CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 93 (4)

Dumitru ICHIM

MEMORIILE UNEI CAPRE

2. DESPRE CONȘTIINȚA DE CAPRĂ ȘI CRITICA
TRACȚIUNII PURE

Deci, să fim clari! Una este capra obișnuită, precum cele ale Irinucăi din Broșteni, și alta este cea căreia îi scriu memoriile. Din surse demne de încredințare, chiar și acelea oricât de râioase erau, dar coada tot sus o țineau. Un merit care lipsește cu desăvârșire gloatelor, the mob, pe care le mâni spre abator, gloatele behăitoare, cele mai periculoase din întreaga demonologie a conștiinței de capră. Immanuel Kant nu a reușit să termine „Critica Rațiunii Pure” și lucra la tomul al doilea al „Criticii Tracțiunii Pure”. Spunea neamțul că nimic nu-l impresionase mai mult decât cerul înstelat și conștiința de capră din om. Între „rațiune” și „tracțiune”, din punct de vedere al conștiinței de capră, există un singur pas, unul hotărâtor: ori ajungi în poala lui Avraam, ori de pe marginea prăpastiei, un pas înainte, tot înainte… până te trezești pe grătarul lui Scaraoțchi.
Dar să intrăm în subiect. Sociologii împart lumea, după un cântec hegelian, în trei: teză, antiteză, sinteză:
1. Teza. Societatea de tracțiune, plastilina, cu care îi place Copitatului luciferic să se joace în manipularea lumii, prostimea blagoslovită în jug, recunoscătoare pentru fiecare bici.
2. Antiteza. Societatea de reacțiune este cea care ia fiecare teză, o scutură bine, îi dă o notă de trecere, întrecere sau de petrecere. Aceștia sunt reacționarii, capitaliștii, dușmanii poporului de capre, cei care promovează capra nova.
3. Sinteza la care adăugăm viteza. Societatea de atracție. Aici să fim cu mare atenție. Este oștirea elitelor, sinteza cuantică atrasă de metafizicul caprelor Ibex, nu râioasele lui Creangă, atracția venind de la „locuri cu verdeață”, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, visătorii, poeții și, mai ales, jucătorii de șah sau de ayatolah.
La examen, teza lui Darwin a fost că membrul se adaptează evoluției prin mutații, ca la șah. Peștele nemaiavând apă se face salamandră. Salamandrei nu-i mai plac muștele și vrea să pască. Simplu. Se duce la Stock exchange și joacă pe investițiile în potențialul Bombardier Girafa. Pierde și rămâne numai la mutația nenorocită de capră. Datorită inflației, vegetalele devin tot mai scumpe. Bietele capre acum privesc cu invidie la girafe cum li s-a lungit gâtul, că acum pasc cele mai dulci frunze din vârful copacului, iar ele trebuie să se resemneze cu „the missing link”. Dar credeți că ele sunt fraiere? Numai capra și cu românul s-au născut poeți, nu vă spune nimic?
Darwin a căpătat un f pe teza lui. F în engleză nu e ce credeți voi, păcătoșilor, că numai la prostii vi-e gândul, ci este nota ce-ți spune clar, f pentru failed, adică ai căzut la examen.
Care e teza voastră? Ce credeți? Nu e o nedreptate ca girafei să i se aplice principiul evoluției, în întregime, ba și mai mult, să fie îmbrăcată și cu haină pestriță ca a alesului Iosif, iar caprei, care toată viața se cațără pe toate gardurile și stâncile, să nu i se lungească gâtul deloc măcar o centimă? De ce legea lui Peter nu i se potrivește și lui Paul? Unde e „the missing link”? Credeți că l-o fi mâncat vreun câine?
Noi am accepta că omul se trage din maimuță, dar maimuța, având copyright pe patent, ne râde în nas: Dar mai lăsați-ne în pace! Cu ce am greșit să îndurăm o asemenea batjocură? Auzi, că am fi putut degenera până în turmă de oameni!
