Spații culturale nr. 2 (8)

VICTORIA MILESCU

CÂND POEMUL ÎŞI SCHIMBĂ
PIELEA

Odată la o mie de ani
vechea piele îl părăseşte
rupându-se din încheieturi,
trosnind
cad zdrenţe
de rime, de versuri
de pe trupul cu zbârcituri
terminându-se cu copite scânteind
o clipă doar rămâne-n lumină
trupul alb-gălbui-umed
trupul pur al poemului
care apoi trecând din mână în mână
dintr-un secol în altul
se tumefiază
se acoperă cu răni, invective, bale
lipindu-i-se ca un veşmânt
direct pe limfa albastră
amestecată cu praf de aur
cu timpul devine dur, rău, perfid
prinde o crustă de mucegai
considerată apoi rafinament…

EI…

Poate că e tot un fel de a scrie
când îţi treci cuţitul peste grumaz
lăsând să cadă
o ţeastă inocentă pe tipsie
de dragul tău, erezie
el va merge la balamuc ori
la puşcăria poemelor asasine
scriindu-se unele pe altele
Poate că aşa arde poemul
împreună cu poetul
la masa de joc
moartea culege cenuşa
cu unghii lungi, false,
date cu cinamon
cu chip de ceaţă
ar vrea să se îndrăgostească
şi să renască
Poate că aşa salvezi poemul când
abia te mai ţii pe picioare
ud, lihnit, cu faţa zdrobită lipindute
de trunchiul unui copac
ce brusc începe să geamă
căci până atunci n-a înflorit
niciodată
el te acoperă
cu o ploaie de bile cu ţepi
căzând pe pavajul
cu acele desene drăceşti
sub care nu ştiu cine a scris:
Bun-venit, pământeni!

DATOR EŞTI SĂ MORI

Şi vin viermii cei iubitori
şi coropişniţele
după semnalul secret
vin repede, tu scânceşti
apoi răcneşti
odată cu pământul
prăvălit peste piept
răcnetul urcă prin rădăcinile
corcoduşului
răsărit peste noapte
izbucnind în flori roz-albe
ce frumos înfloresc viermii
sânilor tăi
râmele gurii tale
cum se răsfaţă melcii
în orbitele de opal
fluturii vin să polenizeze
frecându-şi picioruşele de corolele
clipind pe sub gene
armata albinelor vine la datorie
vei fi mierea din stup
îndulcind gura blestemului
nimeni nu are timp de pierdut

DRUMUL DISTRUGERII

Ploaia cade-n genunchi
victima ia chipul călăului
beau picătura inventată
la institutul de cercetare a demenţei
merg pe culoarul raţiunii
cu beculeţe aprinse de-o parte şi de alta
până când va cădea reţeaua
electrică
merg pe drumul facerii şi desfacerii
după standardele de aur
deduse din spaima beţiei de ocru
cei bravi se amestecă cu cei
laşi
ies hibrizi superior organizaţi
cu cifră octanică uriaşă concesionez
pădurile subterane rezerve de crom
savant dispuse
în creierul comunitar victima se
agaţă de călău
regăsindu-şi punctul de sprijin
moartea seamănă cu oricare dintre noi
se înrudeşte cu oricine
traversează cu onestitate
criza solicitudinii
oricărui pachebot scufundat…

NU VEI MURI, DAR…

Născută pentru suplicii
de aceea bine păzită
aţipeşti în autobuzul
care ne duce la muncă forţată
copacii aliniaţi salută
lumina muribundă
scheletele din beton
privit de sus poligonul pare
tabla de şah a unui rege nebun
detaşamente cu căşti printre
buburuze
cineva opreşte clipa
cineva blochează eternitatea
administrându-i somniferul
cineva opreşte liftul
lumina sare de la înălţime
rupându-şi gâtul
noaptea îşi rupe rochia pentru
bandaje.

