Spații culturale nr. 2 (10)

Ionuţ Caragea

Lui Eminescu

ne priveam amândoi într-un lac de cleştar,
sălciile suspinau la maluri,
aş mai plânge din nou dar ar fi în zadar,
te-am pierdut printre ani – printre valuri.
ne odihneam regăsiţi sub teiul bătrân,
din flori îţi împleteam o cunună,
flori muritoare – nemuritoare rămân
sus pe cer – şi Luceafăr şi Lună.
lacrimi se alunecă şuvoi pe obraz,
amintindu-mi de întâiul sărut,
inima freamătă de atâta necaz,
noi te-am pierdut, te-am pierdut, te-am pierdut.
Poetul sufletelor triste
Sunt eu poet al sufletelor triste,
jertfă îmi este versul sângerând,
pe-altarul clipelor nepreţuite,
la pieptul tău aş vrea din nou să plâng.
Sunt un izvor secat de neputinţă,
al contemplării veşnic autor,
prin poezii de dor îmi fac zapise
între prezent, trecut şi viitor.
Sunt un sihastru-al zilelor rămase,
destin îmi este moartea aşteptând,
pe un tărâm de zâmbete umbrite
doar amintiri deşarte pot să strâng.
Sunt gârbovit de timpul fără milă,
încet îmi târâi paşii spre sicriu,
prin cimitir de cruci adânc zidite
te regăsesc iubito într-un târziu…

