Spații culturale nr. 93 (6)

Philippe TROUVÉ
(1936 – 2005)

S-a născut la Lisieux. Pictor și poet. Debutează cu desene și picturi în 1951. Peste ani, avea să-l întâlnească pe Marc Chagall, de unde porni o etapă decisivă în afirmarea sa. Călătorește în jurul lumii, ceea ce-i consolidează maturitatea și viziunea artistică, în dublă ipostază de pictor și de poet. În 1965 i se acordă premiul „Encres Vives” (Cerneluri vii). Deținător al multor premii internaționale pentru pictură. Iar din cele literare amintim: Premiul Întâi (Polonia, 1963), Laureat al întrunirii poeților de la Vichy (1968), Diploma de Excelență a Centrului Cultural European (2003). Din cărțile sale de poezie reținem: Marele Paște rus (1970), Douăzeci de ani în urmă (1977), 40 de secunde (1984), Mersul trenurilor (1997), Alb pe alb (2003), Adio, viață! Tu îmi vei scrie? (2005).

Pisoiul pictorului

Nu a fost decât o zi gri
Și micuțul pisic albastru
Închise ochii aurii
Fără să spun ceva. Inima lui roșie
Nu mai bate. În ea
Este negru. Limba roz
De o mie de mieunături de sute de alinturi
În treisprezece ani… Dați-i un ultim
Sărut lumii celor vii
Apoi liniște! Fiarele nu au artiști
Ele sunt prea mândre și sunt Iubire
Iar tu pictorul… învață prețul
Suflului apoi al luminii
VULTUR de SELANGOR… într-o călătorie…
Pe partea ascunsă a lunii
De aceea nu o mai vedem:
Țara vânătorilor veșnice.

Pentru Leila… noaptea mea

Te rog să nu mai plângi peste blănurile reci
ude de saliva stelelor din nord.

Nu te gândi decât la ieri zi cu soare
și apoi că „ne-am iubit”. Îți spun asta în această seară
pentru că pisicuțul meu doarme și tu știi de ce.

Te rog să-ți amintești de dragostea pe care ți-o oferea el
și dacă ea a sunat la telefon… Mamă!
Nu te gândi decât la botișoarele ce se alăptau bucuroase
și apoi la această sărbătoare ce te-a făcut să trăiești.
Pentru că a trăi e sărbătoare chiar dacă tu ești înlăcrimată.

Nu-ți lua rămas bun și să știi că într-o seară… este adevărat
în unele nopți privind luna
le vei vedea ochii aurii acolo unde sunt adunate
pisicile noastre. Noi le lipsim. Însă ele nu plâng!

Jacques TAURAND
(1936 – 2008)

Parizian prin naștere. Din 1958, militar în Algeria colonială. Revenind în Franța, colaborează la mai multe reviste, edituri. Scrie proză, eseuri. I se acordă Marele Premiu al Orașului La Baule (1994). Dintre cărțile-i de poezie reținem: Reflexele tăcerii (1980), Cuvintele apei (1989), Cinci poeme pentru un singur cânt (1998), Scrumul orelor (2001), Aripile timpului (2006), O voce de departe (2007).

Bariera durerii

Vocea sa e zăpadă
sub blana cuvintelor
Tăcerea sa
în noi –
călătorie

Trebuie să trecem de bariera durerii
pentru a cunoaște valurile
amintirilor

Nu mai auzi
din scoicile zilelor
decât clipocitul apei limpezi
a unui cuvânt liniștitor

***
Pentru S.

Ea are șaizeci de ani și o
fiică mică
Prin forța înclinării
corpul i se întoarce
precum clepsidra

Totuși în privirea sa
calea mai continuă
tivită cu înrourate flori de
nu mă uita.

