Fărădelegea lui Călin – Cijul civil
Răbdare n-am mai avut.
Am lăsat finalul titlului I pentru acum. Nu era nimic special la Art. 2571. Deși…. Ar fi ceva legat de persoana juridică, căreia i se stabilește naționalitatea după statul în care și-a stabilit sediul social, dar, când are mai multe în mai multe state, cică doar sediul real este valabil. Eram gata să întreb ce va să fie acela. Răspunde totuși fără interogare Al. 3. Unde este „… centrul principal de conducere…”, plus de gestiune pentru activitatea statutară, în ciuda realității, chit că hotărârile se iau de membri din alte state. Dacă vă întoarceți la nedumeririle mele din „răstălmăcirile” mele de la Art. 2570, veți găsi dramul de logică ce m-a determinat la acea introspecție. Suceală la 180 de grade. Al. 4 găsește la statul determinant pentru nația persoanei juridice căderea de a declina puterea sa legală și de a trimite speța către statul care a constituit persoana….
Depinde de fiecare, de cum pricepe limba română. Eu înțeleg cârmuirea drept conducere. De la ea până la ceea ce ar fi trebuit să fie atribuit stării civile și capacității e cale lungă. Corect era „sunt legal aplicate” în statul de a cărei naționalitate se poate prevala o persoană. Nu știu cât de necesar era Al. 2. Despre incapacitățile speciale și de raporturi juridice și legea aferentă, se subînțelegea. (Art. 2572)
Cine și-ar fi închipuit? Fiind între persoane fizice, și omisesem la articolul anterior completarea, descopăr cine sunt și eu, și noi toți: personalități. Ale căror începuturi și încetări depind de naționalitate. În spirit de glumă serioasă: așa se explică de ce morții noștri încă-s viabili pe listele de alegători. Statul te naște, statul te suprimă. Când dorește. El și trepădușii săi. Astfel al meu frate a venit pe lume într-o zi și în alta este luat în evidență ca născut. Și el, și Eminescu. Deși n-au nimic în comun. (Art. 2573)
Iar o cârmuire. Nu sună, nu se potrivește, ba mai duce și mințile la perversiuni. Fiindcă totuși suntem români, în cazul în care nu se poate declara moartea, data, nu se poate prezuma că o persoană dispărută este totuși vie cu legea acesteia ori ea nu este identificabilă, se aplică legea noastră. (Art. 2574)
Două tăișuri, o singură limbă de exprimare. Tot a noastră. Lingvistic, „Schimbarea legii naționale a persoanei…” poate fi și despre modificarea legii în sine, și înlocuirea legii unei nații cu a altei națiuni. Sensul aici ar trebui să fie doar al mutării dintr-un sistem legislativ în altul, așa cum și formularea avea nevoie de indubitabilitate. La Art. 2575 discuția se poartă pe marginea obținerii majoratului, obținere care, oriunde în altă lege potrivnică, este recunoscută totuși în orice stat.
După naștere numele. Că fiecare stabilit va fi în legea sa. Dar nu neapărat. Căci discutam de naționalitate și ne-am trezit în cetățenie, pusă la bătaie ca alegere a stilului juridic ce va da nume născutului și în altă țară și, de la momentul zero plus, trăind în aceasta. Însă tot legea română face dreptate când se încalcă uzanțele juridice ce țin de nume. (Art. 2576)
Inerent…. Fie. Totuși, câteva repere nu s-ar fi potrivit acestor drepturi, în existența și conținutul lor? (Art. 2577)