Dintre toate animalele, ca origine a omului tot capra rămâne. Medicii spun că ar fi porcul din mai multe motive! Să fim serioși, pe cuvânt că sunt plauzibile ca behaviour! Mai mult chiar, transplantul organelor de la porc la om a dat rezultate uluitoare. Apologeții fraternităților porcine nici nu vor să audă de originea din maimuță. Ce? Dai limba română peste cap? Cum să spui, în limba vechilor cazanii, că m-am îmbătat ca o maimuță, când de fapt m-am îmbătat ca un porc? Păi se poate? Păi, nu!
Originile omului trebuie scrise de un om care știe arheologia inimii, cel care sapă în mina sentimentelor până găsește aurul iubirii! Un poet, compozitor sau artist își începe opera acolo unde ai scăpat de cuvânt și definiții, acolo unde începe acel ceva, un ecou al luminii. Omul începe unde sfârșește, omul moare în brațele învierii pentru că omul este iubire și povestea de dragoste a luminii.
Dar să ne întoarcem la caprele noastre. Ce am eu cu ele? Ca să afle ce mănâncă omul, nu intri prin ușa din față, că atunci poftitul la masă niciodată nu-i acasă, ci intri prin ușa din dos a unei porecle. Bunicul era foarte mândru când era poreclit Țapul de la Păgubeni. Era demnitatea lui de a fi și a se comporta drept. Trecuse de 80 și pentru el cârja era un fel de sceptru. Pleca de la Păgubeni, trecea podul peste Trotuș, și după aproape 15-20 de km ajungea la piață, drept și cu cârja pe braț, în semn de onoare. Ichimeștii erau firi domoale, modelați de fluier și apusuri blânde ca o vioară oprindu-se în planare de pajură pe ultimele note, dar cei din neamul lui Camară erau iuți în tot ce făceau, că piperul e bun și în mămăligă! Nu era mândria, care e un păcat, a butoiului gol, ci mândria de a fi demn și orice îmbrățișare dăruită te făcea să te simți bine în brațele celui care știe să îmbrățișeze. De aici ura celor mici, care îl porecleau Țapul.
Ideea cu capra mi-a venit de la Christofor, care m-a purtat prin toți Munții Stâncoși din British Columbia. Mai precis, Chris și cu Victorița sunt alpiniști de meserie. Nu a rămas, dom’le, un munte în Canada și America pe care să nu se cațăre. Ba s-au dus și prin Africa.
Îmi zice Chris: „Hai, tată să facem o călătorie prin munți”. Nu am așteptat a două oară invitația și m-am suit în avion: Kitchener, Ontario până în Calgary, Alberta unde mă aștepta. Am mers toată noaptea până am ajuns la un hotel din provincia British Columbia! Dimineața, când m-am uitat pe geam – minune! Până la cer Munții Stâncoși, până la 5000 de metri. Cât a durat vacanța, am terminat de scris o carte – ziua și poezia! Vacanța, vorba e! Dacă știam că e așa de bine ca pensionar, mă pensionam imediat după facultate.
În fine, ce m-a cutremurat prin frumusețe au fost munții. Jos pădurile de foioase, apoi la etaj coniferele, apoi ici colo vreun pin, puțină iarbă și piatra cu diferite culori după poziția soarelui. Dar ce m-a-ncutremurat a fost să vezi tocmai acolo sus, cu un echilibru perfect, caprele negre, mari cât o unghie când le priveai de jos. La poalele muntelui erau poieni cu multă vegetație și iarbă de păscut berechet. Ce le făcea să se cațăre după câteva fire de iarbă pe stânci atât de periculoase? Nu era cărare și ele executau acest balet de circ, trapez fără pânză, cu eleganță de pasăre care, dacă ar fi greșit un pas, ar fi deschis aripile și ar fi plutit peste genuni. Zile întregi le-am urmărit ca pe niște ciudățenii ale naturii. L-aș fi îmbrățișat pe Darwin ca pe cea mai robinsonică arătare dacă ar fi putut să-mi dezbunghe această taină a muntelui încheiat în veston de piatră până la ultimul nasture.


