Ora de muzică 2 – Another love story
Când și naratorul are har să o transmită….
Stabilind că Dumnezeu îl are deja, după suita defectuoasă impusă de pretendentul indecis la noua României președinție, Geoană, la rând, după mulți inspirați de muze, de propriul creier sau de suflet, stă Sting. E într-adevăr ceva în mentalul său determinabil pentru cuvinte și muzici frumoase și încântătoare. Sad Trombone-ul pare, măcar la nivel de text, o mică bijuterie de împărțit idile între îndrăgostiți. Comparând cu pelicula ce încă mai circulă pe la noi, în care protagonistul principal, după o perioadă neagră din viață, făcând un pas dincolo de marea sa mâhnire, atras parcă de un magnet, apucă trompeta artiștilor dintr-un bar și suflă niște note de te înfiorează, trombonul trist pare să concureze cu succes la secțiunea divin. Puțin diferit. Acolo trona spaima de revenire la viață, nepăsarea, aici speranța, nerăbdarea. Un scenariu ce implică un muzician, într-un chioșc, probabil cu un band mai puțin supus rigorilor unei fanfare, deși își tratează colegii cu „verde” – ipoteză în sprijinul vestimentației specifice unor atare adunări muzicale. De acolo toate fetele, femeile par zeițe, cum și din partea opusă cântăreții par aezii divinității. Și ca-n Luceafărul eminescian, o vede azi, îl vede mâine, privirile se întâlnesc, se fixează și dorința li-i gata. El ar executa un solo de trombon special pentru ea, ea i-ar întoarce gestul zâmbind, o răsplată suficientă cât să trezească în el vrerea de a face cu ea „cea mai dulce dragoste”. Desigur, în intonația și timbrul lui Sting există de multe ori acea tristețe pusă pe seama trombonistului, „niciodată subestimat, niciodată exagerat”, o tristețe ce pe ea o pătrunde adânc – în vers „în oase”. Fapt care creează premisele, sper eu, refrenului: „Numele meu este Trombon Trist…”. Asemănarea cu filmul – dacă aveți răbdare caut titlul – este evidentă. Trombonistul nostru dezvăluie că ea a găsit calea, cheia spre sufletul lui, zdrobit, însănătoșindu-l. Iar colegii de verde, în cameră, sesizând „drăganul”, chiar îl avertizează că tot ce i se întâmplă pare ca-n film, bineînțeles nu cel la care mă gândesc eu, deși nimic nu este exclus. Bucurie scurtă, căci…. Spectacolul se termină, luminile se sting, cortina se trage. Se instalează aceeași neliniște, aceeași tristețe pe chipul trombonistului. Motivul perpetuu într-o societate în continuă mișcare, fără răbdarea de a da finalitate chiar și unei idile de o noapte, preț de câteva priviri: un trai mai confortabil. După ce-i fusese cafeaua de dimineață, untul de pe pâinea prăjită, ea dispare „pentru o slujbă mai bună pe coastă”. Bine, e neverosimilă dimineața. A muzicienilor începe de la prânz sau după. Cu prisosință că și viața muzicienilor este una binișor atinsă de un soi de infantilism adolescentin. El însuși face conspectul ei: nu prea mulți bani de pe bilete puține la reprezentații, bar după bar în drumul spre hotel, traiul dintr-un hotel în altul sau chiar același o perioadă. Revine tristețea, în timbru, în intonație, „strigăt disperat, geamăt, alunecând de la bas profund la bariton singuratic”, asumându-și permanentul nume. Apoi, spre final, Sting inserează aceeași poveste cu care fiecare muzician este alăptat (eu având ca mușă pe domnul Ghiulea Marcel): pornirea de la o gamă majoră, veselă, hotărâtă, către una minoră, lacrimogenă, tristă, ezitantă, coborând o terță mică. Tocmai această trecere și rămânere în apele umbrite ale minorității pare o alunecare (la trombon executată cu culisa) spre adâncuri, nesfârșită, „scufundându-se ca o piatră”, nu mai departe de ”resturile cu care ai fost aruncat”. Însă rămân destule în tine, deși timpul trece, și ele pătrund în tine „până la oase, până la os…”.
În fața „poeziei” muzica pălește. Îmi doream altceva. În Angel Eyes cu Lopez și Caviezel, trompeta plânge efectiv. Acele treceri prin intervalele secundă mică, secundă mărită, secundă mică (minorul armonic), treceri prin sol#, mib, si…. Nici nu se compară. Natural Boy, cântat în tandem de Jon Hassel și un flautist „rupe”. Sad Trombone este un raggae ușurel, cu inserții de wah-wah pe chitară, trombonul susține Sol minorul cum poate – re, sol, la, sib…, do, la, sib, sol – , cu un singur exces pentru fondul armonic, un mi (sexta mare), incomparabil cu do# din FaM5+ din Natural Boy. Armonia nu depășește Solm, FaM decât acolo unde mi al trombonului forțează nota și, în stil Sting, din colecția sa, alege Solm, Solm7+, Solm7, Solm7-, dar și de la Michelle al Beatles-ului.
Nu sunt trecute la versuri strigăturile de început ale lui Shaggy, rapid rostite și repetate de mai multe ori: love…, i like it…, coming….
Domnii de la instrumente și aparate. Zice-se că e scriitura lui Sting, Shaggy, Pizzonia și Shippy. Tot Shippy cu producția adițională. Sting International producătorul, vocile din background și tot el are rolul de mixman la Ranch Studios. Creditele pentru instrumente sunt atribuite lui Shippy și Sting International cu excepția…. Deși Shippy este și la chitară bas, la fel ca Sting. Deși același Shippy este și la keyboarduri, la fel ca Kierszenbaum și Machine Gun Funk. La chitare prestează bine, precis Dominic, Andy Bassford și Glenn Rogers. Pianul îi aparține lui Geoffrey Keezer. Iar trombonul, nu atât de trist, Clark Gayton.
