Spații culturale nr. 93 (7)

Ștefan DINCESCU

JURNAL DIN NOAPTE [68]

Să nu-ți alegi zorzoanele din carte
să-ți fie, Alexandre, sfetnic, călăuză!…
Să nu primești ce faraonul vă împarte,
să nu te miri de-i sabia lăuză!…

Să nu-ți alegi nici pirotelile din carte
să-ți fie, Alexandre, cușmă, căpătâi!…
Să radiezi, postumitatea, ce-mi împarte,
inel regal indiferenței să-i rămâi!…

Să nu-ți alegi trădările, nici ura
să-ți fie, Alexandre, casa, athanorul!…
Să îi astupi, cu perle, rănile și gura
cui Maicii Lot, țipând, îi dă onorul!…

Să nu-ți alegi din boarfe temelia
acelui zigurat ce-n viitor ne-așteaptă,
să nu pledezi că marșul, bătălia
te-ar murseca pe ultima lui treaptă!…

Să nu-ți alegi ce ți-ar cânta mereu
ori cinul gogomanilor ți-ar cere!…
„Să fii sortit desăvârșirii-i greu;
O cumpănă în zile de durere.”

Să nu-ți alegi tăcerile din carte
să-ți fie steaguri, Alexandre, călăuză!…
Să nu curtezi ce Pyrrhos își împarte,
să nu adormi cât sabia-i lăuză!…

JURNAL DIN NOAPTE [77]

Mă pregătește vremea, Alexandre,
de brave vânători întru vâltori de stele!…
Voi căuta, mă-ntreb, mistrețul de argint
sau doar condurii păpădiei mele?…

Mă pregătește vremea, Alexandre,

să vă gătesc splendori, împărăție,
în care o să dănțuim zăluzi cu toții,
cândva, insuperabilă frăție!…

Mă pregătește vremea, Alexandre,
să vă deschid cărările la mare drumul
pe unde vor da iureș farmazonii, faraonii
jucându-se cu torțele, cu scrumul!…

Mă pregătește vremea, Alexandre,
să vă pictez c-o pensulă de albăstrele,
să vă-ncălzesc hamacurile istovite
cu putregaiul gârbovelor stele!…

Mă pregătește vremea, Alexandre,
în stele Desnățuiul violă să îl mut,
să-mi dau cu șmirghel pe lățoasele iluzii,
bulbuci în Apa Sâmbetei să le strămut!…

Mă pregătește vremea, Alexandre,
acolo, între Urse, la cină să v-aștept!…
Să-mi pun poeme în formol, la ușă,
din transă pe Anubis să-l deștept?…

Mă pregătește vremea, Alexandre,
să mă dezleg în păpădii și-n margarete,
să-mi plimb ogarii printre îngerii bâhliți,
să-mi tundă Domnul fercheșul arete!…

Mă pregătește vremea, Alexandre,
să dau cu sufletul sclipire pe izvor,
să-mi tăvălesc bacantele în carcalete,
să țopăi pe Alcor într-un picior!…

Mă pregătește vremea, Alexandre,
să mă închid în degetarele cu adormiții,
să îmi ascut tesacele pe vipiile unui crin,
să dorm peste cenușile cu amoriții!…

Mă pregătește vremea, Alexandre,
lin fluviu să mă-nec într-un bălțat ulcior,
să-mi ducă dorul Pegasul fierbinte
să mai fardăm infernul bătrâior!…

Mă pregătește vremea, Alexandre,
să mă agăț sclipici de setea unui clopot,
omăt să mă răsfir pe-aici, peste Izvoare,
să-ți fiu colindă, țiteră și ropot!…

Mă pregătește vremea, Alexandre,
să fiu o libelulă pe nasul unui înger,
eden suflând în dalii, în micsandre,
pe cerul gurii Domnului să-i sânger!…

