CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 94 (1)

Petrache PLOPEANU

Sociologia urii colective

Motto:
„Istoria ideilor e istoria urii însinguraților”. (Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, București, 1992, p.7)

Este bine de știut ce înseamnă cei doi termeni idee și ură. Primul: IDÉE, idei, s. f. 1. Termen generic pentru diferite forme ale cunoașterii logice; noțiune, concept. 2. Principiu, teză cuprinzătoare, teză fundamentală, concepție, gândire, fel de a vedea […] Din fr. idée, lat. idea. (sursa: DEX ’09 (2009)).
Al doilea: ură1 sf [At: BIBLIA (1688), / Pl: uri și (îrg) ure / E: drr urî1] 1 (Îoc iubire) Sentiment puternic (și statornic) care îndeamnă pe cineva să-i dorească răul cuiva Si: (îrg) urâciune (2), dușmănie, vrăjmășie. […]
(sursa: MDA2 (2010))
Nu am copiat toate notele definitorii ale acestor termeni, ci doar pe acelea care sunt în concordanță cu contextul motto-ului de mai sus. Precum se poate vedea foarte ușor, Cioran înțelege aici ideea implicată de cunoaștere, ideea filozofică, iar în privința urii, lucrurile sunt clare în legătură cu sentimentul puternic – și statornic – care îndeamnă pe cineva să dorească altcuiva răul.
A vorbi despre istoria ideilor înseamnă de fapt a vorbi despre istoria filozofiei, iar a vorbi despre istoria urii presupune a vorbi despre teoria și practica urii de-a lungul timpului. Unde s-ar putea întâlni cele două exprimări, istoria ideilor – istoria urii, ele între ele și apoi cu cei însingurați? Nu va fi nevoie de o multitudine de dovezi, ci doar de câteva, luate cu titlul de exemplu din diferite epoci istorice: Antichitate, Evul Mediu, Epoca Modernă și cea Contemporană.
După Socrate, ura derivă din irațional potrivit principiului său că orice rău se face datorită ignoranței, în timp ce Aristotel vorbește despre responsabilitatea individuală atunci când este vorba despre pasiuni precum ura. Din dezbaterea tezelor celor doi se ajunge la necesitatea celui de-al treilea om care poate judeca ura și pe cel care urăște, identificarea acestuia fiind deja o sancțiune. Pornind de aici, R. Ogien consideră că „Ura nu se resimte de către prima persoană, cea care urăște, ea este imputată celei de-a treia persoane, în termeni inevitabili morali”. Spinoza vorbește de asemenea despre iubire și ură. El susține ideea că dacă sufletul omului este afectat de o pasiune rea, precum ura, atunci se poate realiza un echilibru sau chiar o anulare a pasiunii care afectează sufletul substituind-o sau adăugându-i o idee adecvată sau mult mai larg, punând în locul iubirii și al urii, singură, iubirea de Dumnezeu. Omul devine activ, gândind, în loc să rămână pasiv, imaginându-și. Acesta ar fi secretul unei vieți fericite (Spinoza, Etica). Pentru David Hume ura este o experiență internă incomunicabilă unui terț care nu a trăit-o. Ura poate fi identificată cu referire la cauzele sale și la obiectul ei. Cauzele pot deveni totuna cu obiectul urii, acestea contopindu-se la un moment dat. Pentru filozofii cognitiviști (sau ai minții) precum Descartes, Ludwig Wittgenstein, David Braddon-Mitchell, Frank Jackson, Daniel Dennet, Gilbert Ryle, latura emoțională se estompează în favoarea unei legături de cauzalitate cu credințele: dacă eu cred că Unul m-a jignit, îl urăsc, dacă eu învăț/ajung să cunosc că nu există, această negare mă liniștește.
Am văzut după acest sumar că există dovezi peremptorii despre istoria ideilor ca istorie a urii celor însingurați, deoarece ura este o relație între doi indivizi, unul urând, iar celălalt fiind urât, dar fiind necesar un al treilea om care să conștientizeze din exterior relația respectivă. Acum, încercând să nu fiu negativist și să văd pretutindeni numai ură, voi face abstracție de istorie, cantonându-mă în prezent, adică în sociologie. Așadar nu mai este istorie, ci sociologie, nu mai există idei, ci realități, nu mai există ură și însingurați, ci iubire și colectivitate. Singurătatea creează ură, colectivitatea creează iubire. Exprimarea cioraniană se va transforma astfel: Sociologia realității e sociologia iubirii colective. Și nu mă pot abține să nu mă duc cu… ideea, la filmul Parfumul: povestea unei crime (o coproducție franco-germano-spaniolo-americană produs sub regia regizorului german Tom Tykwer), unde în antepenultima scenă are loc, din iubire, dar o iubire stimulată artificial, o acuplare generală și fără opreliști între toți spectatorii adunați să se bucure de spectacolul unei bune execuții! Dar oare așa să fie? Sociologia realității noastre, cea de toate zilele, să fie o sociologie a iubirii colective?
