Literadura nr. 31 (6)
Alexandru Cazacu
Pentru ce?
Pentru ce roșul acestui Octombrie
privește spre noi iar dragoni de hârtie
prind viață și zâmbesc
dincolo de geamurile
care opresc păsările și câmpia
să se așeze cu noi la cină
când echinoxul îşi pierde jumătatea
Pentru ce străzile au împietrit
iar seara aceasta stă în dreptul ușii
și nimeni nu o poftește în casă
când prinse în cercuri concentrice
lucrurile se adună uituce
unul lângă celălalt
iar dincolo de văruiala zidurilor
auzi tic-tacul ceasornicului precum
răsuflarea sacadată a unui animal rănit
Retrageri de gală
La ceasurile acestea soarele
a rămas un artefact încins
aflat între cercevelele ferestrei
prin sfertul dimineții
ridurile oglinzilor cresc
de câtă amintire au adunat întrânsele
iar o trompetă se aude limpede
din această împreună lucrare
ca o machetă 1:1 a visului ce
ar putea să se întâmple
lângă un arbore devenit
o torță pentru retrageri de gală
Aburul de frig ce însoțește cuvintele
relevă fresca ascunsă în chipuri
și pare că verbul „a fiˮ
deseori este egal cu verbul „a spuneˮ
Ceștile albastre
Ceștile albastre de ceai asemenea
ochilor tăi în iarna
ce pândea intrările în lume
dincolo de insomnia cocoșilor de tablă
și a întunericului din venele serii
în ținutul unde singurătatea
modifică peisajele
iar depărtarile se rostogolesc
ca un ghem aruncat
din turnul medieval al unei bresle
Toate clipele ne moștenesc neliniștea
când trupurile au rămas precum sperietorile
peste câmpuri răvășite
Brațul candelabrului luminează cu teamă
un faeton de argint sosit la răspântii
și ferestrele cât palma sunt ochii
unei pisici uriașe ce privește apatică înainte
Ore provizorii
Un surâs de înțelegere
și complicitate a lucrurilor
prin cabinetul faustian
al unui maestru de rezervă
la ore provizorii
de toamnă aruncată-n luciul-oglindă
din penajul vrăbiilor
prin grădina cu ultimii trandafiri
când amintirea sculptează -n
crusta de frunze și praf
o statuie a fericirilor imaginare
odată cu clopotul
de îngeri ce acoperă orașul
în seara aceasta ca un mercenar
trimis să învingă
lumina unui Octombrie
de care toți se tem
și pe care toți îl imploră să nu ne părăsească
Florentina Loredana DALIAN
Pe alei
Am simțit nevoia să cobor, să merg pe aleile năpădite de buruieni, printre căsuțele maro din lemn, aflate într-o tristă ruină. Le mângâiam cu privirea, le-aș fi oferit alinare ca unor ființe. Majoritatea aveau geamurile lipsă ori sparte, în fața unora dintre ele erau azvârlite la întâmplare saltele și perne vechi. Din loc în loc, câte o cioară țopăia nedumerită, căutând doar ea știa ce. Dar eu ce căutam? Urma pașilor mei de odinioară, când abia ieșisem din copilărie? (Deși – pe un anumit palier – aș zice că n-am ieșit nici acum). Poate chiar asta căutam, încercând să mă regăsesc, să mă înțeleg, să pricep de ce uneori lucrurile se simt ca atunci. Căsuțele acelea găzduiseră cândva exuberanța copilăriei aflate în tabără la mare. Dar eu nu-mi aminteam veselia, ca și când mereu ar fi fost așa, o stare de ruină ce aduce mai mult a bătrânețe avansată.
Purtându-mi pașii la întâmplare pe cărăruie, am avut un flash de memorie cu mine, atunci, plimbându-mă la fel, pe una dintre alei.