PETRACHE PLOPEANU

Kenzo – floare cheală,
sau călăuza trupului către trup

Coniţa Lena, un nume care parcă vrea să ne
trimită din nou în acele spaţii patriarhale ale
comodităţii acceptate, dincolo de tot ceea ce
îngrozeşte spiritul, dar şi dincolo de facil, căci numele
autoarei te face pe dată să-ţi părăseşti epoca şi să te
translatezi într-un boierism al sărbătorii numelor. Ea,
coniţa Lena, are puterea să ne despartă de noi înşine să ne
introducă în imaginarul ei ca într-un vagin protector şi
să ne refacă substanţa noastră banală (visul ce
transcende-n carne/ într-un falus ce adoarme/ în vagin/
ca într-un crin/ doar tunel pentru destin – Locul, p.57
op.cit.), să ne disculpe în faţa starostilor acestui spaţiu
creat în volumul ei de poezie, Kenzo floare cheală, apărut
la Editura Tiparg în 2007, şi să ne aromească totodată cu
aroma antic-populară de femeie- măiastră-poezie (Turtă
dulce de mălai / vinul golului din pai / şi aroma cafenie
/ dintr-un zaţ de nebunie /… / să te vinzi mică în ţâţe /
în postere cu tărâţe / la desertul inocent / geniului tău
repetent / să-i pui ochelari de cai / banii – fluturi de futai
/ numai dragoste-n trezie / în bordel de poezie / vers
castrând pornografie – /, Turtă dulce, p.43, op. cit.).
După ce închei de lecturat volumul, eşti tentat să o iei de
la capăt, pentru că, indiferent de ce am avea pretenţia că
suntem în ale poeziei, ea ne face să căutăm sonorităţile şi
ritmurile acestea, ale poeziilor ei, inconfundabile, şi să ni le
dorim înapoiate, de fiecare dată la fel şi de fiecare dată altele.
Poeziile Coniţei Lena au acel parfum al baladelor populare,
al versurilor cântecelor din popor – nu în sensul ideii „de
rând”, ci, dimpotrivă al aceleia care ne face să venim la
rădăcini şi să ni le reamintim şi să ni le reînsuşim („Mă
sculptează-ntr-o ulucă / înverzirea de lăptucă”- Zi de post;
„faţa ei cea albă / tâmpă ca o nalbă / floare de hotar / în
timp mortuar” – Înjurătură).; „O privea ca-n foi veline /
desfăcută în vitrine”- Atins-prelins”); „Tu mă oferi / când
nu mă ceri / bărbatului de nicăieri”- Bagnard) – au ritmuri
ludice ca nişte gâfâieli de plăcere în momentul contopirilor
erotice („Înstelat e înstelatu’/ cărnii ce-o nutreşti în altu’/
…/ Înstelat de înstelat / e rămas ne-întrupat / falus-gând,
reptil, carnil / salivând a erectil / Înstelat e stilul tot /
existent / ardent / netot / Şi pământ / şi îndurare / şi sărut
/ şi-n cur picioare” Înstelat; „Mă agăţ ca un cercel / eu în el
/ cu eu în el / şi-n urechea spiralată / vreau povestea mea
de fată” – Timpan), dar şi absenţele durerilor asumate cu o
conştienţă a unor simţuri care o îndeamnă şi implicit ne
îndeamnă pe toţi cei care rămânem în poezia ei mai mult de
o poezie („Un vers ce-mi taie venele / îmi linge-acum
poemele / pe coarda cea mai deflorată / poema mea cea nentâmplată
/…/ c-un vers îmi taie venele / lingând parşiv
poemele / pe limba voastră inflamată / poema mea cea
adorată – Neîntâmplată; Mă reprim / ca albu-n crin / întrun
eu platin / argintiu / plutind peştiu / marea-n care n-o
să fiu / decât algă de străfund / pentru simţul meu imund
– Imund.) – şi nici nu ai altceva de făcut, pentru că te prinde
între coapsele ei poetice şi te
ţine strâns şi, desigur, nici nu
doreşti să fii lăsat în pace – să
o dorim în continuare.
Poeziile se citesc repede –
aproape că nu mai respiri
după ce ai încheiat una
dintre ele şi îţi tragi sufletul
pentru a o relua („Vomităm
/ vărsăm / borâm / morţile
din alt tărâm / creiere de
intestine / maţe fine-n / foi
veline / apendice-n / vers
delice / pân’ la buze ne
ridice / greaţa lumii într-o gură / facere ce ne înjură / întro
sărutare sură / tot în tot / doar cap în bot / vomităm /
vărsăm / borâm / râma-n care ne târâm” – Vome) – dar nu
sunt poezii dintr-o suflare, ci sunt ale acelui substrat
feminin care îi este propriu, nu pot fi înţelese instantaneu şi,
chiar dacă ai pretenţia că le-ai înţeles, observi că ai rămas la
fel de inocent ca la început („Şi hexagonală / într-o floare
cheală / falus să holbez / calului cerchez / să nu mai
nechez / când mă pasc întreagă / într-o iarnă bleagă /
Floare-n floare cheală / pân’ mă doare-n smoală / adunând
în poală / numai fluturi gri / rânjind sidefii / decăzuţi şi
grei / în dinţi ştirbi de zei / mestecând Olimp / petale de
timp” – Floare cheală). Sunt poeme sustrase din simţuri,
sunt poeme albite prin cuvinte şi care au căpătat o patină şi
o patimă a vremurilor vrăjite de demult tocmai prin ceea ce
de multe ori este alungat, prin raportare la versul popular
(„M-am trezit cu greaţa-n frunte / cuiu-n lemnul meu se
rupe / în iradieri albastre / nu-s în lună / nu-s în astre – /
stau pe luciul de hanger / între sânge şi mister / şi în zodii
/ doar plasmodii” – Greaţa; „În oţet de măghiran / din
salata altui an / pic uleiul dintr-un ban / Icră de broască
ţestoasă / brotăcind râios pe masă / mă crestează-n dinţi
de coasă” – Zi de post). Dar este cu atât mai serioasă
apăsarea scrisului pe foaia de hârtie, cu cât intenţia şi
realizarea nu se raportează numai la versul popular. Acesta