Costel STANCU

* * *
Nu am nevoie de dragostea ta.
Mai bine un grăunte de sare,
să îl împart săracilor.
Ei se vor bucura. Eu, nu.
Ușa ce nu scîrție, nu e vie.
Zarurile au fugit de acasă.
Nu va fi nicio nuntă,
nici o îngropare. Tu îmi speli
cămașa de mire pînă se vede în ea
chipul lui Hristos. Lasă, nu fi trist,
poeții vindecă locul. În ultima fotografie
o să îți iasă aburi din nări, mă liniștești
și dispari după peretele de fum colorat dintre
viață și moarte. Un drum fără sfîrșit
în mijlocul căruia găsești același cal orb,
semn că ai mai trecut pe acolo.
Privești înapoi și îmi spui că
mă iubești. Dar cînd vine vorba
de dragoste, sufletul meu e mai
neștiutor decît un copil care nu a
ieșit niciodată din satul lui.

* * *
De-ai putea scoate moartea din om! Așa cum,
în copilărie, văzuseși că făcea bunicul tău: înțepa
burțile umflate ale vitelor ce păscuseră prea multă
lucernă și moartea ieșea din ele cu un șuierat ușor.
Atît de simplu să fie? te minunai. Mai tîrziu, cînd a
murit bunicul, ai luat un ac și i l-ai înfipt în deget.
Nu s-a întîmplat nimic, bătrînul a rămas tot acolo,
neînsuflețit. Nu ai moștenit harul său, nu ești un bun
vindecător. De atunci, nu ai mai încercat să alungi
moartea din nici o vietate. Nici măcar din tine însuți.

***

Să pierzi ceea ce nu a fost niciodată al tău,
ca morile vîntul – deplina înţelegere a morţii.
Sufletul pleacă şi nu se mai întoarce
asemeni păsării căreia copiii i-au stricat cuibul
într-un joc vinovat de propria-i puritate.
Tu mori ca să înţelegi. Cum soarele răsare
pentru a acoperi ochiul orb
din spatele său. O amintire îţi pare viaţa,
un vis trăit înainte de a-l visa,
totuşi necunoscut.
Cîtă armonie între aici şi dincolo!


Octavian MIHALCEA

APROAPE O EVIDENȚĂ

Marile decantări încep după
cele care au fost
până nu de mult animalele soarelui
Pădurea năștea fildeșul nemuritor,
prins apoi în capcana dintre valuri
Poți cuteza să întorci vulturii din zbor?
Ghearele ploii te vor zgâria până la os,
asemenea minusarmoniei ambientale
Povesteai că visul nu e decât o sculptură neagră
Semnificații înalte aparțin abatoarelor celeste
Drept înfiorare, laptele ar putea muri într-o noapte
Polii se apropie, depășesc hazardul
Șoptești fără să mă vezi:
nu te voi trăda niciodată…
nu te voi trăda niciodată…


ULTIME EXTENSIUNI PERICULOASE

De data asta, prenumele sângelui
va absorbi toate uitările –
tresărirea turbanului celest
Declanșări necunoscute plutesc pe otrăvuri,
printre descifrări arcuite, voiaj pal
cinstind Alpii căzuți în mare
Preconizăm instalări masive
la bordul unor biblioteci cuceritoare
Lupii gândului bulversează tabloul mineral,
comoară ce ne oglindește aici destinul
Martorii poartă lungi robe negre,
sfâșiate lângă porțile indignării
Sărutul frunții este inalterabil
(nimeni nu te poate recunoaște)
Prin galerie simțim emoțiile
Dorință. Recompensă. Incendiu.