Amintirea m-a însoțit, cu latura sa vizuală și auditivă. Pe de o parte, mă vedeam tărăgănându-mi pașii, simțind o nostalgie după ceva necunoscut, poate doar intuit, așteptând ceva, pe cineva, în rochia mea albă cu floricele. Începuseră să mi se cunoască sânii și, dintr-o pudoare exagerată, considerând că decolteul rochiei e cam adânc, azvârlisem pe mine puloverul alb croșetat de bunica, având model cu forme de frunze în relief. Era vară, îmi era cald, dar strângeam puloverul pe lângă mine, ca într-o îmbrățișare. O îmbrățișare dorită, căreia îi simțeam lipsa.
Pudoarea nu-și avea rostul acolo, eram singură printre căsuțe, ceilalți copii își făceau jocurile undeva mai departe. Ajungea până la mine râsul lor sănătos, le auzeam vociferările, fără să înțeleg ce spun, se evidenția mai cu seamă râsul Luizei, fata care părea mult mai dezvoltată și mai „domnișoară” dintre toate, râsul ei cu toți dinții și având în ochi sclipiri care vorbeau de ispite. Mi-ar fi plăcut să râd și eu ca Luiza, să mă comport la fel de dezinvolt, dar nu știam cum poți râde fără motiv anume și mai ales cum poți râde cu toți dinții fără să lași impresia că rânjești. Luiza aduna toți băieții în jurul ei, cumva găsea o vorbă pentru fiecare, chiar și pentru cei urâți, de vreme ce făceau parte din armata ei de prizonieri. Vezi, d-aia eu n-aș fi putut fi Luiza. Și dintr-o mie de alte motive.
Părul ei era buclat, buzele groase și senzuale, trupul îi era bine dezvoltat, dar ea nu se rușina de nicio parte din el, ba, din contră, părea că vrea cu tot dinadinsul să scoată în evidență ceea ce era de remarcat. Era normal s-o adore băieții. Dar eu n-o invidiam pentru asta, pajii ei nu erau pentru mine, atâta doar, voiam să știu cum reușește. Până la urmă, cam pricepusem eu că e vorba de încredere. O încredere în sine care mie îmi lipsea. Poate că ea avea tată. Care o iubea și îi spusese că e frumoasă.
Cu toate astea, nu m-ar fi ajutat cu nimic să-i studiez metodele, oricum nu le-aș fi aplicat. Pentru mine, erau tușe prea îngroșate, indicii pentru paji. Eu preferam să mă furișez pe alei, să-mi aștept regele. Lasă că n-a venit nici acum, asta-i altă poveste! Un rege n-are nevoie de stridențe, nici să i te vâri în ochi prin orice mijloace, un rege e cel care știe și vede și simte și poate și îndrăznește. Însă, de regulă, regii au treabă, au de purtat războaie și asta le ocupă tot timpul.
Timpul. Se întorsese timpul și acum, eu mergeam pe aceleași alei, doar mult mai prăfuite, mai pline de bălării, instinctiv strângeam pe lângă mine un șal, tot ca-ntr-o îmbrățișare, simțeam o nostalgie nedefinită, un dor după ceva, după cineva, încercam să înțeleg, cu râsul de demult al Luizei răsunându-mi în auz. Amurgea, cerul semăna cu cel de atunci, iar din stânga, se auzea muzica dintotdeauna a mării.
Slobozia, 25/ 26 iulie 2023
Din volumul în lucru „Frumusețe străină”
Florentin POPESCU
Oameni și locuri din Buzăul de altădată (XXVII)
„Macul Roșu” – o „Capșa” a orașului de odinioară (II)
Între veteranii Cenaclului „Al. Sahia” care mergeau la „Macul Roșu” se aflau, pe lângă Mihai Boghițoiu, despre care am amintit în episodul trecut, un anume domn Găgescu, avocat pensionar, un domn Manolescu sau Nistorescu, despre care n-am știut niciodată cu ce se ocupa, ce scria (dacă scria) și despre care un cenaclist mai tânăr, Ion Costea, avea să scrie într-o carte apărută după 1989 că a fost informator al Securității, apoi Dem. Iliescu, avocat, care între 1948 și 1960 a fost la închisoare pentru că fusese legionar (a condus un „Buletin legionar”, fiind totodată șef al Organizației Buzău a Gărzii de Fier).