Intrând pe tărâmul logicii cioraniene vom reface silogismul ales ca motto și-i vom adăuga silogismul în oglindă derivat din primul. Astfel:
„Istoria ideilor” [este filozofia]
[filozofia este o creație a] „însinguraților”;
[însingurații] urăsc;
[filozofia este un rezultat al „urii”].
Și silogismul în oglindă:
Istoria realității actuale este sociologia;
sociologia este o creație a existenței colectivităților;
colectivitățile iubesc;
sociologia este un rezultat al „iubirii”.
Pentru că acceptăm premisa lui Cioran că însingurații urăsc, acceptăm și inversa, colectivitățile iubesc, cu același grad de relativitate. Care să fie acei factori care i-ar lega pe singuratici de ură și colectivitățile de iubire? Socializarea: fie lipsa socializării, fie existența socializării determină caracterul individului, în sensul izolării de ceilalți și al apariției unor sentimente de respingere sau dimpotrivă a apropierii de ceilalți și acceptării lor. Și atunci cum se explică marile revoluții din secolele al XVII-lea – al XIX-lea, cele două din Anglia, revoluția americană și cea franceză, revoluția europeană de la 1848 etc.? Dacă ar fi existat această sociologie a iubirii de care vorbim aici, ar mai fi fost posibile aceste revoluții? Sau a fost vorba mai degrabă de o sociologie a urii unor colectivități (clase sociale) îndreptate împotriva celorlalte? Mai degrabă așa au stat lucrurile atunci și se pare că așa stau și acum în multe dintre locurile de pe planetă!
Și, desigur, și în România. Schimbarea de regim din România din 1989 a fost numită revoluție. În analiza unei revoluții pe lângă pretext, cauze, obiective, realizări trebuie identificate și colectivitățile participante și liderii revoluției. În cazul României se pare că există doar lideri, colectivitățile participante dizolvându-se în noaptea conspirației. Că este așa, o dovedesc acțiunile din justiție îndreptate de atunci încoace împotriva majorității liderilor ridicați la sfârșitul lui decembrie 1989 în fotoliile puterii. Unde sunt acele colectivități care au înlăturat regimul comunist? Unde sunt acele colectivități afectate de către revoluție? Se pare că în România a existat doar un grup de lideri conspiratori sprijiniți din afară de sovietici/americani, colectivitățile angrenate în eveniment fiind doar una, masa uriașă a poporului român, care a fost situată în mod deliberat în tabăra adversă liderilor, de orice culoare politică au fost ei.
În acest context, a existat în România o colectivitate care iubea vechiul/noul regim? Regimurile politice din România, de când s-a constituit statul național român la 1859 și până în zilele noastre, nu sunt iubite de către colectivitatea poporului român. Ceea ce au creat ele de-a lungul timpului a fost în cel mai bun caz, indiferență și în cel mai rău caz, ură. Iar regimul actual, la fel. Indiferent că la putere se găsește un partid sau altul, un partid considerat mare sau unul de buzunar. În România nu a existat niciodată o sociologie a iubirii, colectivitățile nu și-au iubit conducătorii, poate cu excepția lui Cuza și nu-și iubesc conducătorii nici în zilele noastre. Sondajele care se fac se feresc să introducă între întrebările puse celor chestionați, subiecte care ar dezvălui sentimentele românilor față de unul sau altul dintre partide, sub forma: „Care este sentimentul cel mai puternic pe care îl aveți față de partidul x? Sau y? Sau față de personalitățile a, b, c…
Și alegerea urii ca sentimentul cel mai potrivit pentru a-și exprima atitudinea este foarte probabilă. Vorbim aici de o sociologie a urii și nu a iubirii pentru că niciodată conducătorii României, mai mult sau mai puțin autoritare/totalitare, mai mult sau mai puțin democratice, nu au făcut ceva pentru acest popor pentru a fi iubiți. Filozofii antici se raportau prin al treilea om la ideea morală. La ură, de asemenea. Aici avem liderii și poporul. Dar și o situație paradoxală: și cei dintâi, și cei de pe urmă urăsc partea cealaltă. Cine ar fi acel al treilea om capabil să observe acest sentiment care macină România, dintotdeauna? Nu cred că există. Și pentru că nu există, această sociologie a urii continuă să facă ravagii în societatea românească și probabil va continua încă multă vreme de acum încolo.
Și ca întotdeauna la români, alegerile politice sunt încă un prilej pentru ca ura să devină evidentă cu orice ocazie și pe toate canalele de comunicare. Sociologia urii se transformă într-o politică a urii, într-o mass-media a urii, într-o economie a urii, într-o iubire a urii.
Aceasta este esența actuală a poporului român: iubim ura!