DECAPITAT ŞI LIBER

Îmi scot pantofii, mănuşile
pătrunse de răceala stelei
salut din mers
ultimul bis al vieţii
şterg machiajul năclăit
de pe obrazul figurantului
din el rămâne doar un vers
pe care din păcate acum
nu mi-l mai amintesc
plecând aşa
decapitat şi liber…

AERUL AURIU

Dragostea ştie drumul, eu nu
ea este nevăzută, eu nu
uneori se înalţă atât de sus
încât cred că s-a pierdut
nu ştiu dacă e pentru mine
trandafirul aruncat în fereastră
nu ştiu al cui este cântecul
ce mă cheamă şi mă îndepărtează
lumina nu mai încape de lumină
întunericul nu se mai grăbeşte
dragostea, fără voia ei, m-a
schimbat
respir aerul tare şi consistent al
imperiului ei
ascuns încă privirilor tale…

LA ANIVERSARĂ

Radu Cârneci – 81

Poet, eseist, traducător, jurnalist literar, editor.
Născut la 14 februarie 1928, în satul Valea lui Lal –
comuna Pardoşi, jud. Rîmnicu Sărat (azi, Buzău).
Licenţiat al Facultăţii de Silvicultură din Braşov
(1954).
A înfiinţat, în 1964, la Bacău, revista de cultură Ateneu
(serie nouă). A fost secretar al Uniunii Scriitorilor (1972–
1976), apoi şef al secţiei de literatură şi artă la revista
Contemporanul (1976–1990). Actualmente, director al Editurii
Orion (din 1991) şi director executiv al Fundaţiei Naţionale
„Izvoare“ pentru protecţia Naturii şi Artelor în România
(începând cu 1997).
Din bogata-i operă subliniem: Orgă şi iarbă – 1966; Umbra
femeii (sonete) – 1968; Centaur îndrăgostit – 1969; Grădina în
formă de vis noi sonete de iubire) – 1970; Cântând dintr-un
arbore – 1971; Oracol deschis – 1971; Cântarea cântărilor
(parafrază modernă la celebrul text omonim, din Vechiul
Testament, atribuit regelui Solomon) – 1973; Banchetul –
1973; Temerile lui Orfeu – 1978; Un spaţiu de dor (col. „cele mai
frumoase poezii“) – 1980; Sonete (de iubire şi moarte) – 1983;
Clipa eternă (col. „poeţi români contemporani“) –1988;
Scrisorile către Dorador (text român-francez) – 1997; Heraldica
iubirii (col. „biblioteca pentru toţi“) – 1999; Scrieri (ediţie în
trei volume, îngrijită de autor, selecţie din întreaga-i operă:
I – Arborele memoriei; II – Heraldica iubirii; III – Clipa eternă) –
2004. Din traduceri, notăm (numai pe cele editate în
volume): Léopold Sédar Senghor (Senegal): Jertfe negre –
1969; Srečko Kosovel (Slovenia): Extazul morţii – 1975; Kahlil
Gibran (Liban): Profetul – 1983; Charles Baudelaire (Franţa):
Florile răului „Les fleurs du mal“ (prima integrală lirică
Baudelaire în limba română, înfăptuită de un singur
traducător) – 1991; Jacques Chessex (Elveţia): Elegiile lui
Yorik – 1995; Mousse Boulanger (Elveţia): Inimă de aur – 1998;
Delmira Agustini (Uruguai): Dulci elegii – 2002.
Radu Cârneci este şi autorul unor mari antologii literare,
astfel: Sonete – Shakespeare – Voiculescu – 1996; Arborele
neuitării (cuprinzând poeţi de limbă română din Israel) –
1997; Mioriţa – în şapte limbi (română, franceză, spaniolă,
italiană, engleză, germană, rusă) – 1997; Poezia Pădurii române
(patru volume; I – poezie populară de inspiraţie silvestră; II
– clasicii; III – modernii; IV – contemporanii) – 2001;
Cinegetica (trei volume de texte din literatura universală şi
română) – 2003; Istoria Pădurii Româneşti de acad. Const. C.
Giurescu – 2004.
Premii ale Academiei Române şi Uniunii Scriitorilor,
Doctor Honoris Causa al Universităţii Bacău.