Tot veteran poate fi considerat și Nicolae Peneș, deși ca vârstă are cu mult în urma celor amintiți.
Îndeosebi după 1990 el s-a afirmat ca poet și ca autor de monografii (pentru una, consacrată lui Al. Marghiloman a primit Premiul Academiei Române), ca publicist și memorialist. Lucra în domeniul culturii, fiind unul dintre activiștii cei mai harnici, cu inițiative care s-au materializat, iar unele au rezistat până azi.
Dem. Iliescu locuia pe o stradă apropiată de cea pe care se afla și casa părinților mei și deseori, după ședințele de cenaclu, mergeam împreună spre casă. Era un om tăcut, sau poate că, marcat de anii de temniță, se temea să vorbească. Cu atât mai puțin unui tânăr în care, pesemne, nu știa dacă poate avea încredere. Înainte de a fi arestat a publicat poezie și teatru, dar abia în 2012 prietenul meu .
Nicolae Cabel i-a tipărit o carte de versuri inedite „Încă nu e seară”, gest de mare noblețe sufletească prin care poetul Dem. Iliescu a fost scos din uitare…
La „Macul Roșu” Dem. Iliescu, dacă-mi amintesc bine, mergea cu noi mai rar și abia peste ani, peste mulți ani, când i-am aflat trecutul, mi-am dat seama că nu ne însoțea poate de teama Securității, poate de frica de a nu-l întreba cineva despre trecutul lui. În fine…
Și pentru că am adus vorba despre Nicolae Cabel, trebuie să spun că am fost colegi la liceul „B.P. Hasdeu”, iar cu fratele lui, Mihai, chiar coleg de bancă.
Nicolae Cabel era pe atunci, în cantități egale, un interiorizat, dar și un ins dornic de conversație. Citea mult și visa să ajungă regizor de film, ceea ce avea să se și întâmple. Nu-mi amintesc să-l fi auzit citind la Cenaclul „Al. Sahia”, însă nu sunt de uitat opiniile și aprecierile lui față de ce se prezenta în ședințele de lucru: aplicate, la obiect, bine argumentate. Prin 1971-1972, pe când ajunsesem redactor la o editură de mult dispărută din peisajul cultural al Bucureștilor, i-am cerut colaborarea la un volum colectiv de literatură și publicistică. Mi-a dat un text frumos și peste multă, foarte multă vreme, pe când prietenii și colegii mă sărbătoreau la Centrul cultural al Sectorului 2 la împlinirea vârstei de șaptezeci de ani, a amintit că textul lui de odinioară a reprezentat de fapt, debutul lui literar.
Astăzi Nicolae Cabel este un scriitor cunoscut, cu multe cărți. În revista „Bucureștiul literar și artistic”, pe care am întemeiat-o în 2011 împreună cu poetul Coman Șova, l-am provocat să scrie un volum de amintiri din viața de om al filmului. A făcut-o și o face și acum cu plăcere. Probabil că la sfârșitul serialului din serial se va naște o carte…
În 1964, plecând la București, ca proaspăt student la Facultatea de Limba și Literatura Română, vizitele mele la „Macul Roșu” s-au rărit. Dar n-au dispărut cu totul, fiindcă în vacanțe, sau în alte scurte popasuri la casa părinților nu uitam să trec, neapărat, și pe la „Macul Roșu” pentru a mă întâlni cu prietenii și cunoscuții, pentru a afla ce și cum se mai întâmpla pe la Cenaclul „Al. Sahia”, de care deja mă legau multe amintiri, ca și de Buzăul adolescenței de altfel.
La puțină vreme după reîmpărțirea administrativă a țării, petrecută în 1968, a început să bată un alt vânt și pe la Buzău, iar istoria „Macului Roșu” se apropia și ea de sfârșit. Dar despre asta în numărul viitor.