Paul SPIRESCU

Marginea mea dinspre tine

Ard putregaiuri divine în sângele meu
stelele-s plânse de ierburi în noapte departe
dacă ridic o lumină fandând printre fluturi
marginea mea dinspre tine se zbate a moarte

dacă tăcerea din noi zămisleşte nepoţi
cu chipuri de sfinţi monstruoşi delirând prin altare
marginea mea dinspre tine ne-nghite pe toţi
apoi se-ntunecă şi moare

dacă-mi atingi rătăcirea c-un deget ori dacă
sângele meu în sângele tău se îneacă…


Întâiul cântec de adormirea fluturilor

Nimic nu scapă încrâncenărilor, iubito.
Vocalele tăcerii auzul ni-l vânează.
Pe bulevardele înzăpezite ale somnului
se plimbă o stafie cu privirea trează.

Azi-noapte ne-a visat un înger. Cerul
îşi varsă constelaţiile în pământ.
Se pregăteşte furtul fără seamăn
al unor păsări care nu mai sunt.

Hangiul doarme c-un pumnal în tâmplă.
Noi stăm la mese cenuşii şi bem
tămâie. Dar e frig şi ne cresc aripi
ca de-un blestem, ca de-un blestem, ca de-un blestem…

***

Această ploaie de stele căzută
peste creştetul meu;
această agonie care vine
tocmai din miezul lucrurilor.
Această dumnezeiască neputinţă
de a fi
această învolburare
a Lacrimei!