Te știam atât de aproape

Dintr-o dată golul
mai real decât viața

Inima șchiopătează
își suportă durerea

O perlă se rostogolește
pe obrazul clipei
ce voalează mirosul
unei crizanteme

Absența imprimă în noi
pașii tăi

În orice caz
eu te simt atât de aproape
în jurul mesei
de unde ți se aude vocea

unde mâinile noastre
pe fața de masă
răsfiră zilele
ce râd în hohote

În zgomotul vieții

Soarele pe masă în această clipă.
Eu contez pe discreția prezenței tale
pe care o flatez în rotunjimea luminoasă
a acestei zile de vară.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Valeria MANTA TĂICUȚU

*
pereţi cu solzi albaştri de hârtie
noian de praf, ocean nevertebrat
duzini de îngeri scoase la mezat
şi timp tăiat felii de sonerie
absenţe, teme, lecţii nepredate
trădarea plantei din ghiveci sărac
cocori ademeniţi cu flori de mac
karate kids şi cărţi ultragiate
profesori trişti, elevi cu celulare
maşini de lux ce izbăvesc din jug
ciorchinii beznei grei de nepăsare
oraşul îşi îmbracă în scântei
când învăţaţii lui se sting pe rug
tichia de nebun cu clopoţei

*
bătrânii pun zăbrele ferestrelor spre lume
răcoarea amintirii s-o ţină ferecată
pitită în unghere când timpul face spume
în umeda cetate la poarta ei zimţată
sub teascul vorbei crude se-ndeasă tulburate
contrarieri şi-o surdă închidere-n ruine
căci mustul greu al sfadei lăuntric-necurmate
îmbată şi adoarme voinţa ce-l susţine
n-ai cum să pleci, de teama pedepsei ce se-ntoarce
dintru-nceput, spre tine, într-un mileniu gol
tânjind după hlamida cu ascuţiri de parce
rămâi în prag. Oraşul, ca lupul în ocol
chiar ameţit de rana ce sângeră şi coace
sugrumă oaia milei în disperat viol

forme fără fond

peștele din zori cu inel în burtă
e mai mare ca liniștea, cenușiu și rece la pipăit
ca o rochie de mătase
când trece prin oglindă, lasă valuri răutăcioase în urma lui, peste chipul meu oglindit,
peste povestea scrisă de el
în curând, acest chip va fi înghițit odată cu lumina începutului de zi, cu frigul ei
voi rămâne doar un contur, o formă desenată stângaci
și atunci mă voi lăsa purtată de aerul rece, cu miros de sare și alge în el, până în fotoliul de la fereastră
cândva, îngerul păzitor își va aminti de cutia lui cu acuarele și pensule din fire de nori, își va aminti că formele trebuie umplute, altfel
briza și valul le vor duce-n adânc
fără întoarcere

Sorin BURLACU

SEGMENTE DE ADEVĂR ȘI DATORII DE LA DATORNICI

Cu câteva zile în urmă, un post de televiziune anunța că în România, anual, dispar sau se depopulează nouă sate. Nu știu câtă exactitate cuprinde formularea, dar se vede cu ochiul liber cum ,,calitatea vremurilor” ne împuținează. Ritmul este extrem de alarmant și cei care trebuie să sesizeze și apoi să ia măsuri aleargă spre ziua ce urmează pentru a-și maximiza doar propriul câștig.
Așa se face că am ajuns și în această perioadă, după 1990, să avem cumva același trend, în ceea ce privește nivelul nostru de trai. Dacă în 1938, după două decenii de luptă cu greutățile integrării noilor provincii în România Mare, cu criza economică majoră și reconstrucția după distrugerile cumplite ale Primului Război Mondial, țara noastră avea un PIB pe locuitor de 51% din media Europei, după 45 de ani de pace și ,,progres”, România, în 1990, avea un PIB pe locuitor de 32% din media Europei.
Paradoxul nostru apare atunci când, vorbind de PIB-ul României din ultimii ani, se spune că este în creștere. Se spunea chiar că România este/era un ,,tigru economic” al Europei. Cu toate acestea, tot specialiștii atrag atenția că, în ciuda creșterii PIB-ului, sărăcia oamenilor este la un nivel înalt, iar surplusul de avere națională nu se distribuie echitabil nici între români, nici între regiuni.
În concluzie, cei mai săraci devin și mai săraci, decalajul între cei bogați și cei săraci este extrem de mare. Lângă toate acestea trebuie să adăugăm încă un lucru rău pentru economia românească: de unde vine creșterea economică la noi!
Profesorul de economie, Cristian Păun, ne aduce cu picioarele pe pământ și ne spune că ,,această creștere economică vine din contracte cu statul și dintr-o economie privată substanțială”. ,,În momentul în care PIB-ul crește mai degrabă prin expandarea statului, consum și salarii în sectorul bugetar, nu ai cum să nu ai sărăcirea societății. Nu ai cum să nu ai situația pe care o vedem în România; creșterea economică care nu se regăsește în bunăstare, în calitatea vieții”, conchide același profesor.

