Propoziții pretențioase – Anisoli
„Urcăm prin pod.”
Intenții bune – cum și eu, pentru a adânci coincidențele, aveam planuri -, să mărească spațiul de locuit, din lipsa spațiului curții (deși era suficient în spate și se putea amenaja și acolo, după demolarea magaziilor, o prelungire), în sus, dar pe fondul existent. Pe o parte reușită, până să dai cu capul în tavan. În cealaltă, concepută de tată-su, profesorul Ștefănescu, ratată. Un fel de balcon închis, mult mai lat și mai lung, dar foarte jos. Cât sunt eu de cocoșat și tot am băgat capul la cutie în zona cea mai înaltă. Tot am dat cu capul, tot am prins câteva apexuri – vârfuri de cuie – în brațe și spinare, injectându-mi nepregătit material antigen. Și dacă n-am pățit nimic până acum, rău, e clar că a funcționat „tratamentul” excelent. Ce dacă pe moment consoanele nu-mi mai puteau fi apicale de durere – cântată după cu năduf: „Cuiule, puiule, îmi anemiai picioarele, limba și cocoașele!”? Mergeam înainte până se aplanau de la sine toate „nenorocirile” fiziologice. Cândva mi-aș fi dorit să nu-mi clintesc un fir de păr, să nu pricinuiesc nicio aplazie corpului, acum mă mulțumesc cu ce a rămas din el. Spatele, pe dinafară, lung. Cât să fi fost cândva o zonă normală, transformată după voia proprietarului de a crea o mansardă. Fiindcă în vremurile cu muncitori și țărani simpli, chiar și cu intelectuali fără pretenții de preamărire și opulență imobiliară, casele aveau decența de a sta cu acoperișul mai aproape de pământ, prețiozitatea materialelor de construcții împiedicând orice centimetru în plus la zidire. Dovadă sunt nenumăratele lucrări unde desfacerea scândurilor de la bază, acolo unde se găsesc de obicei hornurile, au dezvăluit și treaba de mântuială executată de „meseriași”, și materialul de umplutură neadecvat sau împuținat. Bucăți de cărămidă prinse-n muruială de pământ galben, cărămidă ne arsă pe un rând, chirpici de pământ etc. Calculați cât costă un singur rând de cărămizi, omis de obicei de constructori, mai ales când resursele se împuținează. Unii aleg să amâne o parte dintre operații, alții peticesc cu ce au prin ogradă. La acoperișul Ștefăneștilor s-a aplicat aceeași metodă. Nu schimbăm tabla deja ruginită, ci o vopsim și când o fi nevoie stringentă, o schimbăm. N-a fost pe vremea tatălui, fiul n-a avut încotro. Infiltrarea apei prin falțuri și coame, îngălbenirea tavanului, zădărnicea planurile de extindere a locuinței în pod și producea pagube la parter. Parcă mă aud spunându-i: „Anulași ca să termini camerele din cauza ploii. Nici pe-afară n-ai mai făcut nimic…”. Și el încerca să argumenteze de ce prioritățile de la început, când pensionat a hotărât să se întoarcă în oraș, rămăseseră în suspensie. Venirea pe lume a copilului, plecarea soției în străinătate pentru un surplus de bani și vor mai fi fost și altele, de nespus oricui. Și așa a dezvăluit mai mult decât ar fi trebuit să aflăm. Tocmai el care în meseria abia lăsată la vatră era nevoit să fie cât mai discret, ba chiar să împrăștie informații false în diferitele-i misiuni diversioniste (asta-și închipuie unul din afară).
Dincolo de intervențiile noastre mai mult sau mai puțin imperios necesare, clar benefice, relația cu Ștefănescu fiul a trecut proba timpului, ne salutăm și nu ezităm să ne vorbim de fiecare dată cu căldură amicală.