Sorin BURLACU

DESPRE OAMENII IUBITORI DE LIBERTATE.
O ETNIE PE CARE TREBUIE SĂ O CUNOȘTI ÎNAINTE DE A O JUDECA

Istoria socială se pare că, de câteva decenii, a căpătat o dezvoltare. La motivele acestei creșteri de interes, de natură internă, se adaugă și unele determinații, cel puțin în țara noastră, mai cu seamă din sfera politicului. Tot politicul, cum a fost în perioada totalitară, a omis de cele mai multe ori sau chiar a ocultat, distorsionând unele teme de istorie socială, temându-se de lipsa unor soluții în rezolvarea unor cazuri cum sunt, încă, minoritățile.
Din această categorie fac parte, în mod evident, țiganii/rromii. Interesul pentru istoria, situația și destinul lor nu a încetat să se manifeste în sec. XX, chiar și în prezent. Pornind cu Kogălniceanu (1837) până la George Potra (1939) și adăugându-l și pe Viorel Achim (1998), istoria rromilor a fost explorată secvențial sau ca ansamblu aparte, cu apel la lingvistică, etnografie, folclor, antropologie, domenii necesare pentru o bună definire a acestui complex etnocultural și încă insuficiente.
Unul din elementele pe care majoritarii l-au respins, în orice zonă a țării și cu care rromii au fost catalogați de-a lungul timpului, a fost nomadismul care s-a diminuat mult în ultimii ani. A apărut chiar o modernizare în viața și grupurile acestora și, cu toate acestea, trăind îndelung la marginea societății, disprețuiți și oprimați, țiganii au ajuns să aibă o psihologie specifică, de minoritari.
Din nefericire, în afara unor studii mai curând de lingvistică și etnologie și a câtorva articole sau lucrări de popularizare, lucrări despre trecutul populației țigănești nu prea au existat până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial.
Prima sinteză științifică apare în 1939 sub semnătura unui cunoscut al mișcării de emancipare a acestei etnii în perioada interbelică, George Potra: ,,Contribuții la istoricul țiganilor din România”, apărută la București, la Fundația Regele Carol I, 1939. Lucrarea a adunat în paginile sale o anchetă sistematică asupra trecutului țiganilor de la noi, folosind tot ce se scrisese până atunci, adăugând o serie de documente inedite ale acelor vremuri.
George Potra, în volumul amintit, își bazează și își motivează interesul pentru istoria țiganilor din trei perspective: ponderea numerică în spațiul românesc, cantitatea de documente scoase la lumină despre etnie și inexistența altor studii de calitate despre rromi. Lucrarea astfel construită aduce argumente legate de originea și numele acestora, prezența în țările române prin documente, onomastică și toponime.
După 1989, istoricii au reluat eforturile de reconstrucție a trecutului populației rrome. Prima și una dintre cele mai importante sinteze asupra trecutului acestei etnii apărute în această perioadă, pe care o deține și Biblioteca Județeană ,,V. Voiculescu” Buzău este: ,,Țiganii în istoria României”, de Viorel Achim, apărută la Editura Enciclopedică, București, 1998.
Lucrarea aduce o cantitate extrem de importantă de informații din trecutul îndepărtat, dar aduce și reconstituiri din istoria mai recentă, legate de mișcarea de emancipare din perioada interbelică, din vremea regimului Antonescu, dar și din comunism.
De la autorii Lucian Nastasă și Andreea Varga din studiul ,,Țiganii din România” (1919-1944) realizat în 2001 la Cluj, am aflat că lucrări importante în domeniu au mai realizat C. Zamfir (,,Țiganii între ignorare și îngrijorare”, București, Editura Alternative, 1993), Filip Etveș (,,Rromii, un neam indian”, Deva, Editura Destin, 2000), Viorel Cosma (,,Lăutarii de ieri și de azi”, ed. a II-a, București, Editura Style, 1996), I. Bolovan (,,Considerații demografice asupra țiganilor din Transilvania la sfârșitul veacului XIX”) și alte câteva lucrări care au cuprins abordări despre istoria țiganilor de la noi.
Nu în ultimul rând, ca personalitate a zonei noastre, ca istoric cu o importantă activitate dedicată Buzăului îl amintesc pe Alexandru Gaiță, cu un studiu important în domeniu cu titlul: ,,Țiganii. Cinci secole de istorie la Rm. Sărat, Buzău și Mizil”, apărut în ,,Arhivele Prahovei”, 1999.
Multe din lucrările amintite se încadrează interesului tot mai accentuat față de comunitatea rromă, atât prin racordarea la preocupările europene, cât și datorită faptului că emanciparea lor, care a pornit spre sfârșitul sec. XIX, a dus la prea mici progrese. Chiar dacă, încă din prima jumătate a sec. XX, s-au implicat în progresul etniei nume sonore de intelectuali români (Gala Galaction, F. Brunea-Fox, Dimitrie Anghel), țiganii au rămas în societatea românească, ca un element extrem de detașat, la periferia urbanului. Țiganii nomazi, rezolvarea acestei probleme prin integrarea lor socială, au constituit o problemă pentru orice stat modern, dar mai ales pentru noi, lângă care s-au adăugat problemele etnicilor evrei și maghiari.
În studiul ,,Țiganii din România (1919-1944)”, realizat de Lucian Nastasă se amintea de F. Brunea-Fox, unul din marii condeieri ai perioadei, care remarcă în ,,Memoria reportajului” în 1985: ,,paradoxul acestui veac saturat de progres și de cultură”, care lasă în umbră, în barbarie, primitivitate și promiscuitate, o întreagă categorie umană, țiganii”. Acesta mai nota: ,,Pentru niscai metafore poetice, țiganii diblei și ai baladelor trebuie păstrați de dragul contrastului, de dragul imaginilor turistice”.
Cei care au încercat, în mod real, o rezolvare a situației lor au fost chiar țiganii. În aprilie 1933, un important personaj al etniei, Calinic I. Popp Șerbănoiu a pus bazele ,,Asociației Generale a Țiganilor din România”, care, prin ,,Apel către toți țiganii din România”, își propunea două direcții de soluționat pentru etnie. Prima era de ordin cultural și făcea referire la înființarea de grădinițe pentru copii, acces la educație, pregătire profesională calificată, fondarea unei Universități populare țigănești, editarea unui periodic propriu, cultivarea tradițiilor. A doua direcție de soluționat era de natură socială și făcea referire la înființarea de cantine populare, a unui spital, a unor cămine pentru cei fără locuință, înființarea de organisme financiare de ajutor financiar, asistență medicală și juridică gratuite, intervenția pe lângă autorități pentru sedentarizarea țiganilor nomazi prin împroprietărirea cu loturi de pământ.
După nici șase luni, între principalii lideri apar disensiuni și în septembrie 1933 apare ,,Uniunea Generală a Romilor din România”, nou înființată sub conducerea lui A. Lăzărescu-Lăzurică și îi ia locul celeilalte asociații. Despre Lăzurică se spune că era țigan de origine și prosper om de afaceri bucureștean și care a semnat câteva articole în acea perioadă în „Universul” și „Adevărul literar”. Acesta a fost primul care a reușit să convoace, la 8 octombrie 1933, primul congres al țiganilor din România și să fie ales „voievod” al acestora. Imediat după constituire Uniunea a fost susținută de Biserica Ortodoxă Română prin patriarhul ei de atunci, Miron Cristea. În același congres, ca președinte de onoare a fost numit Grigoraș Dinicu, descendentul unei importante familii de virtuoși lăutari, care era și absolvent al Conservatorului din București.
Ca un ultim amănunt trebuie amintit că în acea perioadă Lăzărescu-Lăzurică s-a impus pentru prima dată utilizarea noțiunii de rrom în locul celei de țigan, care în limba etniei însemna „om”, „bărbat” și a cărei semnificație a fost extinsă la „om iubitor de libertate”.