După fapte seculare, spre ,,victoria” fatală

Explicațiile acestei stări de fapt le extragem încă din începuturile perioadei de instaurare a comunismului. Din acel interval de timp, 1944-1948, România a fost și se pare că rămâne o țintă predilectă a Moscovei, care a avut o politică de jaf devastator împotriva noastră și de blocare deliberată a relansării țării din punct de vedere economic.
Convenția Sovieto-Română de la București, din 16 ianuarie 1945, prevedea toate mărfurile românești care trebuiau date Uniunii Sovietice în contul despăgubirilor de război. Toate acestea erau deja fixate de ruși, încă din 12 septembrie 1944, la 300 de milioane de dolari. Rușii au impus dolarul ca monedă de referință la cursul din 1938 și nu de la momentul convenției. Astfel, dolarul s-a devalorizat încât, la prețurile din 1945, nu mai era vorba de 300 de milioane, ci de 384 de milioane. Și, ca să fie și mai bine, toate mărfurile au fost masiv subevaluate și ele.
În 10 februarie 1948, la Paris, Gheorghe Tătărăscu semnează Tratatul de Pace cu puterile învingătoare în Al Doilea Război Mondial. Documentul pune România la despăgubiri înrobitoare și cu clauze ascunse care ne-au mărit cu de patru ori datoria trecută în acte.
Iată lista mărfurilor plătite către URSS, publicată de istoricul Petre Opriș în cartea ,,Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)”:
– 1,7 milioane de tone petrol în anul 1945,
– 1,6 milioane de tone în 1946,
– 277.000 tone de porumb la prețul de 22 dolari/tona,
– 370.000 tone de grâu la prețul de 24,75 dolari/tona,
– 35.000 tone de orz la 21 dolari/tona,
– 100.000 de porci la 138 dolari/tona,
– 500.000 de oi la 62 dolari/tona,
– 200.000 de boi la 83 dolari/tona,
– 190.000 de cai la 157 dolari/bucata, după cum urmează: 20.000 de cai în anul 1945, 30.000 de cai în 1946 și 140.000 de cai în perioada 1947-1950,
– 1.967.000 metri cubi de lemn (prețul lemnului rotund era 5 dolari/metru cub, iar al celui rășinos 11 dolari/metru cub),
– 490 locomotive la 0,45 dolari/kg,
– 6.000 vagoane la 0,1775 dolari/kg,
– 1.200 vagoane cisternă la 0,1775 dolari/kg,
– vasul de linie de pasageri ,,Basarabia” la prețul de 1,462 milioane de dolari,
– nava mixtă de pasageri și marfă ,,Alba Iulia” la prețul de 255.000 dolari,
– două remorchere evaluate în total la 120.000 dolari,
– un doc plutitor evaluat la 850.000 dolari,
– 160 vase fluviale uzate evaluate în total la 5,5 milioane de dolari,
– 167 nave fluviale noi evaluate în total la 11 milioane de dolari,