OUL ETERN

se închină lui Brâncuşi
ochi al tăriei fără de fiinţă
materiei rodind în prisosinţă
sublim de vis esenţelor primare
răspuns cerând o singură-ntrebare
punct hialin întemeind credinţă
ochi al tăriei fără de fiinţă
(…matrice-n care se încheagă sporul
a tot ce-a risipit Risipitorul
adânc de chip şi ascunzând adâncul
în care se-ntrupează tainic pruncul
edenic semn: femeie tu eşti dorul
matrice-n care se încheagă sporul…)
…nimic fără de tine şi nici-unde
tu îl pătrunzi pe cel ce te pătrunde
dai gând în grai auzului privire
cu gustul pipăi spre nemărginire
şi-l mirosind neantul se ascunde:
nimic fără de tine şi nici-unde…

ÎMPOTRIVA MATERIEI

…sufletul iar îl bănuiesc a fire
nemărginire prinsă-n mărginire
de visuri caste şi de patimi grele
efluviind dinspre şi către stele
o nezărită, – ascunsă strălucire
sufletul iar îl bănuiesc a fire
(…precum o ceaţă-n ceaţa nevăzută
neînceput eram neîncepută
erai mireasmă dor eram ardoare
vuiet de trup şi fără de pudoare
răpus ades de spadă ori cucută
precum o ceaţă-n ceaţa nevăzută…)
…putere stăruind în frumuseţe:
chip se ivind în mii şi mii de feţe
văpaie fără cauză ori moarte
ivind adâncul în adânc de soarte
ideile voind să le răsfeţe:
putere stăruind în frumuseţe…

LE PETIT PRINCE

se închină luiAntoine de Saint Exupéry
…El vine doar la clipa de durere
ca învierea-n clipa de-nviere
mister în fraged miez de puritate
lumină-n paşii fără de păcate
polen de cer ameninţând cu miere:
El vine doar la clipa de durere
(…o stea să am, a mea de dor fierbinte
c-o pajişte albastră de cuvinte
şi-o floare stând în veghe aurie
miracolului strâns în poezie
să nu existe timpul ce ne minte:
o stea să am, a mea de dor fierbinte…)
…trăieşte poate-ascuns în fiecare
frumos şi blând şi purtător de zare
jucându-se de-a moartea fără moarte
către un astru-mbietor departe
spre a zbura când taine nu mai are –
trăieşte poate-ascuns în fiecare…

SUFERIND CU OTHELO

…în somn mă părăsesc plecând spre mine
cel care-am fost spre-acela care vine
recunoscând iubiri şi timp şi spaţii
brav luptător şi-acele generaţii
care s-au dus ori care-mi bat în vine
în somn mă părăsesc plecând spre mine…
(…te aflu iar minune-n zarea stânsă
chip întru chip chemându-mă şi plânsă
în sângele-mi ce te-a ucis prin vreme
şi încă taina sufletului geme
ca o comoară în adâncuri strânsă
te aflu iar minune-n zarea stânsă…)
…ce greu m-adun din cosmica beţie!
stă trupul în adâncă letargie
abia fiind şi nefiind: departe
cel care-am fost de mine se desparte
când zori în zări trandafiriu adie
ce greu m-adun din cosmica beţie…

TRECEA AŞA TĂCUTĂ ŞI REGINĂ

(un vis ce mă bântuie)
…Moartea venea pe un cal alb frumoasă
de o zvelteţe pură majestuoasă
voaluri de cer îi fluturau sihastre
şi păsări o-nsoţeau cu voci albastre
într-o mireasmă din miresme scoasă:
Moartea venea pe un cal alb frumoasă…
(…cine eşti tu de aer şi de lună
– de-mi sună somnul visele-mi răsună
iar sângele îmi cade-n ierbi ca rouă –
tu-mi răvăşeşti fiinţele-amândouă
şi spaimelor mă dai ca-ntr-o furtună
cine eşti tu, de aer şi de lună?…)
…trecea aşa tăcută şi regină
sorbind în ochi lumina din lumină
ci n-a voit să mă privească-n faţă
– ardeam superb în firea mea de ceaţă
şi-o muzică mă stăpânea divină –
trecea aşa tăcută şi regină…

VÂRSTA

… epuizări, anxietăţi, momente:
de dincolo priviri cătând atente
cu dor ademenindu-ne spre ele
– sunet-destin în cosmice mărgele
şi nopţi de veghe, zilelor accente –
epuizări, anxietăţi, momente…
(… de n-ai fi tu în teama din aorte
în gândurile năvălind cohorte
n-ar fi nici ispitirile-esenţe
nici transparenţa dându-mi transparenţe
– o, fără soare-n vârf pământul mort e! –
de n-ai fi tu în teama din aorte…)
… nedându-mă plăcerilor deşarte
ci căutând a sufletului parte
în partea dinspre umbra luminată
lumina mă lumină ca o pată
strălucitor născându-mă în moarte
nedându-mă plăcerilor deşarte…

