Propoziții pretențioase – Apetale
Ești fiindcă exiști. Ești fiindcă acolo a fost trebuință. Ești fiindcă ai decis să te implici sau ți s-a cerut participarea.
Ești tinichigiu fiindcă alții n-au dorit, n-au reușit să înțeleagă chițibușeala facerilor ei, ești tinichigiu fiindcă toți ai tăi s-au îndemnat și s-au încăpățânat să continue să fie. Ești fiindcă ai fost acceptat.
Ești fiindcă ai câștigat încrederea confraților. Că poți, că vrei, că mergi înainte. Că te preocupă și nu dai futilității niciun ciocan.
Bun sau rău, bețiv nu fiindcă i-ar fi plăcut de nu mai putea, ci că așa prinsese, așa se obișnuise, precum Gioni, acolo sus, pe casă, cât conștient mai putea duce corpul, tinichigiul adevărat procedează la fel și se adaptează situației de facto. Evaluează acoperișul, evaluează materialele, programează eventualele reparații sau, când nu are ce îi trebuie, face de așa natură încât să dreagă neajunsul cum și cu ce are la îndemână. Prinde o zonă lemnoasă incertă, unde nu poate nici să prindă cuiele și nici să bată falțul, pune un petic de tablă, prinde două table împreună fără cuie, doar cu copci, până ajunge la o scândură decentă, perfectă pentru prindere. Și așa mai departe. La Doctoru’ sifonăria fusese gândită „boierește”, cu zidul de la stradă și cele două cu care se întretaie din curte cât să ascundă acoperișul, cu aticuri în scări descendente spre spate, dar și pe fața simetric față de mijloc. Cum zice românul, să le dea dumnezeu sănătate google-ului și actualilor proprietari că n-au schimbat nimic, ca să mai adaug și eu amintirilor fărâmele lipsă. Așa revăd câteva ipostaze de chin la îmbrăcat întortocheatele aticuri, care, cu câteva excepții spre familia Meșcă, sunt la locul lor după treizeci de ani. Că n-ai cum să le faci decât în formă de „L”, să le prinzi la cuie, unde se poate la copci, mai ales când faci din resturi și mai ales dacă ai unde. Degeaba zidăria cu model semirotund la exterior, dacă spre interior pui terci de tencuială și se face precum aplitul, grăunțos, până să ajungi la cărămidă, ca să înfigi un cui de șapte, te doare inima și mintea. Și te enervezi la culme. Ești acolo ca să și faci un ban eficient, nu să pierzi o zi întreagă pentru bani de zece pâini. Că român sau țigan, în anii aceia din primul cincinal al lui 90, tabla era și de proastă calitate, și scumpă, și se găsea greu, cumpărai ce găseai. Sintagma „tablă de Galați” era de nivel academic, muritorul de rând o vedea rar și o plătea la preț dublu. Sau i se livra ca „de Galați” și era de fapt turcească, cum apăruse pe piață – mai ales în oboare, unde țăranul era momit să cumpere spoitul oțel-carbon cu zinc și după doi mici la Vasile și câteva țoiuri la Baubau o achiziționa fără regrete -, greu de verificat, imita deseori modelul, deși nimeni nu mai era sigur cum mai arată o tablă originală, doar nu fusese nimeni – sau puțini cât să se treacă drept cantitate neglijabilă – în persoană – clienți, nu samsari cu sau fără firmă – la Combinat ca să vadă exact cum se fabrică și care-i este look-ul. Cea existentă era scoasă prin dosul fabricii, era de la rebuturi, cu defecte evidente de acoperire, pe care „privatizații” ar fi fost în stare să o dea și cu antigel dacă ar fi ascuns ochiului deficiențele. Totuși, țigan, nu român, cauți destule pretexte pentru a te lepăda de foarte puține finanțe și reduci cheltuielile ciupind de unde se poate: de la tablă, de la cuie, de la meseriași. Cum și Doctoru’, deși se lăudase cu paralele de la teșcherea și ne arătase câteva mostre dintre angheboatele „achiziționate” de prin gunoaiele nemțești.