(continuarea în numărul următor)


Lucian MĂNĂILESCU

TÂNGUIREA LUI IOSIF

Îţi mulţumesc, Doamne,
pentru robie, pentru nopţile albe
şi pentru zilele negre!

Acum, când fraţii mei mă pândesc
fără să mă vadă,
fiecare deget al meu
e sarcofagul unui faraon.

Dar copilul din mine plânge
în fântâna secetoasă…

Iată, fraţii mei încarcă
vântul pe cămile
şi pleacă spre Canaan.

Acolo unde bătrânul meu tată
ascultă turma de capre
rumegând întunericul…

PLANETA MAIMUŢELOR

M-am întors din marea
călătorie prin Univers…

Cât să fi trecut de la
plecarea spre pajiştea verde
şi spre râul şerpuind
printre stele ?
Ceasul relativităţii
indică erori astronomice,
cine să poată răspunde?

Privesc prin hublou
Planeta din inima mea
şi aterizez, în cele din urmă
în ruinele viitorului
printre maimuţe şi gesturi ostile.

OAMENII ARBORI

Oraşul e aproape pustiu, au rămas
numai bătrânii arbori
care îşi beau cinzeaca
de frunze, închinând pentru
milostivenia noilor zei…

Şi în curând vine iarna
şi zăpezile îi îngroapă
în cerul albit de spaimă
al frunții.


In memoriam

Ion BELDEANU

(22 august 1939 – 13 aprilie 2024)

Să vezi cuvintele cum

Încerc să accept ceea ce se întâmplă
ca și cum nu despre mine
ar fi vorba
neputința, tăcerea și celelalte compromisuri
o pendulare între ironie și aversiune

Înfățișarea mea amintește
amprentele asfaltului peste care
se perindă nenorocita de realitate
ce nu mai captează
nici interesul marinarilor mahmuri

Altfel zis, viață pe o margine de scenă
când trebuie să visezi și vei visa
un oraș debusolat
pentru ca deschizând cartea
să observi cum cuvintele se clatină
asemeni sângelui tău nedumerit.


Cont la speranță

Poți chema noaptea
ea îmi poartă surâsul decapitat
nici nu știu de ce ar trebui să-ți povestesc
despre aceste calendare
prin care colcăie neputința

Acum stau suspendat între firul de iarbă
și cuvântul ce își leagănă lațul în vânt
și întreb, mereu mă întreb:
„Eram eu cel care fluiera
peste câmpiile speranței?”

Doar exerciții, sunt simple exerciții
de amețire a caprifoiului

e ca și cum aș asculta pianele acestei
dimineți/ până mi s-ar face dor de mine.