Elena CĂPĂȚÂNĂ

Căpița

În vârful căpiței cu fân a trăit cea mai frumoasă poveste. Și urcase doar pentru a-i pune un capișon cu moț pentru a o proteja de ploaie sau ninsoare, așa cum făcuse și cu alte căpițe.
Cine l-a pus să urce? S-a uitat în buletin? Se apropia de sută și el se credea tânăr, iar dacă putea face căpițe ce mai conta numărul lor. Al anilor, al căpițelor? Era doar un gând care depăna firul și care plecase hai-hui, la întâlnire cu alte gânduri. O adevărată rețea neuronală.
 Ce-i cu voi? Ați venit la întâlnire?
Și căpițele de pe culmea dealului și-au scuturat canafii capișoanelor, în semn că „da!” Și au deschis ușa comunicării din spatele firelor de iarbă uscată:
 Altă întrebare?!
 De ce altă întrebare? Ce, eu sunt robot să scot întrebări pe bandă? Eu muncesc!…
 Hi! Hi! Hi! chicoti o căpiță tânără, de un ceas, cu un capișon verde ca iarba de primăvară. Mulțumesc că mi-ai lăsat și mie un gând al tău. I-am prins firul și acum îi caut capătul, să văd unde duce.
 Dar încâlcit mai ești câteodată, sări îmbufnată o altă căpiță, din vale. Parcă îmi vine să mă rostogolesc până la pârâu, să-mi văd chipul în oglinda apei și să mi-l spăl. M-am uscat de dorul copiilor… Sunt hrană pentru oi… Pentru cal… dar vaca? A murit…
 Cine a murit? Văcuța mea? Când? De ce? Ce tot îngăimi acolo?
 Păi ce, eu sunt de vină? Sunt gândurile tale, încâlcite. Că așa erai când m-ai clădit. Mi-ai pus și capișon negru, să port doliu după mortul tău.
 Care mort? Că mulți au murit, uitând să se bucure.
 Tu știi la care mort te gândeai. Ți-am spus că mi-ai lăsat moștenire gânduri încâlcite? Așa faci cu toate?
 O să mă gândesc la asta! Sper să-mi amintesc. De aici, de sus, toate se văd altfel.