UNA DINTRE SPERANȚE

Fotografie cu insulă și figuri fierbinți,

ca o celebră scoatere în față
Trenurile, acum doar relicve
ale peștilor fără milă,
sparg aerul prin camera întunecată
Nu știu încă legătura dintre tine
și aceste mașinării
Muzici pierdute lovesc pământul alb
cu forța frisoanelor îndrăgostite
Discret, exersezi îngroparea în nisip
la umbra copacilor necunoscuți
Flăcările invadează aripa liberă,
mit cercetat fără încetare
Sunt creatorul frescei mângâiate
de crucificarea soarelui!
Pentru că durerile au dispărut


TENDINȚĂ DE IEȘIRE

Cred că pe sub revelații
construim pasiuni, încăperi umede,
fețe de arbori, înfășurări vaporoase
Sus – deschiderea surâzătoare
Pe brațe curg rănile somnului nobil,
expresie lentă, hipertrofiată
când rotește himera neantului
Impulsul basculează sacadat
Rațiuni agresive plus rezerve anarhice
Transformarea măduvei
va depăși orice aversiune,
instinct oceanic satisfăcut
Curând, vom înălța cu toții
crisalida colțului sălbatic


EXAMINARE

Regatul multelor încercări,
separarea celorlalți
Inventează un anturaj!
Discuți despre straniile fântâni
scufundate în fier,
retezările din exces,
arhetipul axului reacționar
Alături, la radio, electricitatea
desfășoară undele refuzului,
aroganța întrebărilor despre
setea înghețată
Anomalii verticale care transformă
Lumina depășește puteri sălbatice
Tranzit spre juisare…
Test niciodată privit cum trebuie


EXPLOZIE ÎN CONTINUARE

Ramurile sunt deschise
Strigăte și sânge prin pădure
Pieile cerului ne aduc

la picioare fluturi încinși
Mereu sentimentele puternice
seamănă cu niște statui plutitoare,

cu dinamitările sticloase
Din depărtare vin trei nori
(întoarcerea la ploaie)
Ar putea fi refacerea mai multor
brațe dintr-o soartă
Supliciile vor îngheța
Supliciile nu vor îngheța


FLUX VERTIGINOS

Kamikaze încă din copilărie
Interior paroxistic fără milă
Unele riscuri poartă spre ruina
abcesului ivit în criptă
Pericolele atrag groapa fantasmei,
falsele recunoașteri,
dimensiunea nodului pulsatil
Curând vei dori instincte invizibile
Puțin accesibilă, cutremurătoare
este muzica
Medium, medium,
medium transparent


DUNĂREA ÎN VIS

Înainte, după:
numeroase întrebări suple
Semnele se amestecă umbros:
cele care amenință, purifică,
apropie ghimpii și culoarea poeziei
Peste maluri, câteodată,
spectacolul băilor de lavă,
diamantul săgeților de odinioară
Numele mamei (extaz interior)
Visătorii veghează inima apei,
icoana, atunci când la mijlocul
nopții izbucnesc diminețile
În vis ca în viață:
dorință, pătrundere continuă,
fragmentele puterii, fluviul fascinant
În vis ca în viață:
refacem marele arbore subacvatic


Lucian MĂNĂILESCU

SCRISOARE DIN ATLANTIDA

În Atlantida de sub frunte am trăit
un fel de stare de urgenţă a trecutului –
ne-am mutat părinţii şi copilăria în fotografii sepia,
învăţând să fim fericiţi chiar şi cu ochii în lacrimi…

Şi totuşi, n-am spus niciodată că e prea
departe sau prea târziu, am înnoptat
sub streaşina soarelui şi
nu ne-a înspăimântat vuietul mării.

Poate de aceea, prietene, azi, când
îţi sărbătoreşti ziua de naştere, am deschis
uşile şi ferestrele sufletului şi am făcut
semne cu mâna spre cerul albastru.