CE IERBURI FI-VOM…

…privindu-te eu uit că mai exişti
se iscă-n mine ceea ce tu işti:
un timp în care timpul creşte bun
şi fericite pajişti îl adun
iar ochii mei de bucurii par trişti:
privindu-te, eu uit că mai exişti…
(…topiri de trup în arderea de tot
vag desenate umbre care pot
ameţitor învinge gând şi dor
seminţe-n viul lung legănător
în sus, în jos, ameţitor înot:
topiri de trup în arderea de tot…)
…ce ierburi fi-vom, ce pământ duios
ce glesne săruta-vom luminos
ce fiare îmblânzi-vom, ce azur
vom răsturna în chipul nostru pur
când clopote vor bate-armonios
ce ierburi fi-vom, ce pământ duios!…

Valeria MANTA TĂICUȚU

RADU CÂRNECI
Păsări de vânt şi de răcoare

Ceea ce-l caracterizează pe Radu Cârneci este, în
primul rând, forţa creatoare. S-ar putea spune
despre el că a ieşit învingător în lupta cu
timpul, de vreme ce, după o îndelungată carieră artistică,
pe parcursul căreia a fost martor la multe modificările
tematice şi structurale din lirica românească, îl regăsim
la fel de creativ, transformând în metaforă, asemenea lui
Arghezi, tot ce atinge. Trăirea în imaginar, boema,
risipirea în regatul poeziei nu l-au împiedicat pe poet să
fie harnic şi atent cu propria lui imagine, astfel că, pe
lângă scris, el a desfăşurat – şi încă mai desfăşoară – o
impresionantă muncă de editor şi de traducător.
„Scrierile” (din care au apărut, până acum, trei volume
la Editura Orion în 2004) pot fi considerate un mesaj către
contemporani şi către posteritate, prin care se solicită
dreapta judecată; cititorii şi criticii literari se cuvine să ia,
la contactul cu opera lui Radu Cârneci, drept reper
valoric selecţia făcută de poetul însuşi, fără a fi nevoie de
o căutare suplimentară – şi nu întotdeauna rodnică şi
onestă – prin manuscrise şi volume publicate.
Primul volum de „Scrieri” cuprinde o selecţie din
volumele „Orgă şi iarbă” (1966), „Umbra femeii” (1968),
„Iarba verde, acasă” (1968), „Grădina în formă de vis”
(1970), „Oracol deschis” (1971), Cântând dintr-un arbore”
(1971), „Nobila stirpe” (1976), „Temerile lui Orfeu”
(1978), „Timpul judecător” (1982). Poezia este una solară,
ce sugerează frenezia trăirii, zborul, patima, risipirea în
„lumina de aur”. Partea cerească şi cea pământească din
structura poetului se înfruntă, generând mişcarea
ascendentă, somnul şi visele, căutarea aripilor „în vuietul
de timp”. Radu Cârneci aparţine generaţiei 60, cea care a
participat efectiv la resurecţia lirismului, depăşind
perioada festivistă, epicizantă, pe care Labiş o părăseşte
cel dintâi, urmat de majoritatea poeţilor din acea
perioadă. Se cuvine amintit faptul că această generaţie
este cea care a propus valoarea estetică drept element
fundamental al operelor literare, astfel că s-a putut trece
de la mimarea unor stări / trăiri, de la risipirea în
producţii „de linie”, patriotarde, la interiorizarea
lirismului. Radu Cârneci recuperează tonalitatea
subiectivă, situându-se într-un plan metafizic, prin
transcendere / ascensiune. Metafora păsării în zbor spre
înalt revine obsesiv, semnificând nu doar nevoia de ieşire
din contingent, ci şi forţa de a-şi pune în acord fiinţa
intimă cu ritmul astral: „Dulce pasăre a tinereţii noastre
/ tu, ce rămâi undeva / unde nu rămânem noi, dulce
pasăre / iartă-ne nouă că îţi urmărim zborul / slujind
chipului tău şi ne iartă dacă / – îndrăznind să credem că