este prezent mai mult ca o inocentă cochetărie literară, dar
de o candoare şi aromă urbană, care îndepărtează imediat
acest gând de noi. Nu, Coniţa Lena nu este o poetă a
ruralului, nu este o poetă a oralului sătesc, a eresului
tradiţional, ea este poeta spaţiilor urbane şi chiar creatoare
de metafizici, dar nu a unor prea serioase întreprinderi
umane, ci a unor trăiri şi simţiri care nu au nici cu urbanul
ca spaţiu fizic – ca aglomerare de angoase şi temeri – nimic
de-a face („Beau bere neagră / şi fumez ţigări roşcate / ce
oră mi-e întreagă / ce zile înflorate” – Semn; „Foie gras / şi
vinuri de Malagă / şampanii roze-n gust de fragă / fazani
/ şi parmezani naturi / să verşi lichioruri dulci / de nuri”
– Foie gras). Transgresiunea dinspre biologicul însufleţit
de simţiri al ruralităţii orale, spre biologicul erotic întrebător
şi dinamic al aparenţei de urban este realizarea şi rezultatul
incontestabil al poetei care are acel simţ al metamorfozării
cuvintelor în alte înţelesuri, pentru a distruge şi a recrea
doritul („Lupul meu cel trup licant / călărind iapa lui Kant”
– Trup utopic; „orgasmatic pân’ la foc / sublimând în
ventriloc / trup în timp de buzunar / trăgând carne de
măgar / un flămând / înlibidând” – Locul).
O simplă trecere prin faţa ochilor a unor titluri de poezii
din volum dovedeşte cu prisosinţă cele spuse: Fluture de
celofan, Ylang-ylang, Iezi verzi, Turtă dulce, À contre jour,
Latin, Organdin, Kenzo, Catran, Foie gras, Poem
prostituat, Femei, Infecund, Cotobelcă, Floare cheală,
Volute, Colastră, La patru ace. Trimiterile la aspectele
naturaliste, cronologice, insolite, banale, negativiste,
feminine, adjectivale, pruncoase, întrebătoare – tot atâtea
categorii văzute şi stabilite puternic subiectiv de autorul
acestui articol – nu sunt însă doar ceea ce par a fi.
Naturalismul nu este naturalism („Bărbaţi cu falusul în
mugur / în trupul copt de cât mă-nstrugur / se înmieresc
zaharisit / doar cât fiorul de iubit” – Mugur de strugur),
timpul cu gradaţiile sale este un simplu pretext pentru
altceva („ca ziua-ncepută / şi neterminată / ca tu necerută
/ şi numai umblată” – Ziuă I; „hipnotic jumulind găini /
albastre ca o zi de blugi / cu târţiţele fără fulgi / şi fugi, şi
fugi / şi te tot fugi” – Zi în blugi), elementele insolite nu
sunt atât de insolite şi se dezvăluie doar ochilor lectorului
atent şi doritor să găsească ceva, nu să treacă uşor, aşa cum
l-ar îndemna superficialitatea indusă de ritm şi de tipul
rimei – asemenea celor oral-tradiţionale – („Omul construia
mistere / le-ascundea-n ficat şi fiere / le scria-n piele maro
/ insomnie de rondo” – Mister; „O, floare de organdin /
pieliţă dulce de leşin / stârnit în cupele de vin / al ţâţelor
de sidefin” – Organdin), banalul nu este banal ci se apropie
uneori de insolit („Se păştea în ea / săturat în el / uger ce
trăgea / vaca din viţel / … / în ea frunză bleagă / de
toamnă beteagă / plutind volatilă / roză de umilă” –
Catran; „Incizii jugulare / transfuzii planetare / de bios ce
te-nfustă / în aripi de lăcustă / să odihneşti în poală / de
roz măceaşă goală / cu sâmburi mii şi mici / în ţepii de
arici” – Brici), feminismul nu este unul de circumstanţă, ci
unul profund recunoscător naturii biologice şi
întrepătrunderii lui cu substanţa poeticului („Faţa lui
liliachie / se pitea ca-n poezie / galbenă şi stacojie / carne
stinsă-n băutură / cu gust de săturătură – / doar femei de
arătură / într-un suflet cât un vers / scris şi şters / mocnit
în scris / … / carte, viaţă, poezie” – Femei de arătură).
Nu pot pune problema veşnic nerezolvată a
primordialităţii oului sau găinii în termenii poeziei şi
erotismului Coniţei Lena şi al poeziei Coniţei Lena,
pentru că aici totul este o întrepătrundere şi fiecare parte
o potenţează pe cealaltă. Nu mi-am propus să identific
deosebirile ce marchează teritoriul poeziei Coniţei Lena,
deosebiri care ar pune uneori în umbră creaţiile altor
poeţi aplecaţi spre exhibarea erotismului şi nu spre
învăluirea lui, draparea lui în mireasma justificată a
inocenţei despre care scriam mai sus. Toată lumea scrie,
sau încearcă să scrie despre lumea lui Eros, dar poezia de
faţă face un pas mai departe: ea respinge erotismul
gratuit, cel care face din noi copărtaşi la altceva decât la
inocenţă, ea refuză facilul prezentării nude a adjectivului
şi verbului care încleiază gândul şi simţirea, neagă
puterea de sugestie a directului expus privirilor
pofticioase şi ne oferă culoarea intimă a erotismului
deschis spre alte timpuri şi spaţii culturale. Poezia Coniţei
Lena este un act de cultură publică, nu numai un gest de
individualitate artistică, prin intersectarea intimităţii
specific feminine cu intimitatea specific culturală a
creaţiilor orale de tip tradiţional. În ciuda erotismului
prezent, poezia Coniţei Lena este o poezie timidă, pudică,
dar tocmai de aceea atât de îndrăzneaţă atunci când
ajunge la urechile celui care ştie cum să o cucerească, ale
aceluia care ştie în acelaşi timp să se lase cucerit, pentru
că aici este un act dublu de cucerire.

