Propoziții pretențioase – Apuntat
În momentul acela te lași. La ce carcalaci are sângele familiei….
Îți juri că este imposibil. Pe unde să dea? Și uite, în singurele cazuri când ți se poate întâmpla o asemenea rușine sunt cele unde ești nevoit să crestezi tabla, deși, dacă ar fi posibil, n-ai ciupi falțul absolut deloc, l-ai lăsa intact și pe la fostele găuri unde te tot sforțezi să găsești tablelor cutate o poziție corectă și nu-ți iese dintr-o încercare. La noi totuși rare. Una la cincinal sau deceniu, de o ții minte întreaga viață. Pricină de te pică-n apraxie chit că numai pentru câteva minute.
Și ne-am încălecat pe „șaua” de omăt, inconștienți în cel mai înalt grad. Ne bazam pe trăinicia parazăpezilor, oricât ar fi suferit de pe urma greutății puhoiului, ne închipuiam noi, acolo, un șurub din cele patru ale fiecăreia, dintre cele 25 de bucăți montate anterior, să fi trecut maxim doi ani de atunci, dacă rămânea, tot am fi câștigat trei secunde până să găsim o soluție de salvare. Aiurea. Era suficient să o ia puțin la vale și parazăpezile ar fi fost măturate de greutatea avalanșei. Am lopătat calm eu și Cristi și-n cinci ore am coborât tot pe trotuar, supravegheat de domnul Trufașu, nu de alta, zăpada ușoară, dar tasată de greutate, cu 9,8 m/s2 și de la pe puțin etajul trei de bloc, mi ți l-ar culca pe pieton într-o fracțiune și-ar da cu gura de caldarâm. Ba ne și dezechipasem de surplusul de haine, încălziți de atâta efort. A nu se crede că afară, la început de ianuarie, era cald. Da, soarele era îndrăzneț la vedere, dar toată zăpada căzută, rămasă în strat considerabil pe stradă, „emana” frig de la minus 5 la -10, cât să înghețe instantaneu mâinile pe lopată. Nu-mi aduc aminte cine ne luase peste picior amical de pe trotuarul opus, cu nu știu ce apropou, nici ce replică magistrală am formulat și dacă, suplimentar, l-am invitat să ni se alăture, îmi amintesc totuși că rămăsese fără apărare și replică cătându-și de drum cu refuz categoric gestual cum că nu urcă. Se uita lumea cruciș la noi, ba mai împărțeau și cruci mici până în capul pieptului de incredibila și ardenta noastră dorință de a încăleca ditai acoperișul și pe frig, și la înălțimea aceea imposibilă, și dând tone de zăpadă. Nimeni nu se gândea și la varianta cea mai umană posibil, în afara celor două imediate „Sunt nebuni!” sau „Ăștia-s morți de foame!”, că venisem să dăm o mână de ajutor, nu să argățim -deși nu ne dădeau banii afară din casă, am fost totdeauna în relații de egalitate cu clienții, chiar cu un spor de superioritate pe care ne-o permiteam după mii de lucrări -, și să confirme proprietarul ceea ce profețisem în urma constatărilor. Avusesem dreptate, cucuvelele țineau în loc curenții și ofereau precipitațiilor un spațiu cald de așternut.
Motiv să ni se ofere încă o ocazie pentru a ne demonstra priceperea, promptitudinea, corectitudinea și atașamentul permanent pentru clienți. Spuneți-mi dacă știți câți meseriași se interesează de starea lucrării realizate chiar și după zece ani sau mai mult ca să-și facă o idee despre tipul operațiunilor, numărul lor și specificitățile acoperișurilor? În treacăt, firește, n-o să ne vezi, cum mărturisisem și altă dată, că batem la porțile oamenilor din senin. De se arată la chip pe la poartă, prin oraș sau oriunde altundeva, ne salutăm, ne iscodim de sănătate și dacă avem timp de palavre, rememorăm momentul lucrării întrebând, ca despre cineva drag și apropiat, căci așa sunt toate, parte din nou, copilul nostru frumos și deștept, în ce stadiu mai este. Și nimic mai îmbucurător nu poate fi decât: „Toate-s bune, n-a dat o picătură. E la fel ca acum…”.