NOAPTE CU LUNĂ

Copilul meu stă rezemat de lună şi visează.
Peste umbra lui trece şopârla ursitei,
dar el nu-i aude foşnetul, el culege cireşe amare
şi se leagănă între crengile cerului…

Timpul e un fel de odaie goală, copilul meu
întinde mâns spre oglindă
şi îşi ghiceşte în palmă: „Uită-te
şi tu, orbule, uită-te cum se topesc toate astea
într-un fulg de zăpadă…
Aici e o cumpănă, dincolo
o zodie mincinoasă…!”

E noapte, e prea multă noapte…
Copilului meu îi cade luna din piept.


FOTOGRAFIE CU GREIERI

Amintirea e tot un fel de Alzheimer –
Ştii că ai iubit o fată cu ochii căprui sau albaştri,
care îţi expedia scrisori dintr-un spitalul de urgenţă,
adormind cu capul pe umărul tău.

Toate astea au asfinţit şi a rămas
doar singurătatea peretelui orb
şi fotografia ei în care cântă greierii.


Ion Tudor IOVIAN

expect more

am ajuns tocmai acum
când L.P. înmormântează România în spanac patriotic și artistique merde
și-l pune
pe Mitică să tragă clopotele ziua în amiaza mare
de parcă s-ar mai fi putut schimba ceva din ADN-ul ei

„mă neică –
sunt
Crăcănelul zilei deja ambetat cu
amfetamina
și poezia plângăcioasă a patriei –

pe orizontul meu nordic
umblă despuiată Venus din Cuca Măcăii
cerșind un păhăruț un cântecel nupțial
(auziți auziți la ce-o duce capul)

încercănată gravidă
intră
pe bicicletă mov
în academie pentru voyeurism și îmbălsămare
nimic nu-i la locul potrivit nu se știe unde ne aflăm”- zice
„dar hai să cârpim realitatea
să-i ștergem ridurile
să-i confecționăm pentru o mie de ani
un nou trecut o altă Venus mai pe gustul nostru”

„un tip scund mă neică – sunt Crăcănelul cyberspațiului
mă agăț deja de candelabru și recit
elegiile la tobă eufoniu și cinele”- zice –

„am avut o servitoare nerușinată…
care mi-a făcut zilele fripte

și din amor pentru ea am uitat să mă-nchei la prohab
am uitat de cer de codul penal”

când am ajuns să aruncăm și noi bulgări de pământ
peste victoria finală
luna coborâse
cu hârzobul din cer
și se hlizea
nebună
la pata asta de sânge de sub neon

expect more

I arrived right at the moment
when LP was burying Romania in patriotic spinach and artistic merde
and asks
Mitică to ring the bells in plain day
as if his DNA could still be altered

„hey chap
I am the Bandy Legs of the day already drunken with
amphetamines
and gushy patriotic poetry –

on my Northern horizon
walks the naked Venus of Nowhere-land
begging for a drink a bridal song
(look what she is thinking of!)

tired and pregnant
she enters
the voyeurism and embalming academy
on a purple bike
„nothing is in the right place no one knows where we are” – she says
„but let’s mend reality
let’s erase its wrinkles
let’s make her a new past a new Venus we will like better
for a thousand years”

„a short guy, chap – I am the Bandy Legs of cyberspace
I am already hanging on to the chandelier and reciting
the laments for drum euphonium and cymbals” – he says –

„I had a shameless servant…
She game me a hard time
And out of love for her I forgot to zip my fly
I forgot heavens I forgot the penal code”

When our turn came to throw mud balls
over the final victory
the moon had come down

from the sky on a rope
and was grinning
crazy
at this blood stain under the neon

a livid light lurks from somewhere
without blazing them
and nobody’s and everyone’s sobs
cannot move them

and the wind blows through them puffing
– holes nothing but holes –
together with the rain

the lime
falls
off their cheeks

the ugliness writes their memoires

and they stand
with torn straw hats on their heads – scarecrows
abandoned in haste

on the barren field

– life has already moved on –

stiff in the dirty rain – this is how you’ll find them tomorrow and the day after
and in a thousand days
reader who thinks you are any different