Valeria MANTA TĂICUȚU

Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu / Că am murit…

El, frate bun cu Orfeu şi cu Hristos, ştiind ce-i
cântecul şi sacrificiul, n-a fost ucis de viscole ori de
furtuni, ci de un simbol jalnic al societăţii de tip
consumist; ceea ce n-au putut face nici stihiile, nici
dorul, nici suferinţa, a făcut un biet obstacol lumesc,
ivit din întuneric pentru a aduce întuneric. De el
împiedicându-se, Poetul, în cele de pe urmă, cu ceaţa
împrăştiatu-s-a, pentru a ajunge în înaltul spre care
năzuise o viaţă singură de om.
Visase frumos, cândva, că va muri într-o bibliotecă
de rouă, cetind în lacrimile de pe flori, în îndoirea
ierburilor sub vânt, în freamătul de frunză. Ştia că este
locuit de moarte şi nu se cutremura: „Ajuns-am a
umbla mereu / în braţe cu mormântul meu / Şi nu ştiu
unde să-l mai pun / Să am un somn mai lin, mai bun”
(„Doina”). N-a trândăvit, nu s-a îmbuibat, n-a crezut
că laurii merită să stea doar pe fruntea lui, n-a
duşmănit pe nimeni, ci a cinstit cuvântul, poezia, şi i-a
iubit pe poeţii adevăraţi, îndurerat că „În moarte tot
mai mulţi se mută / Văzând că-n viaţă nu au loc” („De
ce-ai dat, Doamne?”). Revoltele lui sincere şi cu nobil
scop, întrebarea şi plânsul, doina şi elegia, plasarea în
orizontul lumii acesteia, ca poeta vates, prin asumarea
eroică a glasului unui neam întreg, evocarea duioasă
ori recunoaşterea umilă a eşecului vremelnic („N-am
fost nici sfânt şi nici oştean / Pur şi simplu, ziditu-m-am
de viu / În templul Limbii Române”) îl fac om şi zeu
deopotrivă.
Îl iubea pe Eminescu atât cât îl iubim noi toţi la un
loc şi dat i-a fost să se ducă după el, pentru că, după
liric ceas de sărbătoare, a văzut cum „Vine moartea din
urmă / Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu”.
Eu cred că la vară, pe 15 iunie, dacă ne-am purta paşii
pe şoseaua blestemată dinspre Cahul, am vedea că ea
s-a preschimbat în lan galben de grâu, ce drept în
ceruri, şi nu altundeva, duce; şi, printre spice, flori de
mac vestind somnul cel lin şi împlinirea jertfei. Şi-abia
atunci am auzi din nou glasul poetului: „Frate, / eu
pot muri oricând, / dar nu şi oriunde / Eu nu pot muri
/ decât cu chipul răsfrânt / În acest geniu al ierbii /
care e roua”. Plângându-l atunci pe Eminescu, l-om
plânge şi pe fratele lui de peste vremi, la fel de urgisit,
Grigore.

S-a stins una dintre marile conştiinţe ale neamului românesc, poetul naţional GRIGORE VIERU,
a cărui operă nepieritoare rămâne în tezaurul culturii noastre, iar istoria îi va păstra numele înscris
cu litere de aur, pentru idealul de Unire, căruia i-a dedicat întreaga viaţă. Federaţia Editorilor şi
Difuzorilor de Carte din România (FEDCR) şi Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din
România (APLER) aduc un ultim şi îndurerat omagiu celui plecat să se alăture marilor bărbaţi
cărora România le datorează totul. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

GRIGORE VIERU

A căzut cerul din ochii tăi

A căzut cerul din ochii tăi
Şi s-a fărîmiţat.
A căzut de pe faţa ta soarele
Şi-a îngheţat.
Încremenit e vîntul cel răcoros
Fără harnicele tale mîini.
Căutîndu-te pe tine,
S-au tăinuit izvoarele-n ţărîni.
Ca un pom doborît
Însuşi graiul
Parcă se aude cazînd.
Doamne, atît de singur,
Atît de singur
N-am fost nicicînd!

Distribuie: