținele urme ale edificiilor impunătoare de odinioară. Numai despre Reședința Administrativă se povestește, și documentele epocii o dovedesc, că avea două etaje, 49 de uși, 81 de ferestre, două scări, balcoane și un aer pregnant de palat renascentist. Dar tot documentele și deopotrivă amintirile moștenite evocă clipele teribile în care, cele mai multe construcții venețiene, cruțate, chiar dacă uneori cu modificări, de otomani, au căzut secerate, zidurile ca niște oameni, de mitralierele nemților. Acum piața este plină de scaune ușoare de plastic și de lucrul organizatorilor unui eveniment la instalarea scenei și a difuzoarelor, temeinic, negrăbit, ca și cum soarele nu s-ar apropia de plecare lăsând spațiul celest și terestru apropiatei căderi a serii. Nu întârziem întrebând – aici, începând cu deja vestitele Festival al Renașterii și Carnaval, mereu sunt manifestări culturale, artistice -, alegem o închinare în Paraclisul Sfintei Ecaterina din cealaltă parte a pieței, în care a fost preschimbată în secolul al XIX-lea cisterna de apă de altcândva. Iconostasul la răsărit și pereții orbitor de albi cu câteva icoane, două mese, probabil pentru pomeniri, acoperite cu pânză de asemenea foarte curată, albă. Prin ușa deschisă, lumina din urmă a soarelui se concentrează pe iconostas. Paradoxal, dacă este un termen care poate fi asociat amintirii și imaginației, la vederea acestor pereți albi găsesc în memorie elogiul adus pictorilor de biserici de minunatul scriitor cretan Pandelis Prevelakis, fiu al minunatului oraș Réthymno: „A picta o biserică sau numai o simplă icoană este o artă sfântă, deosebită de celelalte arte. Pictorul creștin nu se deosebește prea mult de un călugăr, chiar dacă locuiește la oraș și are o mie de legături cu lumea. (…) Pentru artistul ortodox icoana este un dar al Domnului, pictorul nefiind decât instrumentul genialei sale inspirații. (…) De aceea, pictorul nu-și va pune numele pe icoană și nici nu va valorifica o glorie care nu-i aparține. Și dacă întâmplător se abate de la aceste norme, numele său este scris într-un colț, ca un fel de rugăciune așternută la picioarele Domnului”. Poate pentru că eram în Creta cu doar două luni înainte de plecarea surorii și pictoriței Dany Madlen, întrebând de ierburi de leac culese de pe muntele Ida, ochii inimii se întorc spre ea, o privesc cu arsura unei dureri brusc răscolite, și o văd din nou la plecarea sa pentru totdeauna din Biserica Învierea Domnului din Bacău, biserică pictată de colegul și prietenul familiei, Mihai Chiuaru. Apoi stăruie asupra lucrărilor lui Dany consacrate „Crucii”, una dintre ele valorizând Biblioteca „Petru Comarnescu” a Sfintei Mănăstiri Voroneț. De altminteri, școlite la facultate la București sau aici, în mănăstire, de cel care a fost universitarul și muralistul Mihai Dumitru, câteva călugărițe pictează cu credință și talent icoane, iconițe. De aici, amintirea urcă până la Biserica Sfinților Arhangheli Mihai și Gavriil din Cornii Sucevei, la ceasul unui îndepărtat an 2001, în care pe o podișcă de lemn, înconjurat de schițe și lădița cu vopsele, în lumina unui reflector, sub niciun metru distanță de boltă, pictorul Ion Grigore o mai împodobea cu o steluță.
Biserica spre care mergem acum, Cattedrale di San Nicola a venețienilor, nu mai este. Otomanii au ras-o de pe fața pământului și au construit în același loc prima moschee din Réthymno, dedicată sultanului vremii, Ibrahim Han, ale cărei cupolă uriașă și înalt minaret dominau orașul. Dar și din moschee, a rămas numai baza, cu mihrabul delicat și bogat ornamentat continuând să arate direcția spre Mecca, din interior, un interior însă destinat acum concertelor și expozițiilor. Darul de care avem parte este al unor lucrări de grafică, care redau excelent persoane surprinse în ritmul războinic al celui mai faimos, spune afișul, dans cretan, pentozalis, din colecția antropologului Elena Borisova de la Universitatea din Sussex.
Privim marea prin ferestruicile fortificațiilor, până o vedem cum se deschide globului de aur al soarelui și-l absoarbe ca să-i lumineze adâncurile de-a lungul întregii nopți. Când ajungem în oraș, este rândul nostru să fim
priviți. De ochii de stele ai cerului. Sub lumina lor, și Réthymno, și Fortezza sunt mai frumoase decât sunt.
Primăria orașului Onești, Consiliul local Onești, Societatea cultural-științifică „Vasile Alecsandri” Bacău, Uniunea Scriitorilor din România, filiala Bacău și Biblioteca municipală „Radu Rosetti” Onești au organizat, în perioada 16-18 mai 2024 Reuniunile culturale „Alecsandriada”, ediția a VIII-a. Au avut loc simpozioane, comunicări științifice, vizite la mănăstiri, slujbe de pomenire pentru scriitorii plecați la cer, programe artistice susținute de elevii și, la final, o festivitate de decernare a premiilor ediției.
Alecsandri – actualitate tematică
Pe 9 aprilie 2024, s-au împlinit 174 de ani (9 aprilie 1850), de când, la Teatrul Național din Iași, se juca în premieră absolută Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă de Vasile Alecsandri. În rolul Chiriței, actorul Matei Millo.