– nave de dragaj și nave elevator,
– laminorul ultramodern de 14 țoli de la uzina ,,Malaxa” evaluat la 2,46 milioane dolari,
– utilaje pentru industria petrolieră evaluate la 20 milioane de dolari (pompe de foraj, sape, mufe etc.),
– mașini-unelte în valoare de 4 milioane de dolari,
– un turbogenerator luat de la uzine din Fieni,
– patru mașini Fourcault,
– bare de fier și țigle în valoare de 524.000 dolari.
Și pentru că nu a fost de ajuns, România a fost obligată să renunțe la banii pe care-i avea de recuperat și ea de la Germania. A fost silită de ruși să le dea lor datoria. Astfel, s-au mai adăugat la despăgubiri încă 1,25 miliarde de mărci.
În 1948, când România plătise aproximativ jumătate din despăgubirile de război, Uniunea Sovietică a anunțat că reduce cu 50% suma de achitat. Nu a fost un cadou, istoricul Petre Opriș ne explică motivele pentru care s-a făcut reducerea: ,,România a semnat, în februarie 1948, un protocol privind linia de frontieră cu URSS și atunci ceda sovieticilor 4 insule de pe brațul Chilia și Insula Șerpilor. Pe 10 iunie, rușii au anunțat că reduc datoria de război rămasă la jumătate”.
Ar mai trebui adăugate multe enormități suportate de România din partea URSS, însă din istorie, oricât de dură ar revendica-o unii, ceilalți nu învață nimic și îi repetă pe cei cu care nu au fost de acord.
În ultimele zile, s-a reluat în presă subiectul tezaurului, pe care țara noastră îl revendică aceluiași ,,prieten”, care s-a învățat doar la a lua. Nimic nou din partea vecinilor, tot noi suntem de vină, tot noi avem datorii.

Silvia Ioana SOFINETI

ivire

din podul palmei cresc ramuri
se împletesc în aer
nasc frunze și idei
ascultă glasul vântului
separă sunetele păsărilor
de gândurile oamenilor pe care le
combină cu nemărginirea
iscând poeme nu mai lungi
de o palmă.

sisif

te lupți să vezi ce e frumos în oameni
închizi ochii atunci când râd
îi deschizi la suferința lor
absorbi răul din ei
înlocuiești cu zâmbet, cu soare
cu păsări și zbor
devii negru, una cu pământul
te descompui sub privirea lor nepăsătoare
îți ies din suflet rădăcini și tulpină și frunze
te înalți albastru spre uitare
redevii tu și o iei de la capăt
sisif al durerii
încununat de îngeri.

dereticare

azi îmi fac curățenie în suflet
pun deoparte gândurile bune
poate îmi vor mai folosi cândva
arunc la coș toate dezamăgirile
frustrările, oamenii răi
pun în cumpănă sentimentele
mă întreb care în ce sertar ar trebui puse.
unele sunt de expus pe raftul ochilor
altele sunt de uitat într-un colț
dar nu de azvârlit
cine știe, voi mai întâlni pe cineva
pentru care să-mi trebuiască.
pun în mănunchi într-o vază visele
să se împlinească sub lumina lunii
iau cântecele și le pun în cutia de șervețele
să scot pe rând, câte unul pentru fiecare stare
iau cuvintele și le separ în plicuri
pe litere și pe domenii
păstrez la îndemână doar sunete
sunt suficiente pentru un suflet liber.