 Trimite-mi un gând bun, poate mă luminează și știu de ce fir să apuc și eu. Să depăn o poveste bună pentru animalele din gospodăria ta.
Un nor s-a întins la soare și se tot îndesea. Umbra lui, ca o căpiță, parcă îl aștepta să-i pună capișon și să răsucească un gând, precum mustața lui albă când este cu promoroaca așezată pe fiecare firicel, că norul își mai scutură promoroaca atunci când îl întâlnește în calea spre ieslele animalelor.
Cu mâna streașină la ochi, privea spre norul care se schimba la față, clipă de clipă. Se strânsese ca un caier gata pregătit pentru tors sau… pentru stors, că adunase picătură cu picătură și voia să se întoarcă și să se unească din nou cu pământul, împrospătând aerul care, încălzit de razele Soarelui, îmbrățișa firele de iarbă devenite acum otava, veșmântul de smarald al pământului călcat de gândurile dornice de a ridica o floare și a-l incita pe centenar să rupă petalele, una câte una, așa cum făcea odată, demult…
 Mă iubește, mă dorește, mult, puțin, deloc…
 Cine?
 Cineva! Undeva! L-am cunoscut și L-am întâlnit de multe ori.
 Vine ploaia! Și pe mine mă iubește. Ce dacă sunt doar un fir de iarbă care ajunge într-o căpiță? Te vei gândi și la mine?
Așa își îndeplinea misiunea firul de iarbă. Căpița lui urma să fie acoperită cu un capișon verde. Dar cine să i-l pună? Că prinsese un gând care croia chipul unui tânăr, dar îi era greu să deslușească dacă era vesel sau trist, dacă se joacă în iarbă, cu iarbă sau… cine știe!? Că firului de iarbă îi plăcea să fie admirat și mirosit în fânețe, alături de flori multicolore, aducând bucurie ochilor, împrospătând aerul și bucurând auzul când se pleca, smerit, sub coasa celui care încă știa să o mânuiască. El știa că misiunea lui era îndeplinită când ajungea să fie rumegat, așa cum era, înfrățit cu pământul, sau pus în ieslele animalelor. Poate că alte fire de iarbă erau folosite în alt scop, fiind măcinate și pus în doze, mestecate, arse și inhalate…
Încălzit de razele Soarelui, firul de iarbă încetase pentru o clipă să mai joace rolul său de a desluși gândurile răzlețe, dar simți că un strop se prelingea și se scurgea în pământ.
 Ploaie cu soare să fie oare?!
Dar simți o arsură, ca de saramură. Erau lacrimi de tristețe, care curgeau șiroaie din ochii unui centenar. Îi spălaseră gândurile și țâșneau, fără voia lui, întristând iarba atinsă, care murea puțin câte puțin. Se gândea că astfel de lacrimi ar fi un „erbicid” puternic pentru acea altfel de iarbă. Își dorea să poată plânge atât de mult, încât orice „iarbă rea” să piară și urmașii lui să cunoască adevărata misiune a ierbii, strânsă în căpițe și capișoanele colorate să le fie acoperiș.
 Ajutor! strigau firele udate. Salvează-ne!
 Cum? Învățați-mă voi pe mine cum să-mi salvez strănepotul!
 Atunci ne vom sacrifica, pentru a-i arăta dovada vie a trăirii tale și pentru a fi pilda ta o învățătură mai bună decât a celor „învățați”.
 Credeți că umbra unei căpițe va face minuni pentru el?
 Cu hrana proaspătă din gospodăria ta, cu iubirea pe care i-a porți, cu lucrul la căpițe, punând capișoanele cele mai hazlii care să-i readucă bucuria în suflet și veselia pe chip, în scurt timp va reuși să fie cel care este menit să fie! Ai nădejde în El, așa cum ai avut mereu!
 Mulțumesc! Ești firul de iarbă cu rădăcini adânci. Te iubesc! Și vreau să trăiești! Revin imediat!
S-a întors cu o cană de apă proaspătă și a stropit, cu dragoste, firele de iarbă aflate în suferință.
 Mă simt deja mai bine! Voi fi în vârful căpiței cu un capișon verde!

Luminița POTÎRNICHE

ploi care au schimbat lumea

toate se întâmplau pe ploaie
trenurile aveau întârziere
blugii intrau la apă
sandalele se rupeau de noi
rămâneam fără pâine și fără țigări
cea mai importantă întâlnire
se amâna transformându-se într-o părăsire
de secetă
trăgea sarea se umezeau chibriturile
ușile se închideau greu scârțâind
într-o băltoacă era locul perfect
ca să îți pierzi cheile și inelul

și deprinderea de a fi curat
la aflarea adevărului

cum ne-am făcut mari

se mulțumeau cu puținul acelei zile
pentru că nu cunoșteau alta
la brutărie băgaseră pâine de vatră
roșiile se cățărau pe arac
copiii mergeau drept în picioare
chenzinele acopereau datorii mai vechi
era un cumul de forțe
bărbatul sprijinea casa sau invers
femeia mătura gunoiul ca să nu afle vecinii
plozii promiteau marea cu sarea
doar ca să fie iertați de muncile grele
cum ar fi sprijinitul măturatul
promiteau chiar că nu se vor face mari niciodată
și vor încăpea la nesfârșit în cârpele păpușilor
care nici ele nu se ținuseră de cuvânt
și se făcuseră mari și tari
și își permiteau să dea cu pumnul în masă
la școală
la televizor
sau în cârciuma cu acces interzis minorilor
majorilor după orele de program
li se oferea o scenetă de teatru ieftin de mahala
în care mătura care deretica universul
mai nimerea stâlpul șui al societății multilateral dezvoltate
chiar în celula de bază
și silnicie