Traducere în limba engleză de
Alexandra Ioana Ivan Wasa


expect more

ich bin genau jetzt angekommen
wenn L.P. Rumänien in den fälschlich patriotischen Gedichten und in artistique merde begräbt
und lässt
Mitică die Glocken zu Mittag läuten
als ob man etwas von seiner DNS ändern könnte

„mein Bruder –
ich bin
der Hofnarr/ Crăcănel des Tages schon betrunken wegen
der Amphetamin
und der pathetischen Dichtung unseres Vaterlandes –

auf meinen nördlichen visuellen Erfassungsbereich
wandelt nackt eine Venus aus Cuca Măcăii
und bettelt ein Schnäpschen auch einen Hochzeitsmarsch
(hör’ mal woran sie denkt)


Geringelte Schwangere

tritt
auf dem lila Fahrrad
in die Akademie für Voyeurismus und Balsamieren ein
nichts ist wo es sein soll man weiss nicht wo man sich befindet” sie sagt
„aber komm wir müssen die Wirklichkeit ausbessern
wir müssen die Falten glatt streichen
wir müssen über tausend Jahre eine neue Vergangenheit
für eine andere Venus für unseren Geschmack ausbauen”

„ein niedriger Kerl mein Bruder – ich bin der Hofnarr / Crăcănel des Cyberspace
ich hänge mich schon an den Kandelaber und rezitiere
Elegien für Trommel und Abendessen – er sagt –

„ich hatte eine unverschämte Magd…
die mich sehr gequält hat
und wegen Wollust für sie hab’ ich vergessen den Hosenlatz zu schlieβen
hab’ ich vom Paradies vom Strafgesetzbuch vergessen”

als wir imstande waren mit den Erdenbällen zu werfen
über den Finalsieg
ging der Mond unter
mit dem Seil aus dem Himmel
und er kicherte
wahnsinnig
über diesen Blutfleck unter dem Leuchtröhre

Traducere în limba germană de
Cătălina Bălinișteanu


expect more

je suis arrivé juste au moment
où L.P. vient d’enforcer la Roumanie
dans de vains discours patriotiques et en merde artistique
en faisant à Mitică – ce jumeau de Crăcănel – sonner les cloches en plein jour
comme si l’on avait pu changer une goutte de son ADN

„eh mon vieux –
je suis
Crăcănel – un babillard qui parle pour ne rien dire – déjà grisé
de l’amphétamine
et de la fausse poésie larmoyante patriotique –

à mon horizon du nord
va dépouillée Vénus de Cuca – Măcăii
en demandant un petit verre à boire un petit chant de noces

(écoutez donc ce qu’elle rumine)

la cernée ventrue
entre solennellement
à bicyclette mauve
à l’académie rien que pour voyeurisme et vieillerie embaumée

rien n’est à sa place on ignore
où l’on va” – dit-il –
„mais allons rapiécer des bouts de la réalité par ci par là
en pommader les rides
allons fabriquer pour un millier d’années
un tout autre passé une toute autre Vénus qui soit plutôt à notre goût”

„je suis un petiot mon vieux – je suis Crăcănelul –
le babillard du cyberspace
je m’y accroche m’y cramponne et récite
les élégies à son de tambour et des cymbales” – dit-il

„j’ai eu une soubrette effrontée
qui m’a rendu la vie dure
amoureux d’elle j’ai manqué de boutonner la braguette de mes pantalons
n’ayant jamais égard aux cieux au code pénal”

juste au moment où l’on est arrivé à jeter les dernières mottes de terre
sur la tombe de la victoire finale

la lune sorte de la cuisse de Jupiter
était descendue
en riant
follement
de cette tache de sang veillée par un frêle rayon de lumière

Traducere în limba franceză de
Maria Grigoriu & Lidia Aprofirei

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share