Stan BREBENEL

ÎN ȚARA SEMILUNII
(SULTANILOR)

Biserica Vlaherne

Întâiul obiectiv al primei zile petrecute în marea metropolă de pe Bosfor este Biserica Vlaherne. Străzile străbătute până acolo sunt cu mult mai animate decât seara trecută, când am intrat în Istanbul. Trotuarele sunt pline de oameni, iar pe șosele curgeau râuri-râuri de autovehicule. Cu toate acestea, circulația este fluentă. Ajungem la biserică în timpul pe care ni l-am propus. Această biserică are o istorie de peste un mileniu și jumătate și mai este denumită Sfânta Maria Maica lui Dumnezeu. A fost sanctuarul cel mai sfânt din Constantinopol. Făcea parte din suburbia Blachemae și era situată în nordul capitalei, fiind situată între Mănăstirea Chora, poarta Adrianopole și Cornul de Aur. Întâia biserică a fost construită începând cu anul 450 și a fost distrusă de diferitele seisme și incendii ce s-au produs de-a lungul anilor. De fiecare dată a fost reconstruită, ultima fiind realizată în anul 1960. Aici există o fântână considerată sacră ce constituie un loc de pelerinaj atât pentru creștinii ortodocși, cât ți pentru musulmani.
Patriarhul Daniel al BOR, consideră că Biserica Vlaherne „a fost la origine a păstorilor vlahi, care mergeau în diferitele părți ale Balcanilor cu turmele de oi”. Din acest motiv, Patriarhul Bartolomeu a hotărât de câțiva ani ca să se săvârșească Sfânta Liturghie în limba română la Biserica Vlaherne la data de 1 octombrie. În această biserică, în timpul împăratului Leon cel înțelept (a domnit între anii 886 și 912), într-o sâmbătă spre duminică s-a făcut rugăciunea de priveghere. În timpul slujbei, Sf. Andrei și ucenicul său, Epifanie, au văzut-o pe Maica Domnului stând deasupra credincioșilor, însoțită de o mulțime de îngeri și sfinți. Cei mai apropiați de ea erau Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Ioan Teologul sau Evanghelistul. „Maica Domnului se ruga pentru toți cei care erau în biserică și pentru întreaga lume. În sinaxar se spune că din mâini avea peste popor întins un acoperământ luminos, anume acoperământul protector al tuturor celor care se roagă lui Dumnezeu”, a mai spus Patriarhul Daniel. Biserica nu are dimensiuni impresionate, este realizată în stilul arhitectonic bizantin, fără să trădeze opulența catedralelor de altă confesiune. Participăm la slujba aflată în plină desfășurare și fiecare dintre noi înalță rugăciunile pe care simte că trebuie să le facă. În aceeași tăcere cu care am intrat, după ce am vizitat tot ceea ce puteam vizita, cu o impresie profundă, părăsim acest sacru lăcaș spre a ne îndrepta spre un alt obiectiv al zilei.

Cartierul Fanar

La o distanță nu prea mare, ne deplasăm cu autocarul, ajungem în cartierul Fanar (sau Fener) pentru a vizita Patriarhia Greacă sau Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Aceasta constituie, în mod simbolic, cea mai înaltă autoritate canonică a lumii creștin-ortodoxe. Bartolomeu I este din anul 1991 Patriarh de Constantinopol și este considerat „primus inter pares” (primul între egali) în raport cu ceilalți patriarhi creștin-ortodocși. Din păcate sediul care adăpostește Patriarhia este închis pentru lucrări curente, așa că suntem văduviți de vizitarea acestui important obiectiv religios. Ca să nu rămânem cu un gust amar, ghida Loredana, ne conduce prin labirintul străzilor înguste din această parte a cartierului Fanar spre un loc tulburător pentru noi.
Ajungem în locul în care a existat casa în care a viețuit 11 ani marele savant român Dimitrie Cantemir. Pe un zid al incintei, casa nu mai există, se află o placă din marmură care amintește acest lucru. Pe placă se poate citi, atât în română cât și în turcă: „Pe aceste locuri s-a aflat palatul rezidit și înfrumusețat de principele moldovean Dimitrie Cantemir savant enciclopedist de renume european, autor al unei monumentale istorii a Imperiului Otoman, care a trăit la Istanbul între 1688 – 1710”. Suntem emoționați mai ales că acest an (2023) a fost declarat anul Dimitrie Cantemir. Ne împrospătăm forțele cu o cafea turcească și pornim spre următorul obiectiv, nu înainte de a ne aminti că de aici au venit domniile fanariote în Țara Românească.