În zilele noastre și judecând piesa după canoanele corectitudinii politice, confruntarea din scena întâi a primului act, construită pe comicul de etnie, cu Ioana țiganca și slujitorul de la vama Păcurari încercând să se pună de acord în privința numelui Chiriței, ar trebui cenzurată ca ofensă adusă unei minorități etnice. Chiar mă mir că încă nu s-a intervenit asupra textului, oricum scos din toate manualele de literatură și prezent mai mult în broșurici și în tomuri de istorie literară pe care nimeni nu le mai consultă. Nici teatrele nu par a se înghesui să mai păstreze piesa în repertoriu, nemaifiind ea de actualitate.
De fapt, temele abordate de Alecsandri sunt o constantă a vieții noastre, mai ales tema luptei dintre vechi și nou: adoptarea formelor fără fond, maimuțăreala (în parte amuzantă) a unor obiceiuri occidentale – veșmintele se croiau după moda pariziană, ca și limbajul, tot mai împănat cu franțuzisme – se petrec în continuare după același tipar, persiflat de poetul de la Mircești. După Revoluția de la 1848, grecismele și turcismele pierdeau teren în fața noului, adică a importului de franțuzisme, tot astfel cum, de ceva vreme, luptăm pentru transformarea limbii noastre în romgleză; lumea se emancipa, credea că se modernizează, în primul rând la suprafață, renunțând, nu fără scandal, la costisitoarele și incomodele piese de îmbrăcăminte orientale, ca și la bărbile falnice ale boierilor. Bărbierii și croitoresele aveau mult de lucru, exact ca în zilele noastre, deosebirea fiind că, între timp, au devenit hair stiliști și fashion stiliști, numărul saloanelor de înfrumusețare și al caselor de modă fiind depășit doar de numărul de săli de joc pe cap de locuitor.
„Mangosiți” avem și acum, dar se numesc cocalari și pițipoance, iar „fuck” l-a înlocuit cu succes pe „carnacsî!”, că nu mai suntem la porțile Orientului, ci în UE și NATO. Voluminoasă, zgomotoasă și iute la mânie, cu „istericale grecești” și cu un debit verbal de invidiat, Chirița are urmașe pe care numai cine a renunțat să se uite la oricare canal Tv și nu are cont pe duzina de rețele sociale virtuale nu le (re)cunoaște. Ca și ele, viitoarea isprăvniceasă are ceva statut social, nu ca mojicii – pardon, „sarakiile” – și e mândră de el, e pașaportul ei spre înalta societate păzită tot de „gulerați cu săbiuțe”, respectiv de mascați cu pistoale automate, spray lacrimogen, cătușe, camere de filmat și alte dotări cu mare priză la public.
Ca și pe vremea „neneacăi”, instituțiile publice funcționează prost, transportul dintr-un loc într-altul se face rudimentar, plus că prima zăpadă le ia mereu pe autorități prin surprindere; ca și pe atunci, mijloacele de transport eșuează în nămeți, șoferii au rămas cu mentalitate, limbaj și atitudine de birjari, preferința pentru alcooluri tari a fost transmisă din generație în generație, în ciuda succesiunii de coduri rutiere, iar beizadelele, tot alintate, nu mai cântă la minavet și nu se mai dau pe gheață, copilărește, ci merg în cluburi de noapte ca să tragă zăpadă și liniuțe pe nas, căci de la Guliță la Jack, James ori măcar Alex au trecut aproape două secole. Și tot ca pe atunci, blocarea în trafic generează crize de nervi, înjurători și alte manifestări de violență ca expresie a unei nemuritoare stări de „normalitate” socială. Profitori apar peste tot, căci Bondici (coțcar ieșean) și Pungescu (coțcar bucureștean) au lăsat urmași nu numai literari.
Schimbată – și nu neapărat în bine – este relația dintre părinți și copii: mamele nu mai sunt atât de amatoare să-și mărite bine fetele, adică să scape de pietrele din casă, operațiunea simplificându-se prin exodul odraslelor în alte țări ori pe „focusarea” pe carieră; cu alte cuvinte, în epoca așa-zis modernă, condiția femeii a suferit transformări drastice. Dacă adăugăm procesul de efeminare a bărbaților și dependența lor de banii părinților, până dincolo de vârsta acceptabilă, putem constata disoluția paradigmelor tradiționale. În timp ce fetele își clamează independența, băieții dobândesc statut de pietre în casă, ceea ce banul Grigore Bârzoi și consoarta dumisale n-ar fi acceptat niciodată.
Împănată cu cântecele comice oricum mai valoroase decât manelele zilelor noastre, comedia lui Alecsandri sancționează (aparent veselă) lumea artificială care lua locul unei lumi obișnuite cu ignoranța, bezna, regimul concentraționar, obediența în fața puterii de orice fel ar fi fost ea și, mai cu seamă, bazată orbește pe credința în noroc. Lumea de atunci, în care totul se petrecea sub semnul întâmplării, fără urmă de plan (omenesc sau divin), în care răul era suportat foarte bine și binele foarte rău și absolut totul, începând cu lucrurile grave, nu merita să fie luat în serios, seamănă izbitor cu lumea în care trăim. Vorba cântecului: „Neneo, mă crede, viața-i un stos,/ Lumea o masă cu postav verde./ Tot meșteșugu-i de-a juca gros;/ De-a punta bine și… de-a nu pierde!”.
Valeria MANTA TĂICUȚU