golul în sine

o duminică și prin geamul deschis se aude
cum cade felia de pâine din cuțitul împărțitorului
care face dreapta împărțeală
o mână de femeie zdrumică niște nimicuri
le amestecă împreună cu niște ouă
îmi pot imagina câți pui au fost anulați
câți albi câți negri câți amestecați
mai târziu va sfârâi o tigaie încinsă
o vorbă urâtă un muc de uitare lăsat într-o scrumieră
un telefon sună în obișnuință a gol
cel de la capătul firului desigur un mentalist
trântește cu putere geamul
sună iar telefonul dar golul
se are pe sine în sine

(Din volumul „Apa nu avea nicio ușă”, Ed. Tracus Arte, 2023)

Mioara BĂLUȚĂ

Uneori ne oprim

– păsări ascunse în rămurișul
de la marginea drumului –
cântăm fără să ne audă cineva.
cântăm până când setea ne asprește buzele
și niciun sunet nu mai reușește să treacă
dincolo de adăpostul fragil al memoriei.
cântăm fără să știm ce fel de aripi ne cresc
în nopțile cu lună
nici cât de tari ne pot fi ghearele.
Alteori ne închidem în cântecul nostru
și nimic din jur nu mai contează:
hrana coboară pe masă
se lasă tăiată și împărțită
în timp ce toate visele noastre
izbucnesc în plâns
ca niște copii timizi
în fața unor urme de fiară.

Dor de mama

Dor să-ți iau mâinile-n palme
Să m-aplec să le sărut
– Loc amar și loc durut –
Grijile să ți le sfarme.

Mâini ce-au pus lumină-n mine
Lumii când m-au dăruit
– Miez de pâine și cuțit –
Rai crescut peste ruine.

Dor de blânda mângâiere
Ce m-a învățat să plâng
– Mers încet și mers nătâng –
Toamnei-i cer întârziere

Cât să pot opri cu gândul
Al nisipului tic-tac

– Timp hain și timp opac –
Vin din urmă… mi-aștept rândul…

Pe aici

Un clopot nevăzut împrăștie în lume sunet de frunze.
Lumina lor desenează aripi
pe mormântul tău.
Ne știu drumurile, mamă!
Ne grăbește viața. Nu ne întreabă nimic.
Și dacă ar întreba nu ar răspunde nimeni.
Umblăm și vorbim cu pietrele.
Ascultăm cu atenție aerul lucrurilor
frunzele vântul …
Casele care vorbesc despre oamenii rămași
ca despre niște țări în ruină.
Eu sunt o cale spre un capăt negăsit.
O fâșie lungă de asfalt într-o luptă permanentă
cu sensurile și semafoarele.
Fără tine e frig
și frigul îmi adâncește o groapă în creier,
aprinde câteva cuvinte ca și cum ar cere iertare
nopții care traversează tăcerea lungă.

Moștenirea
(tatălui meu)

După ce a ieșit pentru totdeauna
din casă
imediat în urma lui
casa a plecat după el
fundații stâlpi scări acoperiș
s-au smuls și au plecat
una câte una
trosnind greoi
Tot ce însemna vocea lui a dispărut.
Dâra de fum cu mirosul de țigări ieftine
locul din capul mesei cu
scaunul de lângă pragul ușii
toate au traversat curtea – singura
biserică în care s-a rugat –
Și cine dintre noi
va putea să vadă în ceea ce a rămas
acel miracol numit copilărie
mica noastră fericire
singura moștenire

***

Nu-mi lua toată puterea, viață,
mai lasă-mi o fărâmă din ea.
Mai bine ia-mi strigătul.
Mai bine ia-mi neliniștea.
Abia acum,
când nicio floare nu mă mai poate judeca,
pot ierta căderea fiecărei frunze.