Basilica cisternă

Ca să ajungem la următoarele obiective, autocarul ne lasă acolo unde a avut acces. Pornim pe jos pe impunătorul bulevard care ne duce la cele mai importante destinații din Istanbul: Basilica cisternă, Moscheea Albastră, Catedrala Sfânta Sofia și Palatul Topkapi. După ce trecem de Marele Bazar ajungem la Basilica cisternă sau Palatul scufundat. Nimic din afară nu prevestește spectacolul din subteran. Ea a fost construită în perioada împăratului Justinian I, prin secolul VI d. H. și reprezintă o secțiune a unei rețele impresionante de bazine pentru a alimenta orașul cu apă, în principal palatul imperial și clădirile din apropiere. Basilica are nu mai puțin de 336 de coloane construite în stilul corintic și doric ce au 9 metri înălțime. Acestea sunt dispuse pe 28 de rânduri. Basilica are o formă dreptunghiulară de 140 de metri lungime și 70 de metru lățime. Ea a fost restaurată de mai multe ori. Una dintre cele mai recente datează din anii 1985 – 1987, ocazie cu care au fost aduși pești pentru a impresiona și mai mult turiștii. După ce am pătruns în Basilică, luminile difuze ne creează impresia unei lumi de basm. Minunat nu este un cuvânt exagerat care să redea senzația trăită în parte din subsolurile Istanbulului. Ne reamintim faptul că aici au fost gândite și filmate scenele finale din filmul „Infernul”, cu Tom Hanks, după celebrul roman, cu același titlu, a lui Dan Brown. Revigorați de răcoarea din subteran pornim cu
încredere spre a descoperi noi frumuseți. Pentru că în Moscheea Albastră încă nu se terminase slujba avem posibilitatea să admirăm imensul spațiu înconjurător, cu obeliscuri, ce odinioară era destinat Hipodromului.

Moscheea Albastră

Este unul dintre cele mai renumite obiective religioase ale islamului din Istanbul, dar și unul turistic. Privită din afară este impresionantă, nu numai din cauza dimensiunilor ci și a renumelui. Este cunoscută și ca Moscheea Sultanului Ahmed. Ea a fost construită între anii 1609 și 1616 în timpul domniei sultanului Ahmed I, de către arhitectul Mehmet Aga. Dorința sultanului a fost aceea de a construi o moschee care să depășească în măreție Agia Sofia. I se spune albastră pentru că în interiorul ei există 21 000 de panouri de faianță importate din China, majoritate de culoare bleu. Tot în interior se găsesc o varietate de elemente decorative: candelabre deosebite, covoare și tapiserii. Covorul roșu regal acoperă tot spațiul. Caligrafia are versete coranice și ies în evidență destul de ușor. Stilul arhitectonic este unul tradițional: islamic, clasic otoman. Ea poate adăposti 10.000 de credincioși, într-un spațiu de 72 de metri lungime, 64 metri lățime și o înălțime maximă de 43 de metri. Ca totul să fie conform islamului au fost ridicate 6 minarete la o înălțime de 64 de metri. După ce trecem printr-un filtru, ca la aeroport, pătrundem în interior nu înainte de a ne descălța. Nu știm ce să admirăm mai întâi: cupola, ferestrele, plăcile de faianță bleu care creau impresia că vedem cerul senin, grosimea covorului care parcă ne spunea să ne simțim bine, forma și frumusețea candelabrelor, modul în care ultimii credincioși musulmani își terminau rugăciunile, totul era fabulos. Însă liniștea, în pofida numărului mare de credincioși și vizitatori, este și ea impresionantă. Și ca orice bun creștin ne rugăm, atât lui Allah cât și lui Dumnezeu, pentru sănătate, liniște sufletească, pace în lume și realizări. Ieșim prin partea opusă, deși nu ne lăsam duși. Un alt obiectiv ne așteaptă.