nu ne părăseşti – / gândim la chipul şi cântecele tale / ca
la sângele nostru // Carnea noastră de o fiinţă cu /
carnea ta neprihănită de timp / nervii şi părul şi paşii
noştri / de o fiinţă cu / aripile tale / de-o fiinţă cu / ochii
/ tăi / gândul şi cutezanţa noastră rămân aici / iar tu te
duci undeva unde nu este durere…” („Dulce pasăre a
tinereţii”). Se întâlnesc în poemele de început acelaşi
vitalism de sorginte blagiană, pierdut cumva după cel deal
doilea război mondial, precum şi tonalitatea orfică a
trăirii. Poezia nu mai pune în acord lucrurile şi
fenomenele, stabilind raporturi spaţio-temporale şi
cauzale, nu mai este o experienţă ştiinţifică şi ideologică,
ci o încercare de punere în relaţie a eului cu lucrurile şi cu
fenomenele, ceea ce înseamnă, de fapt, gândire poetică.
Realitatea în sine contează doar în măsura în care poate
fi decantată, curăţată de balast, decorporalizată prin
filtrul subiectivităţii artistice. Ea nu mai poate fi regăsită
în stare brută în poeme, cu scopul declarat al manipulării
cititorului. Radu Cârneci îşi construieşte propriul univers
şi o mitologie proprie, armonizând stratul ideatic şi
expresia artistică: „Sus, acolo, păsările de răcoare /
păsările de vânt lângă cer / de fulger păsări de grindeni
/ acolo, sus, păsările noastre – / vulturii, vulturii. //
păsări de soare de la Zamolxe / cu aripi de săgeţi / păsări
care fac dragoste în zbor / păsări de nesomn, veghe – /
vulturii, vulturii. // Păsări de gând, de linişti mari / de
acolo până aici: ochii lor / de acolo până aici: mândria lor
/ de acolo până aici: puterea lor – / vulturii, vulturii”
(„Poem cu vulturi”). Pasărea simbolizează, deopotrivă,
nevoia de integrare în fluxul elementelor, căutarea
rădăcinii cosmice a propriei fiinţe, dar şi lupta cu stihiile,
cu timpul şi cu spaţiul, percepţia fondului grav, tragic al
existenţei. Într-un „Poem cu clopote”, este exprimat, în
limbaj metaforic, tragismul condiţiei umane, „trăirea sub
vremi”, statutul ontologic incert al fiinţei: „Intră în noi
clopote de pământ / clopote de oase dansând / din stele
din ciocârlii din grâne / în noi azi în copii mâine / o ţară
de clopote în noi răsunând – // sus, vulturi de clopote
zboară rotund…”. În volumul „Sonete” din 1983, vulturii
par trimişi ai zeilor, gata să-l pedepsească pe îndrăzneţul
ce le imită propensiunea cosmică, şi sfidează înaltul,
stihiile şi zeii: „alpestre pajişti strecurând verdeaţă /
săgeţi de haos nălucind privirea / şi vulturii sfidând în
cer pieirea / iar către toate fapta-mi îndrăzneaţă!…”
(„Precuvântarea risipitorului – sonet prelung”).
În volumele ulterioare, şi mai ales în volumul deja
pomenit de sonete, Radu Cârneci îşi temperează
exuberanţa / exaltarea. Senzualitatea adolescentină, pură
şi impetuoasă, este treptat înlocuită de patima grea şi
fierbinte a cărnii, dar şi cu spaima trecerii. Presimţirea
morţii, confruntarea cu destinul, relaţia cu divinitatea
înlocuiesc frenezia trăirii din primele volume. Discursul
poetic are acum o tonalitate gravă, în care fundamentală
nu mai este căutarea identităţii, ci împăcarea cu sine, cu
divinitatea, cu universul; „Să speri că moartea e în altă
viaţă / să crezi că Viaţa-aceea nu te-aşteaptă / Să uiţi deal
Veşniciei ochi de gheaţă // La cumpănă pe nevăzuta
treaptă / eu mă topesc în mine ca o ceaţă / în clipa ce
spre clipă mă îndreaptă…” („Murim mereu cu fiecare
clipă”).