Propoziții pretențioase – Apeduct
Frig. Prea rece pentru primăvară. Prea rece….
Sufletul a înghețat din clipa în care primul cunoscut a plecat fără să-și ia rămas bun. Și cum ar fi putut? Eram un copil, un asistent neputincios și inconștient la jocul de-a viața și de-a moartea.
Când e să fie…. Și a fost să mă întorc către casă în papucii de casă, cu șosetele negre în picioare, cu blugi și doar cu o cămașă peste pielea goală. Schimbând traseul obișnuit – Gogu cu plăcintele adresându-mi întrebarea -, deși ani de zile bătusem strada Amurgului de zeci de mii de ori, și fiindcă ținuta nu era adecvată, și fiindcă duminica, strada copilăriei, a adolescenței și a toată tinerețea mea – cea de până la vârsta maximă a lui Iisus (v-am spus cândva că am avut ceva și cu anul 2000, și cu vârsta când se consideră că a murit) – se dezbracă de haina școlărească ca să aștearnă peste asfalt și case o liniște mântuitoare. N-apucasem să contemplu nostalgic, în treacăt, casa domnișoarei Marioara -, că din curtea Arghirilor s-a ivit capul – atât se vedea mai clar, neavând ochelarii – lui Lucian. Ginerele. Am făcut cale întoarsă. Să ne salutăm. Și-am început a depăna câțiva dintre cei ce nu mai sunt. Mama, tata, apoi doamna Arghir…. Până a sosit și Manuela, soția, fata familiei. Cu ea evocările s-au înmulțit, punând jaloane ici-colo. În timp. Despre Sandu Măciucă, la un moment dat, despre Cornelică. Chiar și despre doamna Ionescu, pe care n-am mai văzut-o de anul trecut și de care n-am putut să le dau nici vești de viață, nici de altele. Despre curtea doamnei Tabacu, despre Ștambei, despre casa preotului ce a murit, cel căzut din copac, acum deja zece ani, dacă nu și mai mult de atât, vecinul lor din spatele grădinii, despre casa domnului Nuțu, din spatele țiganilor, despre Rusini, despre Vasile căcănarul, despre Oaie, incidental am arătat cu mâna spre domn Bădică. Despre Mița, care da, trăiește și tușea de mama focului (probabil de acolo și atribuirea jârâghirii) prin dreptul sediului Poliției locale acum două zile. Despre Rotaru, cel care a luat casa domnișoarei Marioara, despre svastica găsită printre lăcrămioare, în căutarea mingiei evadate peste gard. Despre noul concept al vecinătății, cel rece. Cum și afară insista să fie. Și-am plecat în jos, spre casă. Revăzând și rememorând pe Barbu Mariana – deși nu ne salutăm -, casa de vizavi unde am pus cândva niște jgheaburi, scăpând privirea prin garduri, găsind câteva ustensile apicole pe la Madi Ivanițchi, căutând să-mi amintesc cum îl cheamă pe cel cu casa pe terenul unde este punctul trafo (Corciu cumva?). Și mai remarcasem în urmă că s-a asfaltat fundătura, că nu mai este de ani de zile căsuța de pe colțul ei, gândindu-mă la cei pe care îi considerasem ani de zile părinții fostului subordonat de la pompieri al lui Dan (îmi scapă numele), celui ce i-am vândut primul meu calculator, neuzat vreodată – doar ce întrebase „maică-sa” pe Cristi, frate-miu, pe unde mai sunt (nici cu ea nu mă mai salut de vreo 10 ani). Măi ce lapsus! Să zici că mi-am izolat mințile cu antifon.
M-am tot ținut să adaug acestei povești cele câteva imagini rămase despre familia Tabacu, răspunzând, „ripostând” într-un fel lui Chirac la fotografia casei lor. Bine că apelași, în sfârșit, la memorie, Fulgerică! Iată ocazia potrivită!
„Casa Tabacu.
Am fost în curte de foarte multe ori și doar de vreo trei-patru ori în casă. Aveau pe holul intrării principale o teracotă albă, cu modele deosebită, pe peretele dinspre stradă, în stânga ușii camerei din față. Ultima dată cred că am ajutat-o pe doamna Eugenia, soția domnului Tabacu, să stropească via din spatele curții. Costel, fratele doamnei, vestitul Ștambei. Păcat. Când au demolat casa, m-am simțit trist. O parte din mine dispărea fără să o mai pot recupera vreodată. Domnul Tabacu, unul dintre intelectualii orașului. Foarte citit și dacă nu mă înșel și creativ. L-am zărit în câteva poze de cenaclu la domnul Traian Cristea. A fost strada unde am crescut și m-am format. Stradă care a avut privilegiul de a găzdui aproape 20 de ani Școala de Muzică. De la Livia Teodorescu, la Octavian Moșescu, Tabacu Virgil…
Fotografia ta mi-a trezit toate amintirile. În ultimii ani, familia trăia în bucătărie. Scundă, lipită de corpul casei mari. O anexă în care au locuit ei, cele două fete pe care le aveau în gazdă și Costel, nu mai lungă de 12 metri. Trei cămăruțe. Vișini pe partea opusă, la vreo doi metri de clădirea grădiniței, unii la mai puțin, un păr, o masă sub cel mai înalt, câinele pe sârmă, care a stat cel puțin până prin 1998, aproape de porțile mari, gardul de șipci înguste galben de la stradă. Gardul din spate ce separa curtea de grădină, magazia imediat după intrare. Camera fetelor, la mijlocul anexei, avea o mică verandă, cu ușă scundă de lemn, vopsită în verde deschis, ca și grinzile de susținere…”