Și, nu, nu-i clătinare.
E felul meu de a-ți spune cu toate ramurile
că nimic nu contează mai mult
decât cine îți aprinde o scânteie de lumină
în întunericul tău cel mai adânc.
Cine te face să iubești și să înțelegi lumea
așa cum malurile înțeleg râul,
așa cum un corp înțelege setea altui corp
transformând în aur
foamea pe care i-a dat-o!

***
zvon de iarbă în creștere
un loc al morților traversat
de îngeri deghizați în păsări
cu zbuciumul lor de neînțeles
cu mila lor prietenoasă.

fotografiile vechi iau locul omului
cuvintele care ne știu și nu le-am cunoscut
vin să alunge materia
din care este făcut întunericul.

pereții își trag sufletul
încet încet… tot mai singuri
înconjurați de caii înflăcărați
ai unei frici
care ne hărțuiește.

Sorin CĂLIN

Cuvinte

Sunt răbdătoare. Nu se grăbesc. Poate azi, dacă nu mâine. Nu dau buzna. Băncuța pe care s-au așezat este lângă perete. Alb, de-un chip cu ele, înalt de-un stat și ceva de om. Sunt cuviincioase. N-ar întina lemnul-piedestal de stejar călcându-l în picioare doar pentru priviri deasupra semenilor. Sunt potolite. Au ele ceva ardelenesc în fire. Un pas molcom și apăsat. Sunt bonome. În fața binelui se înclină adânc. Sunt recunoscătoare. Mulțumesc e de-ajuns. Sunt filozoafe. Să le vezi stând la taclale cu degetul mare și arătătorul făcute praștie punând proptă mandibulei. Sunt iubitoare. Își încolăcesc mâinile în jurul dragostei și nu-i mai dau drumul. Sunt îngrijorate. Apucă un tremur ușor în glas și se lasă cu fior spre inimă. Sunt înfricoșate. Întunericul le înspăimântă. Sunt revoltate. Nu pentru ele, ci pentru oasele care le plimbă de colo, colo. Sunt furioase. Fac gura aulă și tună reverberate. Sunt sfătoase. Un gând bun e binevenit oricând. Sunt agere. Se strecoară subtil printre surate și le provoacă la maraton. Sunt mămoase. Doar pentru că patentul pentru tați încă nu s-a brevetat. Sunt banale. Uite-așa turuie câteodată la unison șiruri plictisite. Sunt ciudoase. Pe nebunul de la mansardă care nu ține pasul cu cei de-o teapă. Sunt ciudate. Lucrează în algoritm propriu, esperanto la purtător. Sunt vioaie. Zburdă ca ăia mici. Sunt somnoroase. Se chinuie să facă ochii mari între două căscături. Sunt veșnice. Se lasă prinse de coala pură de hârtie. Sunt șoptite. Iau adieri de primăvară și le anină pavilioanelor. Sunt goale. S-au rătăcit în deșert. Sunt mute. Măresc pupilele a nedumerire. Sunt sfâșiate. Plâng în sine. Sunt cinstite. Se pun pe cântarul dreptății. Sunt dojenitoare. Atrag deseori reacții adverse. Sunt în van. Își răcesc cavitatea bucală, dacă nu și-o înfierbântă, de pomană. Sunt stăruitoare. Au o aplecare încăpățânată pentru opinii proprii. Sunt categorice. Pun punct. Sunt vulgare. Se dezbracă la pielea goală în plină stradă. Sunt umile. Știu ele o vorbă: capul plecat, de sabie nu e tăiat. Sunt melodioase. Se cațără pe scări muzicale. Sunt dezinteresate. Nu cer plată pentru voluntariat. Sunt multe. Doar când suferă de logoree. Sunt copilăroase. Încă au ,,ce”-ul în sânge. Sunt spirituale. Se așază la tribuna inteligenței și perorează. Sunt ale mele!