Iarba urcând

Dar nimic nu mai e de văzut
în sălile muzeului de flori
numai meri sau poate cămașa de noapte
din care cântă cele șapte coroane
pentru ispitele noastre uitate

Am să sar în coama unui cal
ca și cum aș evada din moartea
minuțios pregătită
povestește și spune-mi dacă
îmi stă bine când zbor
dintr-o întâmplare în alta

Ce frumos se aude iarba cum urcă
din nou va ploua peste zile și clipe

Acum, iată, se face seară și încep întrebările
eu am să ies să le aud venind

Dar dacă n-am să știu să răspund?


Dintr-o dimineață în cealaltă

Veneam să-mi recunosc urmele
ce taie orașul în două
vreme în care auzeam potârnichile
mascând într-un fel întrebările

Acolo e dangătul amiezii
ziceam și alergam peste clopotele albe
ale bisericii neadormite
în vreme ce calul ieșea
spre a-și recunoaște pietrele

Ce bine-i când nu te cunoaște nimeni
am adăugat zăngănind silabele
după care iar călăream
dintr-o dimineață în cealaltă.


Voal pentru spălat privirea

n-am nimic pentru mine, nici o mărturisire
poți așadar asculta
ori chiar poți încerca să le prinzi

Adevărul e că nu-mi mai amintesc nimic
nici de iarba de ieri
nici de nostalgia lui octombrie
când degetele bat depeșe

pentru cei plecați

Nu mai rămâne decât culoarea porumbelului
altfel zis aripile lui zănatice
nu-i așa?


Despre singurătate

Levitație în marginea ferestrei
într-acolo unde privirile mele întârzie
altfel zis somnolența își menține
prelungirea

Nimic nu mai amintește de ieri
Dar tu de ce trebuie să te miri?

Iată-mă învelit în cămașa copacului
ce miroase încă a frunză și a tăcere

Mă întorc și strig: sunt aici
dacă dorești vei găsi
o masă albastră
pe care îți voi descifra revenirea

În definitiv fiecare își amăgește
în felul său singurătatea.


Imaginați-vă

Nu știu de va fi să schimbe mișcarea
ea îl poartă și-l nimerește
mă mir și n-am cum să strig
imaginați-vă o dimineață de vară
peste care dintr-odată
se lasă întunericul
mai exact o catedrală
iar dincolo de ea
cuvântul așadar cuvântul
și nimic altceva

Voi scrie acum
despre vremea cea clară deci
poți adormi și atunci
începe lecția de catehism
cu diversele ei istorii
din care bla bla bla
nimic nu se va alege.


Dimineața trandafirului

Poetul se trezește și își aprinde țigara
abia atingându-l viața trece
într-o relație disfuncțională

„Mă vei pierde, mormăie el. mă vei pierde
inconfundabilo”

Paginile se resfiră, iată dovada
că nu e nimic de văzut

doar dansul orelor
până la capătul penibilei întâmplări

Ce solemnitate totuși
să aștepți clipa
când înflorește trandafirul.


Această după-amiază

Această după-amiază nu-mi produce
nicio încântare
această după-amiază împarte fluturi
pentru casele fără ieșire la mare
și bate potcoave în mai toate pragurile

Dar nu voi exclama, priviți-mă cum ard
mistuit de cuvinte deși mi-e sete
și cei care trebuie să audă
abia se mai văd din pădurea lor de sticlă

Și gloria? Ce culoare are gloria?
Dintr-odată viața adie valsând un vis colorat
un vis fără margini
de-ți vine s-o iei agale
de-a lungul florilor de coada cocoșului
și să nu te mai întrebi
dacă nu cumva e marți și dacă într-adevăr
ești ceea ce vrei să pari.


Semn de întrebare

Iar nesuferita zvârcolire a ploii
și sâcâitoarele uimiri izbindu-mă

A fost o vreme. Oare a fost o vreme?
Călărețul fără cap și azi mai aleargă
nimerind fără greș cârciuma
cea galeșă unde netezit-am și noi
carele Paradisului

Aud cântecul tău venind clătinat ca un miel
o câmpie de speranțe, un spectacol fragil
așezat noaptea sub pernă

Frigul devine emoție și caprifoi
În asemenea ape am privit și încă privesc
nedeslușind
decât susurul cuvintelor

Și apoi?

(Din volumul „Dimineți fără glorie”, Ed. Opera Magna, Iași, 2011)

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share